Auzim ce vrem să auzim

În 1948 (!), psihologul ame­rican Bertram Forer a făcut un experiment extrem de simpatic. El a împărțit unui număr de 39 de studenți un formular de completat, conținând un set de întrebări despre interesele, pasiunile și preocupările lor. După o săptămână, i-a oferit fiecăruia, confidențial, evaluarea individuală a personalității, cerându-le să le citească și să le noteze în funcție de cât de precise considerau că sunt, pe o scară de la zero la cinci, zero fiind „slab” și cinci fiind „perfect”. Fiecare evaluare conținea 13 propoziții. Profesorul a constatat că media acordată de studenți a fost de 4,3, adică aproape toți considerau că evaluarea era o imagine foarte precisă a persona­lității lor.

În pasul următor, Forer a pus un student să citească cu voce tare una dintre frazele din evaluarea lui, apoi a cerut clasei să ridice mâinile dacă ale lor erau similare. S-au ridicat toate mâinile. La fel s-a întâmplat și cu următoarele, până când sala de curs a izbucnit în râs, studenții dându-și seama că fuseseră păcăliți: fiecare raport era identic cu celălalt. Fiecare student citise aceste propoziții și credea că i se aplicau perfect personal, dar toate erau cuvânt cu cuvânt ace­leași.

Mai mult decât atât, profesorul a dezvăluit ulterior că toate propo­zițiile, care păreau atât de atât de personale pentru fiecare student, fuseseră luate dintr-o revistă de astrologie...

Departe de-a fi o simplă farsă, experimentul proba ceva profund: fiecare dintre noi auzim sau citim ceea ce vrem să auzim ori să citim, mai ales când este vorba despre noi înșine. Fenomenul are un nume științific, se cheamă prejudecată de confirmare. Pe el se bazează teoriile conspirației, o mare parte din campaniile electorale și un bun procent din cele de marketing.

„Știam eu!”, exclamăm cu satis­facție atunci când aflăm o infor­mație - reală sau, de cele mai multe ori, falsă - care pare să confirme ceva ce credeam de mult: vizitele pământene ale extratereștrilor, existența unui guvern mondial secret sau faptul că un sportiv a vândut un meci pe care altfel nu ne putem explica de ce l-a pierdut.

Șmecherii știu bine cum să exploateze asta. De pildă „clarvăzătorii” și ghicitorii în cafea, boabe, cărți etc. Când clientul are peste 60 de ani, afirmația „Ai pierdut pe cineva de curând!” îl lasă cu gura căscată și-l convinge de puterea paranormală a ghicitorului, când în realitate e o banală statistică pri­vind șansele de viață ale părin­ților unui sexagenar. Și, dacă pă­rinții sunt bine, e foarte posibil ca bietul naiv să fi pierdut un prieten.

Tot astfel „judecăm” coinciden­țele. Dacă, de trei sau patru ori de-a lungul ultimului an, să zicem, ai pomenit un sportiv care ulterior a suferit un accident, e clar că tu ești paranormal, dacă nu cumva chiar o piază rea pentru atleți! Nu contează că, în același interval de timp, ai pomenit alte zeci de sportivi care n-au pățit nimic până azi - îți amin­tești doar coincidențele.

Vreți să faceți o imensă plăcere unui cunoscut? Spuneți-i, cu compasiune în glas, „Adevărul e că nu ești apreciat la adevărata ta valoare!”

O să vă iubească.

Deși, dacă o recitești atent, fraza poate fi adevărată și în alt sens...