Pelerin prin ținuturile Prahovei - Cornu, un loc cu cinci veacuri de continuitate mărturisitoare a creației

La Cornu, în apropierea Câmpinei, pașii pelerinului întâlnesc mărturiile unei vechi tradiții monahale și bisericești. Un schit, ale cărui începuturi se adâncesc în umbra îndepărtată a anului 1600, cele două parohii ale localității, precum și noua mănăstire ctitorită pe aceste meleaguri alcătuiesc o neîntreruptă mărturisire de credință, întinsă peste aproape cinci veacuri.

Așezarea Cornu este atestată documentar încă din prima parte a secolului al XVI‑lea. Un hrisov al voievodului Neagoe Basarab, datat 23 iulie 1514, menționează un loc de chilie aparținând mănăstirilor Snagov și Glavacioc. Această prezență monahală lumina deja ținutul cu aproape un veac înainte de momentul păstrat în tradiția locală drept început al vechiului schit.

Firul mărturiilor continuă în anul 1615, când un document îl pomenește pe călugărul Hariton, alături de o aşezare monahală aflată la Cornu. Unii consideră că aici ar fi existat stăreția unei mici obști călugărești, deși nu au fost descoperite încă documente care să confirme cu certitudine această ipoteză.

Tradiția locului așază începuturile vechiului așezământ monahal în jurul anului 1600, însă hrisoavele ne îngăduie să coborâm și mai adânc în curgerea vremii, până în anul 1514, când legătura acestor meleaguri cu viața monahală era deja mărturisită. Schitul cu hramul „Înălțarea Domnului” este atestat documentar în anul 1649, asemenea unei candele aprinse pe culmea unui veac frământat.

Istoria sa a rămas strâns legată de numele lui Drăghici Cantacuzino, mare spătar, fiul lui Constantin Cantacuzino și al Elinei, vlăstar al unei familii care stăpânea întinse moșii în ținuturile Prahovei. Drăghici Cantacuzino a trecut la cele veșnice în anul 1667.

Deși nu s‑a păstrat un document care să arate cu precizie anul întemeierii schitului, glasul bătrânilor și memoria locului îi așază începuturile în jurul anului 1600. Dincolo de hotarul unei date, mărturiile istorice descoperă la Cornu o vatră creștină și monahală cu rădăcini adânci, în care rugăciunea, ctitorirea și aducerea‑aminte au străbătut veacurile, purtând până la noi lumina credinței de odinioară.

Biserica „Înălțarea Domnului” din Cornu de Sus este moștenitoarea directă a vechiului așezământ monahal și se află înscrisă în Lista Monumentelor Istorice. Schitul de odinioară nu a dispărut cu totul din curgerea vremii, ci și‑a continuat rostul duhovnicesc, prefăcându‑se în biserică parohială, vatră de rugăciune pentru locuitorii așezării.

Încercată de cutremurele veacului al XVIII‑lea și de cele de la începutul secolului următor, vechea zidire s‑a prăbușit. Pe locul ei a fost înălțată în anul 1811 o nouă biserică, păstrându‑se hramul „Înălțarea Domnului”, ca un semn al continuității dintre vechiul schit și lăcașul parohial de mai târziu. În urma cutremurului din 1829, biserica a fost din nou reparată și extinsă, iar lucrările s‑au încheiat în anul 1835.

În prima parte a veacului al XX‑lea, a luat ființă o nouă parohie, Cornu de Jos, așezată sub ocrotirea Sfintei Cuvioase Parascheva. Și aici a existat un lăcaș mai vechi. Tradiția vorbește despre o biserică ridicată pe la jumătatea secolului al XVIII‑lea și despre un preot cu numele Ioan, venit de la Orăștie, purtând cu sine credința și statornicia Ortodoxiei ardelene.

La începutul veacului al XX‑lea, preotul Vasile Rădulescu a adunat în jurul acestei lucrări cele 240 de familii ale parohiei, însuflețindu‑le pentru ridicarea unui nou lăcaș de închinare. Piatra de temelie a fost așezată la 11 iunie 1907, iar zidirea a continuat până când noua biserică a fost sfințită, la 9 iunie 1913, încununând prin rugăciune și har o osteneală purtată vreme de șase ani.

Lucrarea a fost înfăptuită cu ajutorul meșterilor locali și prin contribuția aproape a tuturor locuitorilor. În această parte a Prahovei trăiau zidari și pietrari iscusiți, moștenitori ai unei vechi tradiții a lucrului în piatră, oameni care știau să prefacă materia grea în zidire trainică, boltă de rugăciune și adăpost al sufletului.

Privite împreună, cele două parohii din Cornu alcătuiesc filele aceleiași istorii creștine: vechea biserică din Cornu de Sus, înălțată spre slava Înălțării la cer a Mântuitorului, și biserica din Cornu de Jos, zidită la începutul veacului al XX‑lea și închinată Sfintei Cuvioase Parascheva. Cea dintâi își înfige rădăcinile într‑o veche tradiție monahală, iar cea de‑a doua păstrează în adâncul începuturilor sale amintirea preotului Ioan, unul dintre apărătorii Ortodoxiei în fața prozelitismului îndreptat împotriva Bisericii din Ardeal.

Localitatea Cornu păstrează astfel memoria unei vetre creștine medievale, în care vor fi viețuit puțini monahi și despre care documentele nu ne‑au lăsat mărturii suficiente. Totuși, cele două biserici au ținut aprinsă candela credinței, au adunat generații sub bolțile rugăciunii și au sfințit bucuriile, lacrimile și trecerea prin vreme ale locuitorilor.

În lumina acestei moșteniri, ca o mlădiță tânără răsărită din aceeași rădăcină bine roditoare, a fost ctitorită pe culmea Topșeni, un podiș al aceleiași localități, Mănăstirea „Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan” și „Sfânta Cuvioasă Eufrosina”. Noul așezământ monahal nu se ivește, așadar, într‑un loc lipsit de trecut, ci pe un pământ îndelung binecuvântat de rugăciune, unde credința a străbătut veacurile asemenea unei lumini nestinse.

Deși nu se află pe aceeași vatră și nu are o legătură ctitoricească directă cu vechiul schit al lui Drăghici Cantacuzino, noua mănăstire reprezintă, într‑un chip tainic, o continuare peste veacuri a tradiției monastice care, pentru o vreme, se stinsese din aceste locuri. O nouă ctitorie se așază astfel într‑un ținut cu rădăcini adânci, redând rugăciunii monahale pământul peste care trecuseră atâtea generații.

Inițiativa ridicării mănăstirii i‑a aparținut Aurorei Cornu, prima soție a scriitorului Marin Preda. Dorința sa a fost ca o parte din pământul locurilor natale să fie dăruit Bisericii și închinat unei lucrări duhovnicești. Terenul nu era unul lesnicios: a cerut ample lucrări de amenajare, consolidare și susținere, mai ales din pricina alunecărilor de teren.

Când Aurora Cornu a înaintat această cerere, Patriarhul Teoctist a binecuvântat și a încuviințat întemeierea noii vetre monahale. Lucrări importante s‑au desfășurat în anii 2006–2008, iar mănăstirea și‑a întregit și extins treptat așezarea până în prezent.

Vechiul schit poartă o istorie de veacuri, iar noua mănăstire reia firul tradiției monahale care dăruiește întregii zone o binecuvântare aparte. Continuitatea slujirii devine astfel una dintre trăsăturile definitorii ale acestui ținut: oamenii și zidurile se schimbă, dar rugăciunea găsește mereu o inimă și un loc în care să‑și aprindă candela.

Locul de chilie dăruit unor mănăstiri în urmă cu mai bine de cinci sute de ani arată că aceste meleaguri erau socotite prielnice liniștirii, rugăciunii și viețuirii unor oameni care se făceau folositori celorlalți, mai întâi prin însăși taina mijlocirii lor înaintea lui Dumnezeu. Rodirea unei asemenea rugăciuni rămâne greu de cuprins în cuvintele noastre, căci lucrarea ei se petrece în adâncul nevăzut al lumii și se descoperă adeseori numai inimilor smerite.

Cele două parohii, Cornu de Sus și Cornu de Jos, au păstrat vie credința oamenilor și au vegheat asupra comunității asemenea unor candele statornice. Înaintea lor a existat în aceste locuri o obște monahală, iar la începutul veacului XXI o altă comunitate de monahii a reluat firul rugăciunii de obște.

Am fost în mai multe rânduri călător și pelerin la bisericile și la mănăstirea din Cornu. De la vechiul loc de chilie atestat în vremea voievodului Neagoe Basarab, trecând prin Schitul „Înălțarea Domnului” al lui Drăghici Cantacuzino și prin cele două biserici parohiale până la noua mănăstire, istoria acestei așezări poate fi citită ca o neîntreruptă mărturie a credinței.

Vechiul schit a lăsat moștenire bisericii din Cornu de Sus hramul „Înălțarea Domnului” și duhul rugăciunii autentice monahale. Cornu de Jos și‑a legat istoria de cinstirea atât de iubită a Sfintei Cuvioase Parascheva, iar noua mănăstire, ridicată la începutul veacului XXI - într‑o epocă aparent lipsită de mari deschideri către viața monahală -, a făcut să răsune din nou chemarea filocalică pe culmea Topșeni.

Împreună, vechiul schit, cele două biserici parohiale și noua mănăstire alcătuiesc o mărturie sfântă despre comunitățile duhovnicești ale acestui ținut. Din veac în veac, fiecare după rostul și măsura sa, toate slujesc aceleiași credințe, păstrează aceeași moștenire și poartă mai departe aceeași lumină.

Am admirat în chip deosebit la Cornu frumusețea locurilor, așezarea sufletească a oamenilor și gospodăriile bine rânduite, în care se pot citi hărnicia, buna‑cuviință și dragostea lor pentru acest pământ. Un călător venit de departe ar putea asemăna această localitate cu așezările pitorești ale Elveției, Austriei ori Slovaciei sau cu alte ținuturi montane vestite, binecuvântate cu priveliști de o rară frumusețe.

Toate acestea se află sub binecuvântarea evlaviosului domnitor Neagoe Basarab al Țării Românești, care va fi trecut cândva ca pelerin prin aceste locuri, în vremea în care a întărit cu pecetea sa hrisovul ce avea să păstreze, peste veacuri, cea dintâi mărturie despre vatra monahală de la Cornu.

Câți alți oameni aleși nu se vor fi perindat pe aceste plaiuri? Câte rugăciuni nu se vor fi înălțat către cer și câte trăiri, tăinuite astăzi privirii noastre, nu vor fi cunoscut aceste ținuturi atât de bogate în istorie, în frumusețe geografică și în noblețe sufletească? Pașii s‑au șters, chipurile s‑au risipit în zarea vremii, însă binecuvântarea rugăciunilor domnește încă, asemenea unei miresme nevăzute, peste văi, case și biserici.

Acestea sunt câteva dintre mărturiile unui loc în care trecutul și contemporaneitatea se întrepătrund armonios, precum firele unei vechi țesături, alcătuind împreună un chip special al continuității. Istoria nu rămâne închisă între filele documentelor, ci trăiește prin biserici, prin gospodării, prin frumusețea naturii și prin oamenii care duc mai departe moștenirea spirituală a înaintașilor.

Locuitorii din Cornu, împreună cu păstorii lor sufletești, cu cei care poartă răspunderea conducerii comunității și cu cei numeroși care și‑au ales aceste meleaguri drept casă, sporesc frumusețea și specificul aparte al așezării. Pentru toate acestea se cuvine să‑I mulțumim lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor, iar lucrarea săvârșită aici să o privim cu bucurie și aleasă prețuire.