Taina hainei de nuntă, pregătirile, dezvinovăţirile şi pretextele

Meditând asupra pildei împăratului care a făcut nuntă fiului său, înţelegem că invitația oferită oamenilor este cea mai prețioasă dintre toate chemările pe care le-a cunoscut istoria. Mântuitorul ne descoperă, prin această parabolă, taina Împărăției lui Dumnezeu, amintindu-ne că fiecare om este chemat la mântuire, fiind invitat să ofere un răspuns personal acestei chemări.

Nu este întâmplător faptul că Împărăția cerurilor este asemănată cu o nuntă - ceas al bucuriei, sărbătorii și comuniunii. Nu este însă vorba despre o nuntă umbrită de curge­rea vremii, ci despre nunta Fiului Împăratului. Împăratul este Dumnezeu, Părintele veacurilor, iar Fiul este Domnul Iisus Hristos. Nunta devine icoană și taină a unirii lui Hristos cu Biserica Sa, legământ al iubirii dumnezeiești cu omenirea răscumpărată.

Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă de ce Mântuitorul aseamănă Împărăția cu o nuntă și răspunde că astfel voiește să ne descopere iubirea Sa negrăită față de noi, dar și adevărul că în Împărăția Lui nu există tristețe. Prima imagine pe care suntem chemați să o păstrăm în adâncul inimii este aceea că Dumnezeu nu ne cheamă la un ospăț oarecare, ci la sărbătoarea bucuriei, unde sufletul se luminează, iar făptura întreagă se odihnește în iubirea Mirelui ceresc.

În Apocalipsa Sfântului Ioan citim: „Fericiți cei chemați la Cina Nunții Mielului” (Apocalipsa 19, 9).

Ce înseamnă să fii chemat la Cina Nunții Mielului? Să primești poftirea la comuniunea cu Dumnezeu; să fii chemat din întuneric la lumină, din moarte la viață, din singurătate la împărtășire, din robia păcatului la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Înseamnă să auzi, prin toate împrejurările vieții, glasul Celui care bate la ușa inimii și așteaptă răspunsul cuvenit...

Biserica este, încă din această viață, casa nunții, pridvorul Împă­ră­ției și locul în care sufletul începe să guste din ospățul veșniciei.

Aici, Mirele este prezent în mijlocul poporului Său, dăruindu-Se pe Sine ca hrană spre viață veșnică. Ospățul ceresc nu poate fi asemănat pe deplin cu nici un ospăț pământesc. Oricât de frumoasă ar fi o sărbătoare din lume, oricâtă bucurie, căldură și prietenie ar aduna într-o singură zi, toate rămân doar umbre palide ale bucuriei nepieritoare din Împă­ră­ția lui Dumnezeu.

Nu putem cuprinde în cuvinte ceea ce Dumnezeu a pregătit celor care Îl iubesc. Împărăția este mai presus de sărăcia graiului omenesc de a o zugrăvi. Nici câteva cuvinte, nici mulțimea ideilor, nici tomurile întregi nu pot cuprinde nemărginirea frumuseții ei.

În lume ne întâlnim cu boala și du­rerea, cu despărțirea și dezamăgirea, cu singurătatea, nedreptatea, lacrimile și moartea.

În Împărăția lui Dumnezeu însă, bucuria nu mai este amestecată cu teamă, iubirea nu mai este amenin­țată de însingurare, iar lumina nu mai cunoaște înserare. Acolo, lacrima se preface în mărgăritar, dorul în întâlnire, inima omului aflându-şi odihna deplină în iubirea Preasfintei Treimi.

Chemarea la nunta Fiului Împăratului este cel mai înalt privilegiu care poate fi dăruit omului, poftirea de a intra în lumina, bucuria și iubirea lui Dumnezeu.

Împăratul le-a spus slujitorilor săi: „Iată, ospățul meu l-am pregătit; juncii mei și cele îngrășate s-au junghiat și toate sunt gata. Veniți la nuntă” (Matei 22, 4).

Dumnezeu a pregătit toate, iar omul este chemat să primească darul. Mântuirea nu începe cu vrednicia omului, ci cu iubirea lui Dumnezeu, Care Se pleacă spre făptura Sa și îi deschide porțile Împărăției. „Toate sunt gata”: Jertfa lui Hristos a fost săvârșită, Biserica a fost întemeiată, Evanghelia a fost propovăduită, iar Sfintele Taine ne-au fost dăruite ca izvoare ale harului și merinde pentru călătoria spre veșnicie.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede în această chemare nemărginita răbdare a lui Dumnezeu. Împăratul nu trimite vestitori o singură dată, nu Se retrage după primul refuz și nu închide ușa ospățului, ci revine, cheamă din nou și stăruiește cu iubire. Această răbdare dumnezeiască străbate întreaga istorie a mântuirii.

„Și a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit să vină” (Matei 22, 3). Dumnezeu cheamă, pregătește ospățul și ține porțile deschise, dar nu silește libertatea omului.

Slujitorii împăratului îi închipuie pe cei prin care Dumnezeu a grăit oamenilor: profeții Vechiului Legământ, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfin­ții Apostoli și toți vestitorii Evangheliei. În chip deosebit, ei îi reprezintă pe cei trimiși în vremea venirii și a Jertfei Fiului, dar, într-un înțeles mai larg, și pe ceilalți mărturisitori pe care i-a cunoscut istoria mântuirii.

Glasul lor a trecut prin întreaga istorie și răsună în biserică, chemând sufletele să intre în comuniunea iubirii dumnezeiești. În fața acestei chemări, omul a răspuns fie prin credință și ascultare, fie prin nepăsare și refuz.

Nu toți cei invitați L-au urât pe Împărat și nici nu s-au răzvrătit pe față împotriva Lui. Cei mai mulți au socotit doar că aveau altceva mai grabnic de făcut.

Omul poate pierde Împărăția nu doar prin răzvrătire fățișă împotriva lui Dumnezeu, ci și printr-o viață în care întâlnirea cu El este amânată mereu. Astfel, „mai târziu” poate deveni niciodată, iar clipa cercetării dumnezeiești poate trece pe lângă noi asemenea unei raze pe care fereastra închisă nu o lasă să pătrundă.

Omul găseşte timp pentru toate, dar pentru Dumnezeu nu păstrează nici măcar câteva clipe. Are vreme pentru țarină, neguțătorie, griji de tot felul, câștiguri și nenumărate îndeletniciri, însă nu mai află răgaz pentru rugăciune, pentru Sfânta Liturghie, pentru cercetarea conștiinței și pentru liniștirea inimii înaintea Domnului.

Țarina și neguțătoria arată felul în care cele vremelnice pot deveni mai importante decât chemarea Împărăției. Sfântul Ioan Gură de Aur observă că cei poftiți au ales cele pământești în locul celor cerești și ne îndeamnă să dorim bunătățile cele de sus, fără a rămâne nepăsători în lucrarea mântuirii.

Parabola ne descoperă un răspuns și mai neînțeles. Unii dintre cei chemați nu s-au mulțumit să refuze invitația: „Iar ceilalți, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit și le-au ucis” (Matei 22, 6). Unii au rămas nepăsători, iar alții s-au ridicat cu dușmănie împotriva trimișilor împăratului. Așa au fost prigoniți profeții, batjocoriți Apostolii și uciși, mai târziu, mărturisitorii și martirii lui Hristos.

Au pierdut tot ceea ce lumea le putea lua, dar au dobândit ceea ce nimeni nu le mai poate răpi: locul pregătit la Cina Nunții Mielului și cununa neveștejită a Împărăției lui Dumnezeu.

Uneori ne mirăm și ne tulburăm văzând că lumea respinge Evanghelia, că adevărul este batjocorit, iar cei care Îl mărturisesc pe Hristos sunt prigoniți. Dar nu trebuie să uităm că Mirele Însuși, Stăpânul tuturor, Care a luat chip de rob și S-a smerit până la moarte, a fost respins de oameni. Dacă Lumina lumii a fost alungată, dacă Iubirea răstignită a fost întâmpinată cu ură, ucenicii Săi nu se pot aștepta ca mărturisirea lor să fie primită fără împotrivire.

Sângele martirilor nu este semnul răstignirii Bisericii, ci mărturia că iubirea față de Domnul este mai puternică decât frica de moarte. Prigonitorii au putut răni trupurile mărturisitorilor, dar nu le-au putut smulge credința din inimă. Au putut stinge lumina ochilor lor, dar nu au putut întuneca lumina lui Hristos care strălucea în sufletele lor.

După refuzul celor dintâi chemați, împăratul le-a poruncit slujitorilor să meargă la răspântiile drumurilor: „Mergeți deci la răspântiile drumurilor și pe câți veți găsi chemați-i la nuntă” (Matei 22, 9). Slujitorii au ieșit, i-au adunat pe toți cei întâlniți, iar sala nunții s-a umplut de oaspeți.

Așa se descoperă realitatea uni­ver­salității Evangheliei. Chemarea lui Dumnezeu nu rămâne închisă între hotarele unui singur popor, ale unei anumite stări sociale sau ale unei epoci. Hristos a venit mai întâi „la oile cele pierdute ale casei lui Israel”, însă, pentru că mulți dintre cei dintâi chemați nu au primit cuvântul vestit lor, Evanghelia a fost propovăduită tuturor neamurilor și a ajuns până la marginile pământului.

Sfântul Evanghelist Ioan mărtu­ri­sește: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 11-12).

Porțile ospățului s-au deschis către toate drumurile lumii. Apostolii au mers din cetate în cetate și din neam în neam, purtând aceeași chemare dumnezeiască. Evanghelia a trecut peste hotare, limbi și culturi, a intrat în palate și în case sărace, în cetăți vestite și în pustietăți, chemând sufletele la întâlnirea cu Mirele Hristos.

Harul este oferit tuturor, iar chemarea Împăratului nu ocolește pe nimeni. Sfântul Chiril al Ierusalimului ne învață că Mirele îi cheamă pe toți fără deosebire, deoarece harul Său este bogat și iubirea Sa nu se împuținează prin mulțimea celor care o primesc. Masa Împărăției nu sărăcește dacă vin mulți, iar lumina nu se micșorează când se împărtă­șesc toți din ea.

Totuși, după ce oamenii intră în casa nunții, Împăratul îi cercetează. El îi deosebește pe cei care au primit chemarea cu inimă smerită și s-au pregătit pentru ospăț de cei care au intrat fără veșmântul cuvenit.

 „Și ieșind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toți câți i-au găsit, și răi, și buni, și s-a umplut casa nunții cu oaspeți” (Matei 22, 10).

În biserică nu intrăm pentru că am fi deja desăvârșiți, ci tocmai pentru că avem nevoie de vindecare. Venim înaintea lui Hristos purtând rănile, slăbiciunile și trecutul nostru. Nu revendicăm o răsplată, ca și cum am fi săvârșit prin noi înșine ceva vrednic, cerem mila Lui, încre­din­țându-ne puterii vindecătoare a harului.

Biserica nu este adunarea celor care se socotesc fără de păcat, ci spitalul duhovnicesc al celor care își cunosc rănile și doresc să fie tămă­duiți. Nu este locul autosuficienței, ci al pocăinței; nu este casa celor care se laudă cu vrednicia lor, ci limanul celor care își recunosc nepu­tința și așteaptă darul de la milostivirea lui Dumnezeu.

Dar, „intrând împăratul ca să privească pe oaspeți, a văzut un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă” (Matei 22, 11).

Aceasta ne arată că există o deosebire între a fi aproape de lucrurile sfinte și a ne lăsa transformați de ele.

Putem auzi Evanghelia fără să o împlinim. Putem lua parte la rugăciune fără ca inima noastră să se schimbe. Putem vorbi despre Hristos fără să-L iubim cu adevărat. Putem expune chipul exterior al evlaviei, fără să purtăm în lăuntrul nostru veșmântul luminos al nunții.

Apropierea fizică de cele sfinte nu este de ajuns dacă sufletul rămâne departe. Nu este suficient să intrăm în biserică, dacă nu dorim ca Hristos să intre în inima noastră. Nu este de ajuns să auzim cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu-l prefacem în viață, în pocăință, în milostenie și dragoste lucrătoare.

Sfântul Irineu arată că, după ce am primit chemarea, trebuie să ne împodobim cu faptele dreptății, legând veșmântul nunții de lucrarea Duhului Sfânt în om. Harul nu rămâne o podoabă exterioară, ci pătrunde în adâncul ființei, curăță mintea, luminează inima și face roditoare voința.

Sfântul Ioan Gură de Aur stăruie asupra faptelor bune. Nu este vorba despre un veșmânt exterior, țesut din materie, ci despre faptele virtuoase cu care trebuie îmbrăcat sufletul.

Fericitul Augustin ne spune că haina nunții este iubirea care izvorăște „din inimă curată, din cuget bun și din credință nefățarnică”. Fără iubire, chiar și faptele care par strălucitoare rămân lipsite de viață. Iubirea este veșmântul care îl face pe om asemenea Mirelui, pentru că Dumnezeu este iubire.

Haina nunții este, așadar, viața transfigurată de iubirea lui Dumnezeu. Faptele bune nu sunt prilej de laudă și nici monedă cu care omul își cumpără mântuirea, ci roade ale harului primit și mărturia că Dumnezeu lucrează în el. Ele sunt lumina ascunsă a credinței devenite faptă, mireasma unei inimi vindecate și semnul că omul nu numai a intrat în casa nunții, ci s-a și pregătit pentru întâlnirea cu Mirele.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează să nu venim la ospăț purtând hainele întinate ale păcatului, iar Fericitul Augustin ne învață că veșmântul nunții este iubirea curată. Pe măsură ce această iubire sporește în inimă, se micșorează iubirea egoistă de sine, care îl face pe om să se așeze pe sine în centrul tuturor lucrurilor, uitând de Dumnezeu și de aproapele său.

Haina nunții nu este un veșmânt răscumpărat prin agonisire, nici răsplata cu care omul și-ar putea plăti intrarea în Împărăție. Ea este harul primit de la Dumnezeu, dar păstrat, lucrat și făcut roditor prin iubire, pocăință și săvârșirea faptelor bune. Este dar dumnezeiesc și, în același timp, chemare la împreună-lucrare. Dumnezeu oferă harul, iar omul este chemat să nu-l lase neroditor.

Cuvintele Apocalipsei vorbesc despre acest adevăr: „Și i s-a dat ei să se înveșmânteze cu vison curat, luminos, căci visonul sunt faptele cele drepte ale sfinților” (Apocalipsa 19, 8).

Astfel, se descoperă, într-un chip minunat, taina vieții duhovnicești și a împreună-lucrării dintre harul lui Dumnezeu și libertatea omului. Haina este darul lui Dumnezeu, pentru că „i s-a dat” să se înveșmânteze, dar omul trebuie să primească darul, să-l poarte și să-l păstreze. Dumnezeu ne îmbracă în lumina harului, iar noi suntem datori să păstrăm veșmântul curat prin pocăință, trezvie și iubire lucrătoare.

Dar împăratul îl întreabă pe cel găsit fără veșmântul cuvenit: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Matei 22, 12). Adresarea este binevoitoare - „Prietene” -, însă întrebarea pătrunde până în adâncul conștiinței. Împăratul nu îl mustră cu mânie, ci îi descoperă adevărul stării sale. Omul însă nu răspunde. Evanghelia spune simplu și cutremurător: „El însă a tăcut”.

Înaintea adevărului neschimbător al lui Dumnezeu, toate îndreptățirile noastre omenești se risipesc.

Justificările pot avea putere numai pe pământ. În fața oamenilor putem găsi explicații, putem învinui împrejurările, trecutul, slăbiciunile celor de lângă noi sau nedreptățile pe care le-am îndurat. Ne putem ascunde în spatele cuvintelor și putem construi o imagine despre noi înșine care să pară impecabilă îna­intea lumii.

Dar toate aceste văluri cad când sufletul rămâne singur înaintea lui Dumnezeu. În lumina Lui nu mai contează imaginea pe care ne-am străduit să o zidim în ochii oamenilor. Una dintre cele mai cumplite amăgiri este să credem noi într-o înfățișare exterioară, uitând adevărul inimii noastre. Imaginea poate înșela oamenii, dar nu ne poate vindeca sufletul și nu ne aduce nici un folos înaintea lui Dumnezeu, Care vede cele ascunse ale inimii.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede în tăcerea omului lipsit de haina nunții mărturia faptului că acesta nu are nimic de spus în apărarea sa. Nu împăratul l-a lipsit de veș­mânt, nu ospățul i-a fost refuzat și nu chemarea a fost restrictivă. El a intrat, dar nu s-a pregătit; a primit poftirea, dar nu și-a lăsat viața transformată de ea.

Cuvintele: „Căci mulți sunt che­mați, dar puțini aleși” (Matei 22, 14) nu trebuie înțelese ca și cum Dumnezeu ar dori pierderea celor mai mulți oameni. Întreaga pildă mărtu­risește contrariul: Dumnezeu pre­gătește ospățul, trimite slujitorii, repetă chemarea și, după refuzul celor dintâi, lărgește poftirea până la răspântiile drumurilor. El dorește ca sala nunții să fie plină și nimeni să nu rămână în afara bucuriei.

Chemarea este adresată tuturor, dar alegerea se arată prin răspunsul liber și statornic al fiecărui om. Cei aleși sunt cei care nu numai aud chemarea, ci o primesc și își așază viața sub lumina ei; cei care nu doar intră în casa nunții, ci îngăduie harului să le schimbe inima.

Fericitul Augustin ne spune că omul fără haină nu trebuie privit numai ca un personaj izolat. El poate reprezenta mulțimea celor care au primit chemarea, dar nu au răspuns printr-o viață dăruită lui Dumnezeu. Putem aparține în chip văzut comu­nității credincioșilor și totuși să rămânem străini, în adâncul nostru, de iubirea Mirelui.

Tot mai puțini rămân credincioși chemării până la capăt.

Evanghelia ne așază înainte o întrebare profundă și personală: unde mă aflu eu în această istorisire? Am refuzat chemarea lui Dumnezeu sau am primit-o? Am auzit-o și apoi am amânat răspunsul? Am intrat în biserică, dar nu mi-am schimbat viața? Port în mine iubire și iertare? Sunt milostiv? Am pace cu aproapele meu? Îl caut pe Dumnezeu sau doar păstrez înfățișarea exterioară a credinței?

Sunt întrebări pe care trebuie să le așezăm conștiinței câtă vreme este timp de pocăință, iar ușa ospățului rămâne deschisă. Nu trebuie să așteptăm clipa întâlnirii cu Împăratul pentru a descoperi că am purtat numele de creștin, fără să dobândim și viața cea nouă în Hristos.

Sfântul Chiril al Ierusalimului îi îndeamnă pe creștini să-și spele veșmintele prin pocăință, pentru ca, atunci când vor fi chemați în cămara Mirelui, să fie găsiți curați. Pocăința nu este întunericul deznădejdii, ci baia lacrimilor în care sufletul își recapătă frumusețea. Ea nu sfâșie veșmântul harului, ci îl curăță și îl face din nou luminos.

Nunta se pregătește încă de pe acum. În fiecare zi, veșmântul sufletului trebuie păstrat curat și împodobit prin faptele milosteniei, prin ispitele biruite, prin renunțarea la egoism, prin iertarea oferită celui care ne-a rănit și prin clipele în care alegem să-L iubim pe Dumnezeu mai mult decât păcatul și lumina mai mult decât întunericul.

Când Dumnezeu ne poftește la nunta Fiului Său, ne cheamă la lumina Împărăției, la comuniunea iubirii și la viața care nu mai cunoaște moarte.

Să nu fim asemenea celor care, prinși cu țarinile și neguțătoria lor, au uitat de lucrurile cu adevărat esențiale. Să nu îngăduim grijilor vremelnice să acopere glasul Mirelui și nici alergării după cele trecătoare să ne îndepărteze de ospățul veș­niciei. Țarina rămâne pe pământ, neguțătoria se încheie, bogăția se risipește, dar sufletul este chemat să intre în lumina neînserată a Împărăției.

Fericitul Augustin ne îndeamnă: „Dacă nu avem haina iubirii, să alergăm la Domnul, să-L rugăm să ne îmbrace și să ne sfințească”. Să alergăm, așadar, către El fără amânare. Dacă veșmântul sufletului s-a întinat, să-l curățim prin lacrimile pocăinței; dacă iubirea s-a răcit, să cerem focul harului; dacă lumina slăbește, să o înnoim prin rugăciune, milostenie și iertare.

Să ne ajute Dumnezeu ca tot mai mulți oameni să audă și să primească această chemare, să nu rămânem numai printre cei poftiți, ci să ne numărăm și printre cei care au răspuns. Să fim găsiți cu veșmântul curat, cu făclia credinței aprinsă și cu inima pregătită pentru întâlnirea cu Mirele Hristos.

Iar când va veni ceasul din urmă, să ne învrednicească Domnul să auzim cuvintele pline de lumină și bucurie: „Fericiți cei chemați la Cina Nunții Mielului!” (Apocalipsa 19, 9).