Rigorism și relativism

Două realități, două atitudini care se opun cu înverșunare una alteia și care produc dezechilibre atunci când se manifestă cu putere, sau când au câștig de cauză, pe rând. Căci nici rigorismul, nici relativismul (laxismul) nu sunt calea de urmat, nu au bineplăcut Domnului pe durata Întrupării Sale. Chiar pot spune că El Însuși a fost întrucâtva victima rigorismului, a anchilozării într-o cutumă străveche, pe care nimeni nu se mai străduia să o actualizeze la mintea și inima oamenilor vii din epocă.

Doar eternitatea, așa cum ne-o reprezentăm noi, stă în „cadre fixe”. De fapt, dacă citim cu atenție Scriptura, este mai multă dinamică decât ne putem închipui: totul se rezumă la cunoaștere și doxologie, în proporții incuantificabile. A cunoaște aproape nelimitat și a-L slăvi pe Cel care te lasă să cunoști îți „ocupă” toată eternitatea, adică acel stop-cadru în lumina taborică din care cei trei ucenici nu mai voiau să plece nicicum, în timp și spațiu fiind. „Colibele” temporare pe care ucenicii voiau să le înjghebe pe Tabor le vom avea - ca sălaș definitiv - în Împărăția lui Dumnezeu. De acolo vom putea admira/ contempla toată creația, rostul și legile ei, ne vom împărtăși de harul lui Dumnezeu, nesfârșit. Adică ne vom bucura veșnic!

După cum totul e dinamică în Împărăție, așa e și pe pământul oamenilor. Istoria are o cronologie a ei, omul are o evoluție a lui (nu în sens strict darwinist), totul se mișcă, totul se pre­schimbă. În aceste transformări perpetue, limba și înțelesurile ei semantice, noțiunile existențiale și conceptele religioase se schimbă și ele, au o cinetică proprie, de netăgăduit. Într-un fel își reprezentau creștinii primelor trei secole lucrarea Duhului Sfânt, realitatea harică a Maicii Domnului, nuanțele și freamătul vieții eclesiale sau importanța ierarhiilor clericale și în alt fel după primele sinoade ecumenice. Într-un fel trăiau monahii egipteni, într-un oarecare fel cei din Athos o mie de ani mai târziu; într-un fel se ținea Liturghia în Irlanda în primele șapte veacuri, în alt fel se ține la New York, azi; într-un fel și cu o anume cadență se împărtășeau creștinii în timpul prigoanelor, altfel o făceau în perioadele de molimă, războaie prelungite sau invazii, în alt mod o facem acum. Pe scurt, totul este într-o dinamică evidentă, mărturiile abundă în acest sens. Ca și traducerile succesive ale textelor sacre, ale operelor dogmatice, ale slujbelor. Căci toate acestea au fost scrise inițial în evreiește și în greacă, traduse ulterior în toate limbile pământului.

„Traduttore, traditore”, faimosul dicton italian, ne arată că orice text, odată tradus, conține o vagă doză de inexactitate care vine din echi­va­lențele limbilor: ele nu se suprapun perfect pe toate cuvintele, ca sens, informație şi nuanțe. De aceea, un cuvânt din greacă nu poate avea exact, dar exact același sens, aceeași încărcătură, aceeași energie semantică (dar și semiotică) cu unul în engleză sau în bantu, cu ale sale 500 de limbi și dialecte înrudite. Mai mult, unele limbi (care se circumscriu unor civilizații) nu au la nivel conceptual bagajul necesar pentru a descrie sau a înțelege un fenomen. Bunăoară, când s-o fi tradus prima oară Crezul la noi, în ce limbă s-a tradus? În latina vulgară, în mitica limbă dacă, în „pelasgă” sau în „agatârșă”? Și cum sunau cuvinte ca „purcedere”, „deoființă” etc.? Concepte subtile, pe care limba care acoperea un areal nu le produsese încă... Acesta este motivul pentru care rigorismul pe care l-aș amenda este cel în care un cuvânt, chiar dacă acoperit de gloria timpului, nu mai corespunde realităților mentale și verbale ale lumii în care evoluează. Cum ar fi „mormânturi” din Prohod: ani de zile m-am încăpățânat, în virtutea unei nostalgii sonore, dar și a unui rigorism („într-o lume în schimbare, eu nu schimb nimic!”) să rostesc „mormânturi” până când anul acesta, nu știu de ce, mi-a sunat nefiresc, deranjant. Ce-s alea „mormânturi”? Cine spune, în viața de zi cu zi, „mormânturi”? E o siluire a limbii actuale, un bruiaj semantic...

La fel, sunt forme de adaptare brutală la comandamentele modernității, fie verbal, fie atitudinal. Un preot care ține slujba de înmormântare cu tableta în mână nu câștigă admirația întristatei adunări. Și nici când, în predică, folosește neologisme stridente, cuvinte sau expresii nepotrivite cum ar fi „activitatea Mântuitorului”. Eu am primit un sfat foarte util de la părintele profesor Vasile Gordon: „Predica este parte a Liturghiei, iar cuvintele folosite trebuie să aibă sens și contur liturgic”. Să aibă aură, aș „traduce” eu acum...