Aristocrația discreției și noblețea neuitării

Aşezăm câteva cuvinte de evocare, cu încredințarea că, în timp, se vor alătura multe alte mărturii despre oamenii minunați, care au știut să trăiască o viață pilduitoare, departe de zgomotul lumii, între care un loc special l-a avut și doamna dr. Maria Roxana Cristian, scriitor și exeget de ținută, prezență discretă, dar statornică, asemenea unei lumini care lasă în urmă mireasma unei prietenii curate.

Pentru a istorisi împrejurările în care am cunoscut-o, deschid amintiri personale, păstrate de peste patruzeci de ani în tainițele inimii, acolo unde timpul nu are puterea să șteargă chipurile autentice. Pe atunci eram elev la Seminar și am avut bucuria de a întâlni, la Fălticeni - un târg încărcat de istorie, dar adesea prea grăbit să-și uite înaintașii -, una dintre doamnele de seamă ale locului: Stela Lovinescu, soția cunoscutului cărturar Vasile Lovinescu. Era originară, asemenea doamnei Maria Roxana, din Ploiești sau din apropiere, purtând noblețea unei educații așezate.

Doamna Lovinescu, care a trăit mai bine de nouăzeci de ani, avea, la prima vedere, o anumită asprime, un fel de pavăză pe care o ridicase între sine și o lume adesea ostilă ori lipsită de înțelegere. Firea ei nu se lăsa descifrată cu ușurință nici măcar de cei apropiați și, cu atât mai puțin, de mulțimea celor care o priveau din afară, judecând-o, poate, prin prisma unei răceli aparente. Dincolo de masca severităţii se ascundea un suflet adânc, deprins cu discreția, rigoarea și păstrarea neștirbită a unei moșteniri de mare preț, a unui timp în care noblețea sufletească primea adesea loviturile uitării, dar sub care nu se încovoia niciodată.

Ea, împreună cu ilustrul său soț, Vasile Lovinescu, unul dintre marii vizionari și hermeneuți ai culturii noastre, și cu ceilalți membri ai familiei, rămăsese întrucâtva necunoscută chiar în Fălticeni. Era o formă de exil interior, o tăcere demn asumată într-o epocă în care spiritul lor liber ar fi putut deranja. Cu puțin timp înainte trecuse la cele veșnice fratele lui Vasile Lovinescu, dramaturgul Horia Lovinescu, director al Teatrului Nottara din București, în anul 1983, dacă îmi amintesc bine. Era una dintre marile personalități pe care această familie le dăruise culturii românești, un neam de cărturari a căror lucrare a marcat profund viața intelectuală a țării.

În pofida unei asemenea moșteniri, Lovineștii nu se bucurau întotdeauna, nici măcar în orașul lor, de recunoștința și prețuirea pe care le-ar fi meritat. Dăruiseră Fălticeniului impunătorul lor conac, edificiu în care funcționa, încă din anii ’70, un muzeu cunoscut sub numele de „Galeria Oamenilor de Seamă”, loc menit să păstreze memoria marilor personalități ale ținutului, deși ei înșiși trăiau în umbră, străini parcă în propria ctitorie, tolerându-și cu o elegantă resemnare izolarea.

În ziua în care Vasile Lovinescu a trecut din această lume, doamna Lovinescu mi-a telefonat. Mă aflam în vacanță; era vară, în luna iulie. Glasul ei purta greutatea unei despărțiri pe care cuvintele nu o puteau cuprinde. Mi-a cerut să-i fiu alături în zilele acelea, când se adunaseră atât de multe lucruri de rânduit și atât de multă durere de purtat, o durere pe care a trebuit să o poarte mai mult în tăcere.

Eram încă tânăr, nu aveam priceperea pe care încercările vieții o așază, treptat, în sufletul omului. Am însoțit-o însă pe doamna Lovinescu la cimitir și am fost martorul unei imagini pe care anii nu au izbutit să o șteargă din inima mea: nerecunoștința oamenilor.

La înmormântarea lui Vasile Lovinescu venise doar o mână de oameni. În jurul celui care purtase în sine atâta lumină se așternuse o tăcere apăsătoare, iar puținii care îl însoțeau pe ultimul drum păreau câteva făclii smerite, tremurând înaintea uitării și a frigului indiferenței lumii. Era o singurătate copleșitoare, o dovadă tristă a felului în care lumea știe, adeseori, să-și ignore propriile ei comori.

În ajunul înmormântării, doamna Lovinescu a alcătuit împreună cu mine lista celor care urmau să fie invitați la masa de pomenire. Casa Lovineștilor fusese odinioară larg deschisă oaspeților, asemenea unei vetre în jurul căreia se adunau oameni de seamă, prieteni și cărturari. Ne aflam însă în anii grei ai lipsurilor, când rafturile magazinelor rămâneau aproape goale și totul se dobândea cu mare osteneală. Cu greu s-a putut încropi o masă pentru vreo cincisprezece persoane, o ofrandă modestă, dar încărcată de noblețea celor care știu să dăruiască din puținul lor.

Am revenit de câteva ori asupra listei. Doamna Lovinescu adăuga un nume, apoi înlătura alte câteva dintre cele ale fălticenenilor, între care se afla și o doamnă provenită din cunoscuta familie de intelectuali Stino. Fiecare loc trebuia cumpănit cu multă grijă, căci posibilitățile erau puține, iar împrejurările apăsătoare.

La înmormântarea domnului Vasile Lovinescu fuseseră invitați și câțiva preoți - cred că patru la număr. La un moment dat, doamna Lovinescu mi-a spus:

— Să păstrăm două locuri pentru prietenii bărbatului meu, care vor veni de la București.

Am păstrat, așadar, cele două locuri, fără să știu cine avea să le ocupe.

Cei care au sosit de la București au fost doamna doctor Maria Roxana Cristian și Florin Mihăescu, ajunși cu trenul chiar în dimineața înmormântării. Dacă îmi amintesc bine, slujba a avut loc într-o zi de joi. După rânduiala săvârșită în biserica cimitirului Grădini, ne-am întors cu toții în casa Lovineștilor, pășind în liniște, cu pași îngreunați...

Urmăream cu sfială chipurile oaspeților sosiți de departe. Prezența doamnei Maria Roxana Cristian aducea cu sine un fel de alinare tăcută. Din privirea ei se citea nu doar tristețea despărțirii, ci și certitudinea luminoasă a unei legături spirituale pe care moartea nu o putea atinge, prevestind fidelitatea rară de care avea să dea dovadă în deceniile următoare.

Acolo, mai mult decât bucate, s-au împărtășit cuvinte, amintiri și tăceri. Slove grele, pline de înțelesuri pe care doar duhurile înrudite le pot decodifica. Erau de față câțiva preoți, cei doi oaspeți veniți de la București, doi sau trei profesori și câțiva dintre prietenii familiei. Îmi stăruie în memorie și prezența cunoscutului muzeograf Eugen Dimitriu, venit de la Suceava, precum și a unui scriitor fălticenean. Cam acestea sunt chipurile pe care vremea le-a mai lăsat în amintirea mea din acea zi tristă, deopotrivă pentru om și pentru un anumit spirit al vremii.

Din acel an, doamna Maria Roxana Cristian nu a lipsit niciodată de la pomenirile săvârșite pentru Vasile Lovinescu. Venea cu o fidelitate rară, păstrând nu doar amintirea omului plecat, ci și legătura sufletească pe care anii, depărtarea și moartea nu izbutiseră să o destrame. Căci prieteniile născute în orizontul luminii trec dincolo de pragul mormântului, devenind o rugăciune neîntreruptă.

Știu că Vasile Lovinescu a preţuit-o în chip deosebit. Doamna Roxana Cristian era una dintre puținele persoane cu care el putea purta o convorbire adevărată, la înălțimea preocupărilor sale. Vasile Lovinescu era un spirit înalt, iar subiectele pe care le cercetau împreună rămâneau, de cele mai multe ori, inaccesibile celorlalți. Poate că, în afară de doamna Stela Lovinescu, nimeni dintre cei apropiați nu putea pătrunde pe deplin înțelesurile acelor dialoguri, ce semănau mai degrabă cu explorările unor tainice geografii spirituale.

Sunt încredințat că între Vasile Lovinescu și doamna Maria Roxana Cristian s-au așternut și numeroase pagini de corespondență. O parte dintre ele au fost publicate de doamna Cristian; altele, poate, nu au mai putut fi păstrate și s-au risipit sub povara vremurilor. Erau ani deosebit de grei, în care până și cuvântul scris trebuia uneori ascuns și păstrat asemenea unei lumini fragile, ferite de vânturile potrivnice ale istoriei. Acele scrisori nu erau simple schimburi de informații, ci adevărate respirații ale spiritului, evadări dintr-o lume sufocantă într-una a libertății lăuntrice.

Să revii la Fălticeni vreme de aproape patruzeci de ani, cu aceeași statornicie și iubire, este în sine o mărturie neclintită de dragoste. Cred că până în 2025, doamna Maria Roxana Cristian a continuat să se deplaseze în ținuturile fălticenene, deși drumul îi devenise tot mai greu, pentru a lua parte la evocările dedicate familiei Lovinescu. Aceasta este una dintre rarele pilde de prietenie care biruie depărtările, slăbirea puterilor și curgerea neîndurătoare a vremii.

S-a vorbit și despre alte chipuri ale dăruirii sale, despre felul în care a știut să rămână aproape de oamenii pe care i-a întâlnit și prețuit. Prietenia ei nu era una de împrejurare, ci o legătură adâncă, păstrată cu fidelitate și purtată asemenea unei candele care nu se stinge odată cu plecarea omului din această lume, ci continuă să lumineze tăcut drumul celor rămași.

Când am încheiat studiile seminariale, cu puțin timp înaintea evenimentelor din decembrie 1989, am purtat corespondență cu dumneaei. Unele dintre scrisori s-au pierdut, însă pe cele care au rămas le-am păstrat cu grijă. Într-una dintre ele, scrisă în iunie sau în iulie 1989, îmi spunea spre sfârșit:

„Te aștept să vii la București. Să nu-ți faci probleme în privința examenului. Stai liniștit, am vorbit cu Părintele Stăniloae și mi-a spus că vei reuși.”

Erau atunci foarte mulți candidați și numai câteva locuri, astfel încât nu toți cei înscriși puteau fi admiși. Cuvintele ei mi-au dăruit multă încurajare și au așezat în sufletul meu o neașteptată rază de nădejde. Desigur, nu mi-am închipuit nici o clipă că Părintele Dumitru Stăniloae ar fi intervenit în vreun fel pentru mine. Însă încredințarea transmisă prin scrisoarea doamnei Cristian avea puterea de a risipi neliniștea și de a aduce bucurie, așa cum s-a mărturisit despre darul de a lumina inimile celor din jur, printr-un simplu, dar vindecător cuvânt.

Am avut apoi bucuria de a o revedea de câteva ori. La una dintre aceste întâlniri am găsit-o la un târg de carte, unde se afla la un stand așezat într-un loc mai puțin vizibil. Avea acolo câteva volume apărute la Editura Rosmarin, pentru publicarea cărora se ostenise îndelung. Stătea acolo cu o modestie impresionantă, slujind cultura și memoria altora, departe de luminile reflectoarelor. M-am bucurat să descopăr cărți despre care nu știam nimic până atunci, dar care mi-au adus o aleasă bucurie sufletească. În aproape toate revenea, ca un fir de lumină și de neuitare, amintirea familiei Lovinescu. Rămân prezenți tocmai pentru că au existat inimi fidele, precum inima doamnei Roxana Cristian, care au refuzat să-i lase pradă uitării.

Se cuvine să aduc un cuvânt de recunoștință în numele ținutului Fălticenilor și al familiei Lovinescu care, într-un anumit înțeles, s-a stins, fără să se fi stins cu adevărat. Chiar dacă în casa lor din Fălticeni nu mai locuiește nici o rudă și nici în alte locuri nu mai sunt urmași care să ducă mai departe viața de odinioară a familiei, Lovineștii rămân prezenți prin opera, memoria și spiritul lor înalt.

Am datoria de a o evoca cu recunoştinţă pe Maria Roxana Cristian pentru dragostea pe care ea, ploieșteancă la obârșie și apoi statornicită în București, a arătat-o Fălticenilor. Iubirea ei s-a îndreptat deopotrivă către familia Lovinescu, către ținutul din jur și către oamenii pe care i-a întâlnit de-a lungul vieții, rămânând astfel strâns legată de sufletul zonei. A înțeles, cu o rară intuiție spirituală, că geografia lăuntrică a unui om se măsoară prin locurile unde și-a dăruit iubirea.

În inima ei au avut un loc aparte și oamenii sfinți, între care s-a aflat Sfântul Cuvios Sofian de la Antim. Prin cuvintele ei, chipul părintelui duhovnicesc de la Antim continuă să strălucească, asemenea unei icoane zugrăvite nu numai cu cerneală, ci și cu lumina recunoștinței, o icoană din care ne privește Hristos, izvorul blândeții Sale.

Doamna Maria Roxana Cristian a fost apropiată și de Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, de părintele Benedict Ghiuș și de alți părinți duhovnicești ai vremii. Se bucura ori de câte ori le putea veni în ajutor, slujindu-i, atunci când era nevoie, cu priceperea sa de medic, dar rămânându-le întotdeauna un prieten statornic și de nădejde. Nu căuta să-și facă văzută dăruirea, ci o săvârșea cu discreția care lasă binele să vorbească înaintea lui Dumnezeu.

Cred că, pentru îndelungata osteneală, va primi răsplată pe măsura iubirii pe care a dăruit-o. Deși a trăit în lume, iar viața fiecăruia poartă și urmele fragilității omenești, chipul ei poate rămâne un exemplu pentru creștinii din București și, mai ales, pentru intelectualii care s-au îndepărtat de Sfânta Liturghie și de viața Bisericii.

În anii în care puterile îi erau depline, nu cred că lipsea vreodată de la Sfânta Liturghie. Participarea ei la viața Bisericii era însoțită de o rugăciune stăruitoare, adâncă. Atunci când citea un pasaj din Evanghelie, o carte ori o biografie, descoperea întotdeauna un înțeles, o legătură sau o lumină pe care cei din jur nu izbuteau să le observe. Avea darul de a coborî dincolo de suprafața cuvintelor și de a căuta miezul lor tainic.

Cred că multe dintre cuvintele de acum sunt spuse fie prea târziu, iar altele s-ar putea să fie rostite prea devreme. Prea târziu, pentru că nu-i mai pot aduce bucurie în viața aceasta; poate prea devreme, pentru că numai veșnicia va descoperi în întregime măsura lucrării sale. Dincolo de aprecierile și judecățile oamenilor, cea mai însemnată rămâne răsplata venită de la Dumnezeu. Nimic nu este mai de preț decât răsplătirea iubirii de către Cel ce vede și cele săvârșite în taină.

Ori de câte ori ne vom aminti de ea, Îl vom ruga pe Dumnezeu să-i răsplătească dragostea: iubirea pentru cuvinte și, mai presus de toate, pentru Cuvântul Care S-a făcut trup; preţuirea pentru fiecare pagină pe care a citit-o ori a scris-o și, mai ales, iubirea dăruită oamenilor. Pe unii dintre aceștia i-am pomenit; alții au rămas cunoscuți numai ei și lui Dumnezeu.

A plecat dintre noi pășind înfășurată în aceeași tăcere nobilă în care a și trăit. Nu a cerut niciodată recunoștință pământească, știind prea bine că adevăratele comori se strâng doar acolo unde rugina timpului și a indiferenței nu le poate atinge. Acum, când firul ostenelilor sale s-a tors până la capăt, credem că pragul veșniciei nu i-a fost o trecere într-un necunoscut rece, ci o mult-așteptată întoarcere acasă.

Acolo, în Lumina lină a Împărăției, nădăjduim că i-au ieșit în întâmpinare toți cei pe care i-a iubit și pe care i-a apărat de uitare: părinții ei duhovnicești - chipuri luminoase ale sfințeniei -, prietenii de un gând și de o simțire, și toți aceia cărora le-a slujit, în taina vieții ei, cu o inimă curată. S-a dus să se odihnească, în sfârșit, lângă Cuvântul pe Care L-a căutat și L-a iubit mai mult decât orice cuvânt rostit sau scris pe pământ...