Lumina din inimi „Ceata femeilor mironosițe” sau creștinele din jurul mamei Blandina

Am ascultat cu tresărire și admirație mărturisirea ca o rugăciune a părintelui Mircea Stoleriu din Iași, ucenic de taină al mamei Blandina. A cunoscut-o din anii tinereții, i-a fost alături în clipele cele mai aspre ale vieții și, printr-o rânduială minunată, a devenit unul dintre cei chemați să-i aștearnă biografia în rânduri de sinaxar. Nu este puțin lucru ca viața unei femei cu o trăire duhovnicească aleasă, dar greu încercată de viforul istoriei, să fie zugrăvită de un preot care i-a cunoscut credința, a cercat adâncul lacrimilor sale și i-a prețuit pe deplin puterea de a lupta.

Părintele Mircea Stoleriu, născut din părinți cu aleasă evlavie, a pășit pe calea slujirii și urmare întâlnirii cu o mărturisitoare discretă, a cărei existență a fost o necontenită ardere pentru Hristos.

Mama Blandina, provenită într-o familie de intelectuali din Basarabia, învățătoare din neam ales și căsătorită cu un inginer, putea avea o viață liniștită, dar vremurile s-au întunecat, iar peste pământul românesc s-a așternut, ca un ger năprasnic, umbra Siberiilor de gheață. În contextul represiunilor nedrepte ale epocii, soțul ei a fost arestat și deportat, fiind declarat „dușman al poporului”.

În fața acestei tragedii, reacția ei a fost una neașteptată, nu de revoltă, nici de fugă. Astfel, a luat o hotărâre de o simplitate și un curaj cutremurător: s-a autodenunțat de bunăvoie autorităților vremii, cerând să împărtășească soarta soțului ei. Ce putere a iubirii! Ce demnitate a credinței! A ales lanțul în locul siguranței, pribegia în locul confortului, pentru ca nimic să nu o poată despărți de tovarășul ei de viață.

Siberia a fost un loc al multor încercări. Frigul aducea adesea temperaturi sub minus 40 sau chiar 50 de grade, o adevărată prăpastie între blândețea Basarabiei natale și asprimea ți­nuturilor înghețate. Trupul slăbea, dar duhul se întărea.

Într-una dintre acele clipe când puterile o părăseau, i S-a arătat Domnul Însuși, încununat cu spini. Nu L-a văzut ca un Judecător, ci ca un Răstignit Care i-a amintit că și El a suferit pe nedrept. Acea vedenie i-a schimbat pentru totdeauna înțelesul suferinței. Din acel moment, crucea nu mai era doar povară, ci cale; nu durere, ci împărtășire.

După ani întregi de surghiun, printr-un ajutor venit de sus, a reușit să supraviețuiască și să revină în Basarabia, iar mai târziu Dumnezeu a rânduit să ajungă în România. În București trăia fiul ei, crescut sub purtarea de grijă a fratelui Blandinei, preot de vocație, care îl sprijinise în anii de școală. Însă întâlnirea, atât de așteptată, s-a prefăcut în amărăciune. Fiul, alături de soția sa necredincioasă, i-a pus o condiție: să aleagă între familia lor și Dumnezeu. I-au dat trei zile de gândire.

Pentru un suflet deja lămurit în focul su­fe­rinței, răspunsul nu avea nevoie de răgaz, încât alegerea a fost imediată: L-a ales pe Hristos. Și, cu această hotărâre, asumându-și iarăși singurătatea și pribegia, a plecat din nou printre străini.

Drumul a purtat-o la Iași, la racla Sfintei Parascheva, în Catedrala Mitropolitană. Acolo, lângă moaștele Cuvioasei, a plâns cu amar. O femeie fără casă, fără sprijin, fără familie, dar cu cerul întreg în inimă. Lacrimile ei nu au rămas fără ecou.

O altă femeie, Elena Stoleriu, credincioasă evlavioasă și apropiată a catedralei, s-a apropiat de ea și a întrebat-o de ce plânge. Aflându-i povestea deportării, a pribegiei, a poftit-o fără ezitare în casa ei. Așa lucrează Dumnezeu: împrumută mâinile oamenilor pentru a-Și arăta milostivirea.

Elena Stoleriu a devenit pentru mama Blandina ceea ce mironosițele au fost pentru Hristos - slujitoare ale iubirii, veghetoare ale durerii, purtătoare de lumină. Păgânii din vechime, privind la creștini, spuneau cu uimire: „Iată cât de mult se iubesc!” Această mărturie nu a rămas doar un vestigiu al veacului apostolic, ea a înflorit și în istoria noastră, în case smerite, în inimi deschise.

Din clipa aceea, mama Blandina a fost primită ca o rudă apropiată, ca o mamă, ca un dar și a rămas în casa familiei Stoleriu până la sfârșitul vieții sale, în anul 1971.

Astfel s-a format, în jurul ei, o ceată de femei mironosițe ale veacului XX purtătoare de milă în ceasul singurătății. Viața mamei Blandina rămâne o pagină de Evanghelie trăită, în care suferința s-a prefăcut în lumină, iar iubirea în biruință.

Se poate spune, fără teamă de exagerare, că Sfânta Parascheva i-a dăruit mamei Blandina o casă. Nu din ziduri trainice și bogății pămân­tești, ci una a inimilor deschise, o adăpostire în mila lui Dumnezeu, prin oameni aleși.

Părintele Mircea Stoleriu mărturisește că, de multe ori pe săptămână, pașii mamei Blandina, alături de cei ai evlavioasei sale mame Elena, se îndreptau spre Catedrala Mitropolitană din Iași. Duminica mergeau la biserica din cartierul Frumoasa, de care aparțineau, dar inima rămânea mereu legată de catedrala unde se află moaștele Cuvioasei.

Locuiau în condiții modeste, într-o locuință muncitorească pusă la dispoziție de Depoul CFR, unde tatăl părintelui Stoleriu lucrase din tinerețe. Smerenie, lipsuri, trai simplu - dar în acea casă era lumină. Blandina avea un pat în care să-și plece capul și pâine pentru fiecare zi. Iar Elena, mamă a trei copii, între care și părintele Mircea, devenise fiica ei de suflet; copiii erau nepoții ei. Nu prin sânge, ci prin bunătate...

O asemenea comuniune pare desprinsă din paginile sinaxarelor. Și totuși, ea a înflorit în veacul nostru, într-o vreme ostilă credinței. Văzând armonia și slujirea din jurul acestei femei încercate, mulți preoți erau mișcați. Împreună cu Episcopul-vicar al acelor ani din Arhiepiscopia Iașilor, Irineu Crăciunaș Suceveanul, spuneau cu uimire: „Iată ceata femeilor mironosițe, ucenicele împreună cu mama lor, Blandina”.

Erau prezente la toate sărbătorile cetății Iașilor, ajutau preoții, sprijineau parohiile, se îngrijeau de curățenie, pregăteau hramurile, mângâiau sufletele credincioşilor. În vremuri de restriște, când orice manifestare a credinței era supravegheată, Blandina a avut îndrăzneala de a scrie la Moscova și a primit de acolo două cărți cu rugăciuni, acatiste și paraclise. Le-a tradus în românește și, prin râvna ei, ele au ajuns în multe parohii și în casele credincioșilor, ca o pâine duhovnicească împărțită în taină.

La Catedrala Mitropolitană ajuta adesea la curățenia de seară, după valul de pelerini. Într-o zi, două cunoștințe - una medic, alta profesoară - au privit-o cu mirare și i-au spus: „Cum tu, învățătoare fiind, faci curățenie aici?” Răspunsul ei a fost o adevărată mărturisire: „Nu mi-e rușine să spăl picioarele Domnului Hristos”.

Același duh îl regăsim și în viața Sfintei Olimpiada, mama Sfântului Petroniu Tănase, care, în Săptămâna  Sfintelor Pătimiri, spăla picioarele femeilor bolnave și le dăruia ciorapi lucrați de ea, bucurându-se că astfel Îl slujește pe Hristos în cei suferinzi. Două mame, două inimi aprinse de aceeași iubire slujitoare.

Mama Blandina nu era doar o femeie a tăcerii, ci și a mărturisirii. Într-o epocă potrivnică Bisericii, prezența ei la Catedrala Mitropolitană și în bisericile ieșene aducea un suflu de nădejde. Se spovedea la părintele protosinghel Veniamin Acojocăriței, slujitor vreme îndelungată la moaştele Sfintei Parascheva, aproape trei decenii.

În acei ani slujeau la Iași arhimandritul Ioanichie Grădinaru, Adrian Hriţcu, arhimandritul Efrem Chișcariu, arhimandritul Nectarie Bostan, protosinghelul Vitalie Iordache, protosinghelul Nicandru Iordache, arhidiaconul Partenie Apetrei - devenit mai târziu arhimandrit și eclesiarh -, și alți slujitori aleși. În mijlocul lor, Blandina era o prezență discretă și statornică, ca o candelă ce nu se stinge.

Unele mărturii ale părintelui Stoleriu amintesc și de darul înainte-vederii care a atins casa lor, deschisă nu doar pentru Blandina, ci și pentru alte femei necăjite. O creștină îmbunătățită, Domnica, aflându-se într-o zi în acea locuință, a ascultat cutremurată slujba de la catedrală, deși între locații erau câțiva kilometri. A doua zi, Elena a întrebat la catedrală dacă arhidiaconul Partenie Apetrei cântase „Iubi-Te-voi, Doamne” și „Tatăl nostru” la ceasul respectiv. Cei prezenți au confirmat. Astfel de întâmplări au întărit credința multora.

Mama Blandina rămâne, peste ani, chipul unei sfințenii tăcute. Asemenea femeilor din vechime, care și-au părăsit casele, au lepădat hainele strălucitoare și au ales sărăcia pentru Hristos, ea nu a mai avut nimic de apărat în lumea aceasta. Și totuși, Dumnezeu i-a purtat de grijă, precum păsărilor cerului.

În jurul ei s-a țesut o ceată de mironosițe ale veacului XX - femei simple, dar înalte prin iubire - care au arătat că sfințenia nu este o amintire din trecut, ci o posibilitate vie, luminând discret și astăzi cărările noastre.

Mărturiile părintelui Mircea Stoleriu, la care se adaugă alte amintiri păstrate cu evlavie în jurul Catedralei Mitropolitane din Iași și în câteva locuri binecuvântate ale cetății, vorbesc despre o trăire care depășește obișnuitul. Ele conturează chipul unei femei care, deși provenind dintr-o familie dăruită cu multe calități și având șansa unei vieți așezate, confortabile, la adăpostul unui statut social respectat, a ales haina smereniei și nevoințelor.

Învățătoare fiind, cu soț inginer, ar fi putut gusta din privilegiile vremii, dar a preferat simplitatea și discreția. A trăit în modestie, însă cu o bucurie lăuntrică pe care nu o pot oferi nici zidurile înalte, nici bunăstarea. Pentru ea, casa nu era un adăpost de piatră, ci o comuniune de iubire între oameni. Nu confortul aduce pace, ci dragostea celorlalți; nu poziția socială încununează viața, ci binecuvântarea lui Dumnezeu revărsată peste cei ce aleg calea îngustă.

Sfârșitul vieții mamei Blandina a fost o clipă în care roadele semănate în taină au ieșit la lumină. Atunci s-a arătat recunoștința celor pe care îi povățuise, îi mângâiase, îi ridicase din deznădejde. Așa cum mărturisea părintele Mircea Stoleriu, „preoți peste preoți” și mulțime de credincioși s-au adunat la biserica ocrotită de Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Nicoriță, din Tătărași, pentru a o petrece pe ultimul drum.

În acea zi, vrednica mărturisitoare a lui Hristos a primit o cinstire pe care puțini o cunosc în această lume. Fiul ei, care se arătase rece și nerecunoscător, văzând dragostea revărsată asupra celei pe care nu o prețuise la adevărata ei măsură, a mărturisit cu amărăciune că a aflat prea târziu adevărul despre mama sa.

Mama Blandina a fost așezată în mormântul familiei Stoleriu, în cimitirul „Eternitatea”, loc de odihnă pentru numeroase personalități - episcopi, preoți, scriitori, profesori universitari, artiști de seamă. Printre aceste nume ilustre, se află și sfinți pe care doar Dumnezeu îi știe deplin.

În anii slujirii mele la catedrala din Iaşi, numele ei era rostit cu discreție, așa cum fusese pomenit și în vremea regimului comunist, când astfel de vieți erau șoptite, nu proclamate. După 1990, multe amintiri au fost așternute pe hârtie: mărturii ale preoților, ale credincioșilor, fragmente din jurnalul ei, dar și evocările familiei Stoleriu, care a primit-o ca pe o călăuză și ca pe o rudă apropiată. În cuvintele părintelui Mircea, ea rămâne „o remarcabilă personalitate duhovnicească”.

Chipul ei strălucește luminos și grăitor în conștiința celor care au cunoscut-o, iar viața ei plină de iubire și smerenie rămâne un îndemn pentru fiii Bisericii, indiferent de împrejurări, să-și încredințeze viața în mâinile lui Dumnezeu, căci El poartă grijă fiecăruia, așa cum ne spune cuvântul Evangheliei: „Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru  ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca... Priviți la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește... Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia” (Matei 6, 25-29).

Viața Sfintei Blandina este dovada vie că acolo unde omul alege smerenia, Dumnezeu așază slavă; unde omul îmbrățișează sărăcia pentru Hristos, Dumnezeu îi dăruiește bogăția harului; iar în inima care se încredințează Lui pe deplin, Pronia cerească nu întârzie să intervină.