Pedanterii galante

Portretistica marilor scriitori este una dintre marile valori pe cale de dispariție în hățișul vulgar al zilelor noastre. Nu se mai nasc figuri precum Saint-Simon, La Bruyère sau Alexis de Tocqueville, capabili să observe cu finețe psihologică atât calitățile, cât și defectele oamenilor întâlniți. În prezent, ne regăsim în fața unei categorii care a obosit mental oamenii din toate timpurile: reprezentanții pedanteriei sofistice galante.

În Antichitate, categoria de „filozofi”, deși impropriu numită astfel, care avea cel mai mare succes la public și care transformase filosofia într-o meserie bănoasă, erau sofiștii. Nu erau interesați de adevăr, ci doar de modalitățile prin care se putea prezenta o versiune verosimilă a realității. Erau oratori destul de iscusiți, vicleni în ceea ce privește metodele, subjugați de slavă deșartă și dedicați întru totul câștigului material. Nu de puține ori, duceau o viață desfrânată și erau cu totul lipsiți de scrupule. Cu toate acestea, deși aveau nenumărate defecte, rămâneau foarte apreciați de oamenii care îi luau drept modele de succes, de vreme ce se uitau exclusiv la beneficiile materiale și aprecierea publicului larg de care sofiștii se bucurau.

Sofismul - esența oricărei pedanterii

Pentru a compensa lipsa lor de moralitate, sofiștii au încercat adesea să pară erudiți, să etaleze cât mai mult din arsenalul unei culturi bogate, dar lipsită de finalitățile ei cele mai importante: edificarea unui caracter solid și a unei principialități fără cusur. Așa cum se întâmplă adesea, atunci când cultura este folosită ca un mijloc de îmbogățire materială și parvenire socială, sofiștii cădeau într-o extremă care le fura aura de mari influențatori ai societății vremii lor: pedanteria. Stilul îi ajuta în unele situații, dar nu putea compensa lipsa de creativitate reală: se încurcau în propriile silogisme, se contraziceau în afirmațiile lor și, în cele din urmă, ajungeau să fie repetitivi, monotoni, prizonieri nu a unei singure cărți, ci a unei singure idei, pe care o redau pedant și care nu le mai asigura succesul - un progres iluzoriu atât al lor, cât și al celor care încă îi mai ascultau.

Hainele moi ale pedanților

Mântuitorul Iisus Hristos atinge doar pe scurt această problemă a sofiștilor ajunși departe, a oamenilor de curte din vremea lui Irod și, evident, și a celor care vor îmbogăți mesele mari din toate timpurile, și care, folosindu-se de verosimilitate, nu de adevăr, vor ajunge departe în această privință. Vorbind despre Sfântul Ioan Botezătorul, Mântuitorul va spune: „Ce ați ieșit să vedeți? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine scumpe și petrec în desfătare sunt în casele regilor” (Luca 7, 25). Pedanteria sofiștilor îi aducea, nu de puține ori, în roluri de sfetnici și oameni importanți la curțile regale sau imperiale ale vremii. La fel de lipsiți de scrupule precum oamenii pe care pretindeau că îi slujesc, în timp ce slujeau, de fapt, numai propriului interes, acești pedanți galanți, îmbrăcați în haine moi, amorali și egoiști, ajungeau să aibă o putere imbatabilă și să elimine treptat orice amenințare la adresa lor și a planurilor lor. Despre astfel de sofiști pedanți, îmbătați de putere, regăsim pagini necruțătoare atât în scrierile anticilor, cât și în cele ale moraliștilor francezi, dar mai ales în operele Sfinților Părinți, care au criticat în repetate rânduri argumentele goale, bazate exclusiv pe o logică fisurată, de care acești oameni se foloseau doar pentru a ajunge sau a rămâne în preajma adevăratei lor „lumini” și care nu era nici credința, nici cultura, nici știința, ci, exclusiv, puterea. Adevărul credinței creștine și cultura adevărată, nu cea aparentă - ascunsă sub masca unui stil ales, dar adăpostind o găunoșenie spirituală -, au zguduit adesea firmamentul aparent inatacabil al pedanteriei sofistice exterior elegante, dar ineficiente din punct de vedere spiritual.

Pedanteria modernă

În prezent, când omul modern a ajuns să refuze orice analiză reală a informațiilor din jurul lui, întrucât se confruntă cu un volum uriaș al acestora, pedanteria începe să-și piardă locul, lăsând spațiu doar sofismelor goale de conținut. Adevărul ca Persoană este tot mai puțin reflectat într-o societate care își descoperă propriile li­mite hrănindu-se cu fake-news-uri și breaking- news-uri, care fie nu aduc nimic nou, fie doar mai frământă un pic nervii celor care le ascultă. Pedanteria a devenit metodă, iar sofismul s-a transformat în esența ei - mulți ne spun verosimilul, prea puțini mai doresc să cunoască și să împărtășească Adevărul. Încă din vremea secolului al XVII-lea, Balthasar Gracián avea dreptate atunci când afirma: „A spune adevărul, a te ține de cuvânt au și ajuns lucruri necunoscute și ca din alte vremuri, iar oamenii buni par croiți după bunele vremuri vechi, deși iubiți sunt totdeauna; așa încât, dacă se mai găsesc câțiva, nu mai sunt la modă, nici imitați. O mare nenorocire a veacului nostru ca virtutea să treacă drept o ciudățenie și răutatea drept ceva obișnuit! Înțeleptul trăiască deci cum poate dacă nu poate cum ar vrea” (Balthasar Gracián, Oracolul manual și arta prudenței. Criticonul, vol. I, trad. de Sorin Mărculescu, București, Ed. Minerva, 1975, p. 52).

Ieșirea din acest model sterp, al pedanteriei sofistice, se poate face numai dacă suntem pregătiți să ne deschidem sufletește către adevăr, să ne criticăm defectele și să cultivăm virtuțile vieții creștine. Implicit, să urmăm ceea ce spunea marele Clement Alexandrinul: „Cea mai mare dintre toate învățăturile era, după cât se pare, aceea de a te cunoaște pe tine însuți. Dacă cineva se cunoaște pe el însuși, cunoaște și pe Dumnezeu și cunoscând pe Dumnezeu va fi asemenea cu Dumnezeu (cf. Ioan 3, 2), nu purtând haine brodate cu aur, nici îmbrăcăminte lungă până la călcâie, ci făcând fapte bune și, mai ales, având nevoie de foarte puține lucruri. Singur Dumnezeu nu are nevoie de nimic; El se bucură mai cu seamă când ne vede că suntem curați, cu sufletul împodobit. […] Omul acela în care Cuvântul locuiește nu este astăzi într-un fel și mâine în alt fel, nu ia felurite chipuri; are chipul Cuvântului, care este asemenea cu Dumnezeu” (Clement Alexandrinul, „Pedagogul”, în: Scrieri I, (Părinți și Scriitori Bisericești, 4), trad., introd., note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, pp. 306-307).