Între piatră, dor și lumină - Brâncuși, Biserica și misiunea românească în lume

Într-o zi cu rezonanță pentru sufletul românesc - împlinirea a 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brân­cuși -, gândul meu s-a aşezat între piatră și rugăciune, între istorie și veșnicie. Un popas al recunoștinței, în care chipul artistului se deslușește nu doar în oglinda artei universale, ci mai ales în lumina credinței care l-a plămădit ca om și ca ziditor de simboluri.

Aflându-mă în ziua brâncușiană pelerin la Tesalonic, unde pașii apostolici ai Sfântului Pavel par să răsune încă în tăcerea zidurilor, fru­mu­sețea veacurilor al VII-lea și următoarele se descoperă cu o noblețe aproape nepământeană în biserici care au străbătut veacurile asemenea unor mărturii vii ale credinței. Aceste ziduri, martore ale rugăciunii neînceta­te, ne în­vață că forma nu trebuie lăsată niciodată goală, ci să devină vasul care poartă harul Duhului Sfânt, o lecție pe care geniul din Hobița a tăinuit-o mereu în sufletul său.

Coloanele acestor lăcașuri, cu o frumusețe care sfidează timpul, par a fi adevărate axe ale unei lumi în care cerul și pământul se întâlnesc. Ele au înfruntat aproape un mileniu și jumătate de istorie, au rămas neclintite în fața prigoanelor, a încercărilor și a uitării, păstrând în fibra lor taina unei împărății a luminii - Bi­zanțul - cu întreaga lui strălucire liturgică și teologică. Privindu-le, înțe­legem că verticalitatea nu este doar o direcție spațială, ci o stare a duhului care refuză prăbușirea în efemer.

Privind aceste forme măiestrit realizate, gândul se îndreaptă cu cinstire către Constantin Brâncuși, și el născut în spațiul sacru al Bisericii, crescut în duhul cântării și al slujirii, șle­fuit atât prin harul artistic, cât și printr-o tainică lucrare a rugăciunii. În lucrarea sufletului şi a mâinilor sale, materia nu rămânea doar materie, ci devenea chemare, aspiraţie spre înalt, dor de absolut. Dalta sa nu tăia pur și simplu piatra, ci căuta să elibereze spiritul captiv în ea, într-o asceză a formei care seamănă izbitor cu lepădarea de sine a sfin­ților.

Această adâncă legătură dintre artă și credință se descoperă și mai limpede când ne întoarcem cu privirea către Parisul veacului al XX-lea, unde, în perioada interbelică și după aceea, Biserica Ortodoxă Română a constituit un centru de referință pentru românii din exil. Într-o lume înstrăinată, dar dornică de rădăcini, acest spațiu a devenit un loc al regă­si­rii, al comuniunii și al continui­tă­ții spirituale.

Pentru Brâncuși, atelierul din Impasse Ronsin era chilia sa de lucru, iar biserica din strada Jean de Beauvais era pragul casei părin­tești, regăsit dincolo de hotare.

Mai mulți teologi, între care și părintele Mircea Păcurariu, subliniază rolul unei comunități eclesiale în păstrarea unității spirituale a diasporei românești. Tra­di­ția vor­bește despre faptul că artistul frecventa bi­serica și avea legături cu cle­ricii ro­mâni, în special cu Episco­pul Teofil Ionescu. Manifesta un atașament real față de viața comunităţilor bisericeşti. Nu era o pre­zență formală, ci o căutare sinceră a liniștii euharistice, singura capabilă să hrănească neli­niș­tea creatoare a artistului.

Petre Pandrea consemnează dimensiunea religioasă a perso­na­li­tății brâncușiene, afirmând că artistul „nu s-a despărțit niciodată de fondul ortodox al copilăriei sale”. Acest fond nu a fost o simplă amintire nostalgică, ci însăși coloana vertebrală a întregii sale existențe, oferindu-i reperele morale și estetice într-o modernitate care risca adesea să se rătăcească în abstract.

Constantin Brâncuși a trecut la cele veșnice în ziua de 16 martie 1957, la Paris. A fost înmormântat în cimitirul Montparna­sse, loc devenit foarte cunoscut în mediul cultural parizian. Slujba Înmormântării a fost oficiată după rânduiala ortodoxă de către Episcopul Teofil, împreună cu alți clerici români.

Presa franceză vorbea atunci despre respectul de care artistul român s-a bucurat în mediul cultural parizian. Au fost prezenți membri ai co­mu­nității românești din exil, artiști, intelectuali francezi, dar și câțiva reprezentanți ai mediului diplomatic. Statul român nu a organizat o ceremonie oficială, relațiile dintre artist și autoritățile de la București fiind tensionate în perioada respectivă.

Spovedania înainte de trecerea la cele veșnice, împărtășirea îna­inte de moarte, dar și apropierea de Biserică indică o fidelitate față de Biserica Or­to­doxă Română și față de credința pe care a moște­nit-o de la părinții săi.

Fiind pelerin la biserica românească din Paris și la locul de odihnă al marelui artist din cimitirul Montparnasse, am simțit cum memoria lui este păstrată nu numai în bronz sau piatră, ci mai ales în inimile celor care îi înțeleg căutarea. Prezența lui în biserică, acolo unde citea și cânta, luminează o dimensiune adesea trecută cu vederea, și anume aceea de slujitor. Cuvântul „diac”, atribuit în anumite contexte, nu desemnează o treaptă clericală în sens strict, ci mai degrabă o slujire vie, o participare la cântarea Bisericii, venind din limba greacă, de la cuvântul diakoneo, „a sluji”. Vocea sa, care odinioară dădea răspunsurile la strană, pare să reverbereze și astăzi în simplitatea tăcută a operelor sale.

Opera sa, în special Coloana fără sfârșit, poate fi înțeleasă sau citită și într-o cheie simbolică, amintin­du-ne despre năzuința de a urca mereu. În lumina acestei înțelegeri, Coloana Infinitului nu este o succesiune de forme. Este o scară nevăzută către cer.

Masa Tăcerii devine locul adunării lăuntrice, al comuniunii tainice, unde timpul se oprește pentru a lăsa sufletul să asculte șoapta veșniciei, iar Poarta Sărutului - pragul dintre lumi, trecerea din­spre efemer spre iubirea care nu se stinge. Chiar și alte lucrări mai puțin comentate respiră aceeași sete de lumină și de întâlnire cu Dumnezeu.

Formele lui Brâncuși, privite în felurite chei de interpretare de către exe­geți și istorici ai artei, rămân, dincolo de toate, expresia unei do­rințe de înălțare. Ele vorbesc despre o miș­care lăuntrică a omului, despre aspi­ra­ția către cele nepământene, către fru­musețea necreată, pentru că mâna artistului nu lucrează niciodată în gol. Ea devine unealtă atunci când este atinsă de inspirație, iar inspi­rația însăși este, în cele din urmă, o formă de descoperire a lui Dumnezeu. Sculp­tura devine astfel o teologie în piatră, o mărturisire negrăită, dar copleși­toa­re, despre sensul existenței noastre.

Brâncuși a ajuns la Paris în 1904, după o călătorie dificilă, pe jos, din România. Admis în anul următor la Școala Națională Superioară de Arte Frumoase, a lucrat o vreme în atelierul lui Auguste Rodin. A rămas pu­țin acolo, afirmând că „la umbra marilor copaci nu crește nimic”. În capitala Franței a devenit unul dintre pionierii sculpturii moderne, dar, în același timp, a rămas legat de spiritualitatea și tradiția românească. A ales să fie el însuși un „pom roditor”, hrănit de seva pământului natal, dar luminat de soarele univer­sali­tății.

Unul dintre prietenii lui Brân­cuși a fost Episcopul Teofil Ionescu, păstorul românilor ortodocși din Europa Occidentală în anii 1950. S-au păstrat numeroase mărturii care vorbesc despre faptul că se întâlnea periodic cu Brâncuși, îl aprecia ca pe o con­știință românească majoră fiindu-i aproape în ultimele zile de viață.

Acesta l-a sprijinit, încurajat şi prețuit în contextul unor neînțelese tensiuni din capitala Franței. Pentru Brâncuși, arta era o cale de apropiere de cele înalte. Stau mărturie lucrările sale: Pasărea în văzduh, Coloana fără sfârșit sau Rugăciunea.

La temelia împlinirilor pastoral- misio­nare și administrative ale lui Teofil Ionescu a stat neostoita dorință de a-i uni pe români, atât pe cei din America, cât mai ales pe cei din Europa Centrală și Occidentală, străduindu-se în mod special să coaguleze comunitățile românești dezbinate în vremea aceea din varii motive. Ierarhul a fost un „sculptor de suflete”, încercând să dea formă unei unități de neam acolo unde istoria voise să lase doar cioburi și risipire.

Fără să țină cont de apartenența politică și de anumite curente ale vremii, ierarhul i-a îndemnat pe cre­dincioși să fie mereu aproape de Bise­rică. A reușit, în parte, la Paris acest lucru, într-o vreme când regimul ostil de la București nu privea cu ochi buni organizarea bisericească dincolo de hotare. Curajul său a fost pavăza sub care mulți români, printre care și Brân­cuși, și-au putut păstra identitatea și libertatea de a crede.

Există mărturii despre Teofil Ionescu care îl descoperă ca fiind neobosit predicator al Evangheliei în Europa Centrală și Occidentală, încercând să întemeieze parohii și să aprindă candele în întunericul risipirii. Cuvântul său era plin de lumină, mângâind rănile exilului și amintind tuturor că acasă nu este doar un loc geografic, ci o stare de comuniune în Dumnezeu.

Definitorie rămâne mărturisirea despre dorul de țară și de mamă, vibrație adâncă în care se întâlnesc credința și identitatea: „Poți să ai toată lumea, dar mamă nu poți avea decât una singură”.

Astfel, în această țesătură de lumină, se întâlnesc două chipuri: artistul și ierarhul, Brâncuși și Teofil Ionescu, uniți prin aceleași rădăcini, prin aceeași dorire de înalt și prin neobosită slujire, fiecare în felul său. Unul a dăltuit piatra pentru a o face să grăiască înalte simţiri, celălalt a dăltuit cuvântul pentru a-l face să mântuiască.

Iar peste toate acestea, ca o coloană nevăzută ce urcă din istorie în veșnicie, rămâne mărturia unei punți între credință și artă, între neam și universalitate, între dorul omului și chemarea lui Dumnezeu.

Brâncuși și Episcopul Teofil, pelerini ai aceluiași dor, se odihnesc acum sub cerul fără hotare, lăsând moș­te­nire o scară de lumină pe care suntem chemați să urcăm și noi, cu inima curată, până la marea întâlnire cu Adevărul, acolo unde orice daltă se oprește și orice dor se stinge în îmbrățișarea Părintelui ceresc.