În împărăția frumuseții primită ca dar de la Dumnezeu

Cine se încumetă să urce pe cărările munților va descoperi, pas cu pas, darul lui Dumnezeu revărsat peste întreaga zidire. Unde înălțimile se înalță către cer, iar liniștea invită la rugă, sufletul înțelege că frumusețea lumii nu este rodul întâmplării, ci pecetea Creatorului. Este un sentiment de firească bucurie când întâlnim locurile pe care românii le‑au numit, „gură de rai” și „picior de plai”, unde frumusețea dumnezeiască s‑a unit în chip minunat cu osteneala mâinilor omului.

Așa mi‑a fost dăruit să pășesc pe înălțimile care străjuiesc Mănăstirea Hurezi, într‑un ținut învăluit de legendă, unde fiecare stâncă și pădurile păstrează ecoul rugăciunilor și al pașilor Marelui Voievod Martir al neamului românesc Sfântul Constantin Brâncoveanu. Aceste locuri i‑au fost bine cunoscute în vremea strălucitei sale domnii, o epocă care a stârnit uimirea curților Europei și a rămas o taină de nepătruns chiar pentru conducătorii Imperiului Otoman. Ei nu puteau înțelege cum domnitorul unei țări mici și aparent lipsite de mari bogății a reușit să înalțe palate, mănăstiri și biserici de o frumusețe rară, să zidească drumuri, hanuri ori case de oaspeți și să adune multe alte comori.

Dar adevărata lui bogăție nu era aurul păstrat în băncile Veneției, Vienei, la Brașov, Sibiu sau altundeva, ci comoara unei viețuiri creștine, a unei credințe neclintite și înțelepciunii care izvora din iubirea de Dumnezeu și de poporul său. Aceasta era comoara pe care nimeni nu i‑o putea răpi și care avea să strălucească mai puternic decât averile pământești în ziua muceniciei sale.

Se spune că adeseori, împreună cu evlavioasa lui soție, Doamna Maria, cu cei unsprezece copii ai lor, cu sfetnicii și prietenii apropiați, Constantin Brâncoveanu urca pe culmile din preajma Hurezilor, căutând răgaz, liniște și priveliștile care înalță sufletul spre Dumnezeu. Acolo, deasupra lumii, unde văzduhul este mai aproape de Împărăția cerurilor, omul înțelege mai limpede cât de trecătoare sunt cele pământești și cât de neprețuită este frumusețea pe care Dumnezeu a sădit‑o din nemărginită iubire.

La vreo 1.700 de metri altitudine, unde, începând cu anul 2010, s‑a înălțat Mănăstirea „Alina‑Maria Creștin”, de la Vârful lui Roman, se află un loc care, pe de o parte, nu mai are nevoie de nici o prezentare, iar pe de altă parte îi copleșește prin frumusețe pe toți cei care ajung acolo. Este un așezământ nou, ridicat între cer și pământ, care mărturisește purtarea de grijă a lui Dumnezeu și puterea credinței de a așeza, spre rodire, frumusețea, chiar și în locuri sihastre. Aici, tăcerea munților se împletește cu cântarea rugăciunii, iar măreția priveliștilor devine o necontenită doxologie, în care omul descoperă că adevărata împărăție a frumuseții nu este doar ceea ce se vede, ci în lumina care se aprinde, nevăzut, în adâncul inimii.

Dacă aș avea posibilitatea de a chema la o prietenoasă întâlnire mari scriitori, poeți și pictori ai neamului nostru și ai lumii, i‑aș îndemna să poposească și la Vârful lui Roman, să îngăduie frumuseții acestui ținut să le grăiască inimii. I‑aș invita să contemple, în tăcere, nesfârșirea priveliștilor care se deschid dinaintea ochilor, până departe, către ținuturile Gorjului, spre Râmnicu Vâlcea, Hurezi și așezările răzleţe între culmi. De o parte și de alta se înalță munți înveșmântați în hlamida verde a pădurilor, alcătuite în cea mai mare parte din conifere, dar și foioase, care își poartă coroanele asemenea unor candele aprinse înaintea Ziditorului a toate.

La mijlocul verii, înălțimile și poienile se prefăceau într‑o adevărată grădină a lui Dumnezeu. Pajiștile erau împodobite cu flori de o frumusețe și bogăție de culori rar întâlnite, dintre care unele se întâlnesc numai pe cele mai înalte culmi ale Europei. Fiecare este o mărturie a înțelepciunii dumnezeiești, iar mireasma dimineților și a înserării aduce în suflet o pace pe care cu greu o pot descrie cuvintele cuiva.

Mai presus de toate este aerul curat și puternic ozonat al muntelui, care limpezește mintea și inima, făcându‑l pe om să simtă că respiră nu doar prospețimea înălțimilor, ci și o binecuvântare nevăzută. Priveliștile par desprinse dintr‑o altă lume. Cerul, lumina și tăcerea se împletesc într‑o armonie desăvârșită, încât sufletul primește, fie și pentru câteva clipe, pregustarea lumii pe care Dumnezeu a făgăduit‑o celor ce Îl iubesc.

Printre molizii pitici ori printre tisele abia conturate, adulmecând ierburile înflorite, peste tufele de afin încărcate de rod și printre nenumăratele flori pe care cu greu le întâlnești în alte ținuturi, printre pietrele aduse de torenții ce coboară vijelios de pe versanți, domnește o pace care amintește de începuturile creației. Este liniștea în care se mai aud pașii lui Dumnezeu prin Rai și șoapta Celui care binecuvântează întreaga zidire.

Astfel de imagini ale frumuseții au fost cântate de poeți și scriitori, de cei care au avut ochi să vadă și inimă să înțeleagă taina muntelui. Ei au străbătut înaintea noastră aceste drumuri, au privit cerul de pe culmi și au încercat să aștearnă în cuvinte ceea ce, în realitate, poate fi trăit doar în adâncul sufletului.

La 1.700 de metri altitudine, pe platoul care înconjoară mănăstirea închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ridicată și ca aducere aminte pentru tânăra Alina Maria Creștin, pelerinul descoperă mai mult decât un loc de odihnă. Întrezăreşte un popas al sufletului, o treaptă a contemplației și un liman de pace. Între pământ și cer, omul învață că fiecare urcuș poate deveni chip al înălțării lăuntrice, iar fiecare pas făcut spre culmi înalte este, de fapt, o chemare spre Împărăția lui Dumnezeu, unde frumusețea nu cunoaște apus, iar lumina dăinuiește fără de sfârșit.

Călătorind prin astfel de locuri, înțelegem ceea ce au prețuit sihaștrii de odinioară, care și‑au luminat sufletul prin vederea frumuseții creației lui Dumnezeu. Chiar și atunci când viețuiau printre stânci golașe, în peșteri smerite sau în colibe ascunse de ochii lumii, ei descopereau o frumusețe pe care privirea obișnuită nu o putea cuprinde. Dincolo de ceea ce părea monoton sau lipsit de strălucire, ochii lor luminați prin rugăciune și smerenie vedeau lumina dumnezeiască revărsată peste întreaga zidire și simțeau prezența Celui care „toate cu înțelepciune le‑a făcut” (Psalmul 103, 25).

Aceeași chemare ne este adresată și nouă. Suntem îndemnați să privim cu ochii deschişi frumusețea acestor ținuturi, unde mâna lui Dumnezeu a așezat cu grijă fiecare brad, fiecare floare, fiecare tufă de afin și fiecare cărare care șerpuiește printre culmi. Toate poartă amintirea rugăciunilor, a lacrimilor și nevoințelor sihaștrilor care au sfințit aceste locuri prin viața lor filocalică.

Cel care știe să se oprească din graba lumii și să rămână măcar pentru câteva clipe în tăcerea rugăciunii și a meditației va simți că liniștea nu este niciodată lipsită de înțeles, ci plină de o prezență nevăzută. Din adâncul codrilor, dintre stânci și brazi, se mai aud încă șoaptele Rugăciunii lui Iisus, rostite cândva neîncetat de pustnicii acestor locuri. Deși sihaștrii nu mai sunt atât de numeroși precum în alte veacuri, rugăciunea lor nu s‑a stins. Ea continuă să dăinuie...

Cei care urcă dinspre Hurezi către Vârful lui Roman pășesc, fără să‑și dea întotdeauna seama, pe urmele unei istorii milenare. Acest ținut amintește atât de trecerea dacilor și a romanilor prin aceste înălțimi, cât și, mai ales, de legătura profundă cu familia Brâncovenilor, a căror jertfă a înnobilat pentru totdeauna istoria și credința neamului românesc. În preajma praznicului Adormirii Maicii Domnului și a pomenirii Sfinților Martiri Brâncoveni, aceste locuri capătă o lumină aparte și ne cheamă să ne apropiem cu sfială și smerită rugăciune.

Bucuria pelerinului nu este dată doar de frumusețea priveliștilor, ci mai ales de întâlnirea cu liniștea și binecuvântarea acestor locuri. El ascultă foșnetul codrilor, vuietul pădurilor și murmurul vântului care trece peste culmi, dar, mai presus de toate, încearcă să audă șoapta rugăciunii care încă binecuvântează aceste înălțimi. Toate devin prilej de meditație asupra vieții celor care au ales să‑L slujească pe Dumnezeu în liniştea muntelui: monahi și monahii care au făcut din aceste culmi altare ale nevoinței, ale pocăinței și ale iubirii dumnezeiești. În astfel de ținuturi, Dumnezeu nu este departe, dimpotrivă, Îl simți atât de aproape, încât întreaga creație devine o mărturie a prezenței Sale.

Spre înserare, peste culmile tăcute se aud tălăngile turmelor de mioare care coboară către stânele risipite pe munte, păstrând o rânduială străveche a vieții pastorale românești. Și, așa cum încă mai sunt păstori care veghează turmele în singurătatea înălțimilor, tot astfel mai sunt și rugători care veghează lumea prin rugăciunea lor: la Vârful lui Roman, la Hurezi, la Polovragi, Iezer, la Schitul Pahomie, Pătrunsa și în multe alte vetre monahale peste care Dumnezeu Și‑a revărsat binecuvântarea, El Cel ce este pretutindeni.

Aceste locuri sunt adevărate cetăți ale Duhului, fortărețe nevăzute ale credinței care au păstrat lumina Evangheliei de‑a lungul veacurilor și au dăruit mângâiere generațiilor care le‑au prețuit și urmat chemarea spre înălțimi.

Din frumusețea lor ne cuminecăm și noi, iar din liniștea lor învățăm că Dumnezeu nu este departe de făptura Sa, ci aproape de fiecare suflet înnoit prin rugăciune, smerenie și iubire, purtând neîncetat dorul după Împărăția Sa.