O mamă sfântă și o iubitoare a pustiei

Supranumit vulturul rănit, marele teolog insuflat de Dumnezeu din veacul al IV‑lea al Bisericii, Sfântul Grigorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, într‑una dintre cuvântările sale închinate Preasfintei Treimi, mărturisește cu sensibilitate duhovnicească: „În fața Preasfintei Treimi se cuvine să aducem un profund și prelung imn de tăcere”.

Tot despre tăcere, în Sâmbăta Mare, o singură dată pe an, auzim în cadrul Sfintei Liturghii: „Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur și nimic pământesc în sine să nu gândească". Câtă înțelepciune, smerenie și lumină se oglindesc în aceste cuvinte!

Tăcerea reprezintă interiorizare, nu nepăsare duhovnicească. Cuvintele nespuse glăsuiesc tainic, căci vorba uneori poate risipi din liniștea rugăciunii, iar mărturisirea se poate face doar prin glasul inimii care înalță smerită slavoslovie Tatălui ceresc!

În fața Tainei celei mai presus de minte și de cuvânt, înaintea iubirii veșnice care unește, în deplină comuniune pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, omul poate descoperi tăcerea, cea mai înaltă formă de simțire. Sunt realități pe care cuvintele nu le pot exprima, iar mintea nu le poate străbate decât în măsura în care este luminată de har.

Dacă înaintea Preasfintei Treimi se cuvine să alegem tăcerea plină de uimire și de închinare, la fel se cuvine să ne plecăm și înaintea celor care au bineplăcut Treimii prin viața lor sfântă. Gândul ne poartă către Sfântul Ierarh Diadoh al Foticeei, care spune că nimeni nu poate vorbi cu adevărat despre Treime fără a avea smerenia care place Treimii. Când smerenia ne lipsește, este mai înțelept să alegem tăcerea decât să pătrundem cu îndrăzneală omenească taina negrăită a Bisericii, oceanul fără margini al iubirii dumnezeiești.

Adeseori, domnitorii, voievozii, ctitorii, cuvioșii părinți sau nevoitoarele maici au pus sub oblăduirea duhovnicească a Preasfintei Treimi zidirile ce se doreau casă a Preasfintei Treimi. Este o mare binecuvântare să te afli sub rugăciunile și mijlocitoarea sfinților și sub acoperământul Maicii Domnului, sub purtarea de grijă a îngerilor, a arhanghelilor și a tuturor cetelor cerești. Dar mai presus de toate se află însăși ocrotirea Preasfintei Treimi, izvorul a toate.

Un astfel de lăcaș al Preasfintei Treimi, între salba de mănăstiri din Muntenia, este și Pasărea din județul Ilfov, care se bucură de un preţios privilegiu.

În istoria ei binecuvântată, mănăstirea ce veghează de două veacuri peste câmpiile și codrii dimprejur s‑a așezat o lucrare providențială. Sfântul lăcaș a fost ridicat de minunatul stareț al Mănăstirii Cernica, Calinic, în vremea când povățuia cu înțelepciune și dragoste obștea aflată în apropierea Mănăstirii Pasărea.

Cernica, având deja o istorie bogată și o tradiție duhovnicească statornicită, a dorit să înalțe aici, într‑un schit aflat la începuturile sale, o biserică mai încăpătoare și mai impunătoare decât cea a Lavrei Cernicane. Astfel, cel care își hrănise sufletul din contemplația iubirii treimice a închinat această măreață ctitorie Preasfintei Treimi, ca semn al recunoștinței și al dorului după Dumnezeu.

De‑a lungul vremii, pe meleagurile ocrotite de Sfânta Treime au trecut generații întregi de monahi și slujitori ai Altarului, oameni smeriți și rugători care au țesut, prin lacrimi, post și priveghere, o neîntreruptă cunună de rugăciune. Au poposit oameni simpli și însemnați, credincioși din satele apropiate, pelerini din locuri îndepărtate, căutând alinare, luminare și pace.

Această mănăstire a fost prețuită și de oameni cu rang înalt ai vremii, încât însuși întâiul rege al României obișnuia să vină aici uneori.

Această prezență vorbește despre cinstea de care se bucura așezământul și despre frumusețea duhovnicească pe care o răspândea în epocă. Și totuși, mai importantă decât prezența unui rege pământesc este lucrarea tainică prin care Mănăstirea Pasărea a călăuzit nenumărate suflete către Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu.

Între zidurile încărcate de rugăciune și sub umbra binecuvântată a Preasfintei Treimi, multe inimi și‑au aflat odihna, multe vieți și‑au găsit rostul, iar mulți oameni și‑au închinat întreaga existență Domnului. Încă din perioada de început a obștii a fost adusă aici o bătrână cu viață aleasă și cu suflet luminat de har, una dintre acele făpturi smerite care, fără zgomot și fără slavă omenească, lasă în urma lor urme de lumină și binecuvântare.

Peste veacuri, Mănăstirea Pasărea continuă să rămână nu doar o ctitorie istorică, ci un loc al întâlnirii dintre cer și pământ, liman al liniștii și rugăciunii, unde taina Preasfintei Treimi este mărturisită nu doar prin cuvinte, ci mai ales prin viață, smerenie și neîncetată căutare a lui Dumnezeu.

Cuvioasa Filofteia (Floarea Antonescu) şi‑a dedicat viaţa familiei, fiind mamă a patru copii, dintre care doi au îmbrățișat slujirea preoțească.

Unul dintre ei, purtând la naștere numele de Constantin, avea să devină peste ani marele stareț al Cernicăi și unul dintre cei mai luminoși sfinți ai neamului nostru, Sfântul Ierarh Calinic.

După ce și‑a împlinit cu credincioșie chemarea de mamă creștină, crescându‑și copiii în frica lui Dumnezeu, Floarea a simțit chemarea unei vieți duhovnicești mai înalte, dorind să se apropie și mai mult de Domnul. Astfel, a venit în această mănăstire, unde a îmbrăcat haina monahală, primind numele de Filofteia, iar mai târziu marele și îngerescul chip al schimniciei.

Pentru a înțelege măsura smereniei acestei femei care a strălucit prin smerenie și rugăciune, este suficient să amintim un fapt care vorbește mai mult decât unele cuvinte: nici măcar mormântul ei nu s‑a păstrat până în zilele noastre. În vechile rânduieli ale mănăstirii, cimitirul obștii era loc de smerenie, amintind că toți sunt egali. Astfel, în micul cimitir al obștii era îngropată o altă monahie peste cele care se odihniseră mai înainte. După trecerea anilor, osemintele erau scoase cu evlavie, craniile așezate împreună cu ale celorlalte viețuitoare ale mănăstirii, iar oasele depuse în locul rânduit. Astfel, toate mărturiseau aceeași lecție a smereniei, a egalității înaintea lui Dumnezeu și a lepădării de orice slavă trecătoare.

Această rânduială, întâlnită deopotrivă la Mănăstirea Neamț, Agapia, Văratec sau în vechile mănăstiri ale Sfântului Munte Athos, ne descoperă duhul monahismului de altădată: lepădarea de sine și dorul după veșnicie.

Monahii și monahiile nu căutau să‑și prelungească amintirea în lume și nici să lase în urmă monumente care să le poarte numele. Ei trăiau cu privirea îndreptată spre veșnicie, nu spre memoria oamenilor. Și totuși, deși schimonahia Filofteia nu a avut un mormânt care să‑i păstreze numele, Dumnezeu a rânduit ca amintirea ei să dăinuie peste veacuri. Ea a trecut la Domnul în anul 1833, la vreo optzeci de ani, iar numele ei continuă să fie rostit cu evlavie.

Generații întregi de monahii au înălțat la Pasărea rugăciuni asemenea unei candele nestinse. Zidurile acestei mănăstiri au fost martore ale unor vieți ascunse, dar pline de lumină, ale unor suflete care și‑au purtat existența în tăcere, post, priveghere și iubire de Dumnezeu.

De la bătrânele acestei mănăstiri se aud mărturii care par aproape de necrezut pentru omul grăbit al vremurilor noastre.

Unele dintre călugărițe nu se odihneau până nu citeau întreaga Psaltire într‑o singură zi. Cuvântul psalmilor le era hrană, mângâiere și nădejde. O asemenea nevoință ne pune pe gânduri și ne rușinează într‑un fel binefăcător pe noi, cei care adesea ne grăbim chiar și atunci când rostim câțiva psalmi, risipiți de mulțimea preocupărilor și de zgomotul lumii. Viața lor rămâne o lecție tăcută despre răbdare, credință și statornicie.

Însă rugăciunea nu a fost singura lor jertfă!

În vremurile grele prin care a trecut țara noastră, zeci de călugărițe din această mănăstire au părăsit liniștea chiliei pentru a sluji aproapele aflat în suferință. Cu inimă de mamă și cu dragoste jertfelnică, ele au mers pe front pentru a îngriji răniții și bolnavii, transformând compasiunea în faptă și rugăciunea în slujire.

În timpul celui de‑Al Doilea Război Mondial, una dintre monahiile care au purtat mai târziu răspunderea de stareță a acestei obști, Pahomia, s‑a numărat printre cele care au îngrijit soldații răniți. Astfel de pagini de istorie, adesea puțin cunoscute, arată că dragostea creștină nu se oprește la cuvinte, ci se face mângâiere pentru cel aflat în durere și sprijin pentru cel aflat în încercare.

Nici anii de încercare ai regimului comunist nu au putut stinge lumina acestei vetre monahale. Mănăstirea a rămas până astăzi un loc al rugăciunii, al nădejdii și al fidelității față de Hristos. Au venit aici numeroase tinere, mai ales din ținuturile Bărăganului și ale Ialomiței, ale căror nume se regăsesc adesea în documentele de arhivă. Ele au continuat o tradiție frumoasă și statornică, aceea de a‑I sluji lui Dumnezeu încă din anii tinereții, cu aceeași dăruire pe care o întâlnim în vechile obști monahale ale Greciei, fie în Creta, fie în insulele binecuvântate ale Mării Egee.

Privind la toate aceste chipuri de monahii, cunoscute și necunoscute, înțelegem că adevărata măreție nu se măsoară prin faimă sau slavă omenească, ci prin sfințenie. Ele au trăit în tăcere, asemenea unor candele ascunse, dar lumina rugăciunilor lor continuă să strălucească peste această mănăstire și peste toți cei care îi trec pragul cu credință și inimă smerită.

Multe dintre tinerele care au pășit pragul acestei mănăstiri veneau de la mari depărtări, lăsând în urmă locurile natale și căldura casei părintești. Unele soseau din binecuvântatul ținut al Sucevei, purtând în inimă dorul celor dragi și chemarea unei vieți închinate lui Dumnezeu.

Pentru o copilă de numai șaisprezece ani, despărțirea de familie și începutul unei vieți cu totul noi nu erau deloc ușoare, chiar dacă avea rude sau cunoscuți în apropiere. Și totuși, puterea chemării dumnezeiești era mai mare decât orice teamă sau nostalgie.

Anii au trecut asemenea unei tăcute liturghii a răbdării și a ascultării.

De la vârsta de șaisprezece ani și până la patruzeci și patru de ani, o astfel de tânără a urcat treaptă cu treaptă calea monahismului, primind mai întâi chipul îngeresc al călugăriei, iar apoi marea și înfricoșătoarea schimă.

Așa s‑a întâmplat și cu Sfânta Elisabeta, a cărei viață a fost o necontenită școală a lepădării de sine. Înainte de toate, drumul ei a fost al smereniei, virtute fără de care nimeni nu poate deveni plăcut înaintea lui Dumnezeu și fără de care nici o nevoință nu rodește în suflet.

Cu greu ar putea cuvintele omenești să cuprindă adâncimea nevoințelor unei călugărițe care a ales să caute liniștea pustiei în Țara Sfântă, acolo unde pașii Mântuitorului au sfințit pământul și unde tăcerea deșertului vorbește inimii despre veșnicie. Acolo a viețuit ca ucenică și paracliser la Reprezentanța Patriarhiei Române din Ierusalim, purtând cu răbdare și credință toate încercările pe care Dumnezeu le îngăduie celor pe care îi iubește.

În acele locuri binecuvântate a întâlnit‑o pe schimonahia Magdalena Pârâială, ucenică a Sfântului Ioan Iacob Românul de la Hozeva, una dintre făpturile smerite care ascundeau în tăcerea lor comori duhovnicești negrăite.

Prin rugăciuni și mijlocirea Sfântului Ioan Iacob, Dumnezeu a lucrat o mare minune. După o suferință îndelungată, în urma căreia rămăsese paralizată, maica Elisabeta și‑a aflat vindecarea. Schimonahia Magdalena i‑a dăruit centura Sfântului Ioan Iacob, iar astfel harul lui Dumnezeu s‑a revărsat în chip minunat asupra celei aflate în suferință, redându‑i sănătatea și puterea de a continua drumul nevoinței.

După anii grei ai durerii, după încercările care i‑au purificat sufletul asemenea aurului trecut prin foc și după experiențe duhovnicești pe care cu greu le‑ar putea descrie cuvintele, Cuvioasa Elisabeta a început să guste din dulceața pustiei. Nu era vorba de o bucurie trecătoare, asemenea celor pe care le caută și le pierde lumea, ci de acea pace adâncă și luminoasă care se naște când omul Îl așază pe Dumnezeu în centrul întregii sale existențe.

Despre această tainică fericire vorbea adesea și Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, care s‑a nevoit în locuri singuratice și a cunoscut frumusețea vieții pustnicești. El spunea că viața sihaștrilor este fericită pentru cei care se înarmează cu dumnezeiescul dor, pentru cei care transformă singurătatea în întâlnire cu Dumnezeu și tăcerea în rugăciune. În această lumină putem înțelege și drumul Cuvioasei Elisabeta: o viață în care suferința s‑a prefăcut în binecuvântare, iar dorul după Dumnezeu a devenit izvor nesecat de pace. Nu există bucurie mai mare decât aceasta!

Și totuși, de multe ori, ne lăsăm amăgiți de străluciri trecătoare și alergăm după bucurii care se sting repede. Viețile sfinților și ale marilor nevoitori ne amintesc însă că adevărata fericire se află în apropierea de Dumnezeu, în smerenie, în rugăciune și în iubirea care nu caută nimic pentru sine. Acolo se află comoara pe care nici timpul, nici suferința și nici moartea nu o pot răpi vreodată.

Mănăstirea Pasărea trăiește la începutul lunii iunie din anul mântuirii 2026 un ceas de aleasă sărbătoare și de adâncă recunoștință, în care inimile tuturor se îndreaptă către chipul luminos al unei mame sfinte, a cărei viață a rodit, peste veacuri, binecuvântări pe care le culegem și astăzi.

În astfel de clipe înțelegem mai limpede că istoria Bisericii nu este zidită doar prin mari ctitorii văzute, prin documente sau prin fapte care atrag privirile lumii, ci mai ales prin rugăciunea cea ascunsă, prin lacrima cea vărsată în taină și prin viețile smerite ale celor care au ales să trăiască numai pentru Dumnezeu.

Fără mame sfinte și fără oameni ai rugăciunii, pământul ar rămâne lipsit de frumusețea și strălucirea harului, iar firea omenească nu s‑ar putea ridica spre cer. Lumea se sprijină mai mult pe rugăciunile celor necunoscuți decât pe puterea celor vestiți înaintea oamenilor.

De aceea, privind către această mamă binecredincioasă, Filofteia, înțelegem că lucrarea ei a depășit cu mult hotarele propriei vieți. De n‑ar fi fost ea, și dacă nu și‑ar fi crescut copiii în credință și în dragoste de Dumnezeu, poate că Mănăstirea Pasărea nu ar fi primit o măreață biserică, zidită de fiul ei ca expresie a iubirii filiale și a evlaviei sale față de Preasfânta Treime.

Fără ruga şi truda călugărițelor care s‑au nevoit aici vreme de două secole, istoria acestui loc ar fi fost cu totul alta. Fiecare generație a adăugat câte o filă nevăzută în cartea duhovnicească a mănăstirii, fiecare priveghere, fiecare metanie, fiecare lacrimă de pocăință și fiecare rugăciune rostită în tăcerea chiliei au devenit pietre vii ale acestei ctitorii duhovnicești.

Privind către cimitirul mănăstirii, simţim permanent o sfântă trăire. Asemenea cimitirului de la Sihăstria și altor vetre monahale binecuvântate, și acesta a primit în sânul său multe vieți plăcute lui Dumnezeu.

Sub crucile smerite și adesea uitate de oameni odihnesc suflete care au ars pentru Hristos asemenea unor candele nestinse. Poate că numele unora nu se mai cunosc iar mormintele lor nu mai pot fi identificate, însă Dumnezeu le știe pe toate și le păstrează în cartea Sa cea veșnică. Va veni o zi în care El Însuși va descoperi lumii frumusețea și sfințenia multora dintre aceste nevoitoare ascunse.

O cinstim pe schimonahia Filofteia, mama Sfântului Ierarh Calinic, cea care a ales smerenia și anonimatul, rămânând aproape nevăzută înaintea oamenilor, dar binecunoscută înaintea lui Dumnezeu.

O cinstim, de asemenea, pe Sfânta Elisabeta, cea mai tânără dintre călugărițele canonizate de Biserica noastră, care a trecut la Domnul în 2014 și a lăsat în urma sa o mărturie luminoasă de credință, răbdare și iubire dumnezeiască.

Aceste două sfinte sunt răspunsul lui Dumnezeu la nevoile și încercările noastre, semne că harul rodeşte continuu. Ele ne arată că sfințenia nu aparține doar trecutului, ci este o chemare actuală, adresată fiecărui suflet care dorește să‑L urmeze pe Hristos.

De aceea, ne îndreptăm cu încredere rugăciunile către ele și le rugăm să ocrotească această sfântă mănăstire, să vegheze asupra obștii și asupra tuturor celor care îi trec pragul cu credință. Să ia bucuriile și durerile noastre și să le poarte înaintea Tronului Preasfintei Treimi, pentru ca, prin mijlocirea lor, să dobândim pace, întărire în încercări, statornicie în credință și binecuvântarea lui Dumnezeu în toate zilele vieții noastre.

Cuvânt rostit la Privegherea dinaintea (ajunul) proclamării canonizării locale a Sfintelor Filofteia și Elisabeta de la Pasărea, 4 iunie 2026