Asceză și judecată

Pentru părinții ascetici judecarea aproapelui este un păcat ce are con­se­cințe imediate în propria viață. În colecția sistematică a Patericului egiptean găsim această istorisire: „Fost-a un bătrân oarecare, ce mânca în toată ziua câte trei posmagi (pesmeți). Cândva, a venit la el un frate și, șezând ei să mănânce pâine, au pus fratelui trei posmagi și, văzând bătrânul că încă îi mai trebuie, i-a adus alți trei posmagi. Iar dacă s-a săturat, s-au sculat. Deci, l-a judecat bătrânul pe fratele și i-a zis: nu trebuie, frate, să slujim trupului! Iar fratele, cerând iertare de la bătrânul, a plecat. A doua zi a venit vremea să mănânce bătrânul și s-au pus pe masă trei posmagi după obicei și iarăși îi era foame, dar s-a înfrânat. A doua zi la fel a pătimit. Deci a început a slăbi și a priceput bătrânul că i s-a întâmplat depărtarea lui Dumnezeu și s-a aruncat înaintea Domnului Dumnezeu cu lacrimi. Și se ruga pentru depărtarea ce i s-a întâmplat și îndată a văzut un înger care îi zicea: pentru că l-ai judecat pe fratele, ți s-a întâmplat aceasta. Să știi dar că cel ce poate să se înfrâneze pe sine, sau altă faptă bună oarecare face, nu de voia sa le face, ci darul lui Dumnezeu este cel care îl întărește pe om”.

Lumea asceților este una plină de delicatețe, o lume a unor oameni mereu atenți la ei înșiși, dar și la mișcările harului, a cărui dinamică este foarte semnificativă pentru viața duhovnicească. Povestirea de mai sus surprinde cu acuratețe ce se poate întâmpla în sufletul unui om care reușește să practice o virtute pentru o anumită perioadă de timp. În cazul nostru este vorba despre înfrânarea la mâncare, dar asceza în sine nu este decât ilustrarea a ceva mult mai important. Asceza nu contează ca o perfor­man­ță izolată de ansamblul lăuntric al omului, ci este legată de atitudinea sufletului. Virtutea nu este o în­su­șire stabilă a omului, dobândită o dată pentru totdeauna, ci este un dar, care se păstrează în smerenie.

Bătrânul care mânca trei pesmeți pe zi ajunge să îi judece pe ceilalți prin prisma ascezei sale, care devine criteriu de evaluare. În clipa aceea, nevoința sa a încetat să mai ducă la smerenie și a pierdut ceva esențial: delicatețea inimii.

Mândria bătrânului face ca harul să se retragă și începe să flămânzească. Altfel spus, intră în contact cu propria sa limită. Iar toate acestea se întâmplă pentru că l-a judecat pe fratele care îl vizitase. Pedagogia lui Dumnezeu ne face să experimentăm în carnea noastră vul­ne­ra­bilitățile celor pe care îi judecăm, să simțim ceva din lupta pe care o duc ei, pentru a putea crește în noi compasiune. Dar, mai presus de toate, să înțelegem că binele pe care îl facem nu este rezultatul exclusiv al voinței noastre. Conștientizarea duce la pocăință, iar pocăința deschide izvorul harului și îl apropie din nou de Dumnezeu pe bătrân. Dincolo de acest caz particular, se observă o dinamică obișnuită. Virtutea poate desensibiliza inima, ceea ce duce la judecată, iar apoi la pierderea virtuții, care se recuperează prin pocăință. Iar lecția părinților deșertului este una foarte simplă: să fim atenți la judecățile noastre, pentru că după ele vine și căderea.