Cu mama, la telefon

Sunt dimineți în care mă trezesc cu gândul de a-i da mamei un telefon. S-o întreb ce mai este pe acasă. Toate cum le știi, să-mi pară că aud vocea ei răspunzându-mi.

Măcar atât să fi rămas după ea, vocea. Să o știu acolo. Fie și tăcând. Numai tăcând, și ar fi de ajuns să mă simt cel mai norocos om din lume. Altfel însă decât tace acum.

O tăcere cu care să poți sta din când în când de vorbă.

Caut, în absența vocii mamei, pe altcineva de la noi din curte care mi-ar putea răspunde la telefon. Salcâmul din grădină. Am împărțit aceeași copilărie. Aceleași ploi și ninsori. Aceleași toamne și aceleași primăveri. Tace însă și el. Altfel însă decât tăcea altădată.

Poate am noroc cu fântâna. N-am dezvăluit nici unul dintre noi secretele pe care mi le-a spus când eram amândoi copii. Bunăoară, faptul că tata se scula în fiecare zi înainte de revărsatul zorilor, ca să scoată cu ciutura cerul din adâncul ei. Așa era mai demult, cerul de deasupra curții noastre își făcea pe timpul nopții veacul în fântâna din fața casei. Era cam la fel peste tot. Peste tot la noi în sat, vreau să spun.

Câteodată, mi-e atât de dor de toate acestea, încât simt nevoia să sun păsările ce zboară pe deasupra casei. Aș suna ulucile gardului, iarba din bătătură, corcodușul din curtea vecină, casa vecină, ca s-o întreb de casa noastră, care tace, tot așa, altfel decât obișnuia să tacă pe vremuri. Aș lua la rând oamenii din sat, câți mai sunt, încercând să-i sun pe ei. Asta și fac uneori, doar că dau peste aceeași tăcere care nu vrea să scoată o vorbă.

Dacă e să iau numai anul acesta, săptămânile care au trecut din el, s-au șters din cartea de telefoane a satului patru Ioni, ce stăteau aproape unul de altul. Mai întâi, Ion al lui Lică Dinică, apoi Ion Buzatu, după care Ion Țurlea, băiatul lui nea Oaie, iar zilele trecute, Ion Șerbănescu, fostul meu coleg de clasă. Îmi răspunde doar tăcerea lor la telefon, dar cu voce de pământ, nu de om.

M-aș încumeta, ca să pot face apăsarea dorului suportabilă, să vorbesc cu oricine din partea locului la telefon. Până și cu furnicile. Cu viscolul. Cu ploaia. Cu gârla. Cu ruinele școlii în care am învățat. Cu clopotul bisericii din deal. Cu stâlpii de telegraf, chiar dacă ei duc imediat vorba pe care le-o spui mai departe.

Doar tu ești de vină, mamă! Din dorința de a vorbi cu tine, caut tot timpul pe cineva de acasă, cu care să schimb câteva vorbe. Despre tine, despre obiceiul tăcerii tale de a se preface că nu mă aude. Fie-ți milă de mine și las-o, măcar o dată, o singura dată, să-mi răspundă.