Ce rost au toate acestea?

Cât trăieşte, omul se întreabă despre sensul lucrurilor, evenimentelor şi al vieţii însăşi. De mic este învăţat ce este bine şi ce este rău, cum să dea bine în societate, ce trebuie să spună sau să facă pentru a fi lăudat, pentru a primi un cadou, pentru a primi note mari, pentru a obţine un serviciu bine plătit, pentru a fi pe placul celor care îi finanţează existenţa.

Din păcate, exact în acelaşi registru funcţionează omul şi în ceea ce priveşte relaţia lui cu Dumnezeu. Nu poate fi condamnat pentru asta, pentru că de multe ori spusele Mântuitorului pot părea că se duc în aceeaşi direcţie a unui fel de „contract” între om şi Dumnezeu, pe care dacă îl respectă omul, atunci are parte de fericirea eternă. De aceea şi întreabă cei care ascultă propovăduirea lui Iisus din Nazaret cum este acea Împărăţie a lui Dumnezeu sau a Cerurilor, despre care El le tot vorbeşte. Toate pildele despre Împărăţie sunt răspuns la aceste întrebări. ­„Asemănatu-s-a Împărăţia lui Dumnezeu cu...”

Societatea a avut întotdeauna nişte reguli de funcţionare şi, indiferent de felul în care era construită, fie condusă de un împărat, fie de un parlament, regulile jocului au făcut întotdeauna pe cei care le ascultau să aibă o viaţă cât de cât liniştită. Cei care aveau acces la înălţimea de unde se dau poruncile priveau şi privesc puţin diferit lucrurile, dar şi ei, până la urmă, trebuie să urmeze nişte reguli, chiar dacă puţin diferite şi mai puţine decât „muritorii de rând”. Sunt însă şi au fost întotdeauna şi unii oameni, excepţionali, care nu s-au încadrat în acest joc. Ei au fost numiţi în diferite moduri. Pe unii noi îi cunoaştem sub numele de proroci, adică oamenii care au înţeles în inima lor care e rostul tuturor regulilor şi cum ar fi bine ca acestea să ghideze viaţa omului spre Dumnezeu. Însuşi Mântuitorul vine adesea şi explică mai nuanţat regulile înţelese, voit sau inconştient, într-o manieră distorsionată. Cuvintele „aţi auzit că s-a spus celor de demult...” nu fac decât să introducă ascultătorul într-o altă atmosferă şi să ofere adevăratul sens, profund, al legilor care par imuabile şi uneori chiar inumane. Esenţa este în altă parte, lăuntrică, a inimii, nu afară, în observarea tuturor preceptelor exterioare. De aceea, nici cuvintele prorocilor, care demascau ipocrizia contemporanilor, nici cele ale Mântuitorului nu au fost pe placul mulţimilor.

Unde ne aflăm însă noi astăzi, când se pare că nu mai e nimic de adăugat la legi, porunci şi cerinţe sociale? Când se pare că totul a fost demult stabilit şi că numai împlinind „poruncile” ajungem să primim răsplata pe care o aştepta tânărul bogat din Evanghelie, căruia nu-i lipsea nimic din cele pământeşti şi voia să trăiască veşnic. Ce rost mai are să ne problematizăm în orice fel astăzi, când toate lucrurile sunt evidente, când au fost scrise atâtea tomuri cu sfaturi şi explicaţii? Avem zeci de predici diferite la fiecare duminică din an; avem cărţi scrise despre Biblie, despre slujbe, despre istoria Bisericii, despre dogme şi moralitate. Putem citi şi aparent înţelege tot ce este necesar pentru viaţa veşnică. Dar se pare că oamenii nu simt acest lucru şi trăiesc toată viaţa într-o incertitudine legată de ce se va întâmpla cu ei după moarte. Şi nu cred că e vorba doar de smerita cugetare, ci de înţelegerea eronată a ceea ce este esenţial. Dacă ar veni astăzi Mântuitorul să propovăduiască, vi se pare că nu ar zice: „Aţi auzit că se spune... dar Eu vă spun”? Dacă suntem măcar puţin oneşti, vom recunoaşte că suntem în aceeaşi stare ipocrită, la fel ca aceea a contemporanilor Săi de acum două milenii, aşteptând pe cineva care să ne ofere pe tavă reţeta fericirii şi ferindu-ne cu toată ­puterea de a deschide ochii să vedem starea în care suntem.