Meditație la Înfricoșătoarea Judecată - păcatul omisiunii

Există păcate care strigă. Și există păcate care tac. Unele rănesc prin ceea ce facem. Altele, mai tainice și mai grele, prin ceea ce nu facem. Păcatul omisiunii este tăcerea inimii atunci când iubirea cere glas. Este mâna care putea să se întindă, dar rămâne lipită de trup. Este cuvântul care putea să mângâie, dar rămâne nerostit. Este binele pe care l-am fi putut face, dar l-am amânat.

În lumina Evangheliei după Matei (25, 31-46), tabloul Înfricoșătoarei Judecăți ne tulbură tocmai prin simplitatea lui. Nu vorbește despre păcate grave, ci despre absența milei: „flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu ­­M-ați cercetat”.

Nu ni se spune că cei de-a stânga ar fi lovit, ar fi prigonit sau ar fi batjocorit. Ci doar că n-au făcut nimic. N-au văzut. ­N-au simțit. N-au răspuns. Aceasta este drama: indiferența, nepăsarea, neomenia.

În icoana Înfricoșătoarei Judecăți, Hristos nu este doar Judecătorul drept, ci și Cel rănit de lipsa iubirii noastre. El Se identifică tainic cu cel flămând, cu cel gol, cu cel bolnav. A trece nepăsător pe lângă aproapele înseamnă a trece nepăsător pe lângă Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că a nu face binele este deja a face răul. Pentru că iubirea nu este opțională. Ea este însăși respirația sufletului. Când încetăm să iubim prin faptă, sufletul începe să se stingă.

Păcatul omisiunii nu produce zgomot. El nu scandalizează lumea. Dar în cer el cântărește greu. Este ca o lumină pe care am fi putut-o aprinde într-o noapte și am lăsat-o stinsă. Este ca o ușă pe care am fi putut-o deschide și am ținut-o zăvorâtă. La Înfricoșătoarea Judecată nu vom fi întrebați cât am știut, ci cât am iubit. Nu câte intenții bune am avut, ci câte s-au transformat în faptă. Nu câte lacrimi ne-au impresionat, ci câte am șters. Pentru că iubirea adevărată nu este sentiment trecător, ci lucrare. Nu este emoție, ci jertfă. Nu este declarație, ci prezență.

Înfricoșătoarea Judecată este înfrico­șătoare tocmai pentru că este limpede. Nu va fi nevoie de explicații sofisticate. Va fi suficientă oglinda conștiinței. Și atunci vom vedea câte momente de har am lăsat să treacă. Câte chemări am ignorat. Câte ocazii de a fi „chip al lui Dumnezeu” au rămas neroditoare. Însă, această înfricoșare nu este menită să ne arunce în deznădejde, ci să ne trezească.

Astăzi încă putem vedea. Astăzi încă putem răspunde. Astăzi încă putem transforma indiferența în milă. Fiecare om întâlnit este o tainică prezență a Domnului Iisus Hristos. Fiecare nevoie a aproapelui este o întrebare pusă inimii noastre. Fiecare clipă este o pregustare a Judecății finale a fiecăruia dintre noi. Păcatul omisiunii se naște din amânare: „mâine”, „altădată”, „nu acum”. Dar mântuirea se lucrează „astăzi”.

Înfricoșătoarea Judecată nu începe la sfârșitul veacurilor. Ea începe în fiecare zi în care alegem să iubim sau să trecem mai departe. Să ne rugăm, așadar, pentru o inimă trează. Pentru ochi care văd. Pentru mâini care se mișcă. Pentru o iubire care nu amână. Pentru ca, atunci când vom auzi glasul Dreptului și Bunului Judecător, să nu fie glasul unei mustrări, ci al unei recunoașteri: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).