Cum ne definesc modelele din copilărie drumul în viață

Perspectiva personală. Ce este perspectiva? Pentru mulți înseamnă totul; pentru unii poate nu înseamnă nimic. Fiecare dintre noi vede lucrurile din unghiuri diferite. Poate le privim ținând cont de modelul primit în copilărie, poate ne-am format, în timp, propriul punct de vedere, refuzând categoric tipul de gândire cu care am crescut. Poate avem șansa de a ne dezvolta într-un mediu care ne permite să împrumutăm tipare din mai multe părți sau poate... poate nu putem considera viața dintr-o anumită perspectivă personală, deoarece am fost atât de încorsetați, încât nu am permis propriei per­sonalități să se dezvolte, descoperind că ne este mai la îndemână să copiem modelele din jur.

Acel adult care „moște­nește” perspectiva părintelui sau a adultului lângă care a crescut se poate numi norocos. Este extrem de greu să îi transmiți unui copil că deciziile pe care le iei sunt cele corecte și că ele duc spre reușita sa ca individ. Dacă cel din urmă îți urmează pașii, atunci te poți numi un părinte împlinit - de­sigur, în speranța că alegerile făcute prin copierea modelului tău nu îl afectează negativ nici pe el, nici pe cei din jur.

Of, e greu ca o decizie luată să nu afecteze pe nimeni, nu? Dar vom reveni asupra acestui aspect puțin mai târziu.

Cât de greu poate fi să urmezi un exemplu din copilărie? De ce ai refuza să o faci? Oare ce l-a determinat pe adultul, care s-a dezvoltat sub ochii tăi, nu doar să îți refuze vehement modelul, ci să devină un om de succes, luând decizii de cu totul altă natură decât cele cu care l-ai crescut?

Șansa de a împrumuta câte puțin din fiecare model

Aici, da! Clar te-ai născut sub „o stea norocoasă”. Să ai șansa ca aceia din jur să emane încredere, bunăstare, bunăvoință și dorința de a te încuraja să iei decizii... sună atât de frumos, încât aproape că nu pare real. Revenim și asupra acestui subiect puțin mai târziu.

Lipsa puterii de a lua decizii nu este punctul meu preferat. Pare unul trist la prima vedere, dar cred că îi putem găsi o concluzie fericită. Nu vreau să cred că ideea de a copia modelul celor din jur și de a nu găsi în interior puterea de a-ți scoate la suprafață propria personalitate este o barieră definitivă. Vreau să cred că oricine poate reuși. Poate sunt o persoană prea... unii ar zice visătoare, dar eu prefer să spun încrezătoare.

Cu siguranță este mai ușor să nu te evidențiezi în mulțime. De ce ai face-o, până la urmă? Doar ca să atragi privirile?

Modelul din copilărie urmat în prezent

Copilăria, așa cum ne-o amintim, este cea din fața blocului sau din vizitele la bunici - când stăteam afară până nu ne mai distingeam din cauza întunericului și când făceam un joc chiar și din două pietre, lovindu-le până scoteau scântei. Numai că nu toți își revăd cu aceleași sentimente calde momentele de joacă alături de amici și verișori ori discuțiile serioase cu părinții.

Trebuie să fie formidabil ca atunci când iei o decizie să îți spui: „Îmi amintesc perfect cum tata, mama sau bunicii îmi spuneau că...”, iar apoi să mergi încrezător pe drumul ales. Ca să nu mai spun că, dacă alegerea se dovedește a fi corectă și utilă pe termen lung, atunci merită toate felicitările!

Această reușită se datorează implicării emoționale a părinților și, în egală măsură, a celorlalți adulți care au contribuit la dezvoltarea ta. Din nou, este o binecuvântare să ajungi un adult responsabil și respectat datorită modelului primit în copilărie.

Consider că mesajul transmis copiilor noștri trebuie ales cu grijă. De fapt, cred că noi înșine suntem mesajul: acțiunile noastre și felul în care gestionăm consecințele lor. Un model demn de urmat nu a fost, nu este și nu va fi niciodată unul transmis pur verbal, pe care copiii să îl rețină doar pentru că le este repetat. Noi, părinții și bunicii, suntem acest model, de aceea este imperios de important felul în care decidem să ne trăim viața.

Copilăria la școală

Câți dintre noi, cei din gene­rația „cu cheia la gât”, ne amintim cu drag de profesori? Câți ne amintim de sfaturile primite de la dascălii noștri și câți le-am pus în aplicare?

Nu sunt mulți norocoși care și-au spus: „Vreau să fiu ca doamna învățătoare!” sau „Îmi doresc să am o clasă care să mă respecte așa cum îl respectam și noi pe profu’!”.

Modelul primit în clasă este la fel de important precum cel primit acasă. Școala ar trebui văzută ca un al doilea cămin, nu ca un loc unde elevul este lăsat în fugă, coborând grăbit din mașina părintelui care trebuie să ajungă urgent la birou. Dascălul trebuie să îi transmită elevului dorința arzătoare de a reveni a doua zi la școală.

Înainte de materia obligatorie, elevul trebuie învățat că școala este mai mult decât un nume. Anul școlar este o carte cu povești fantastice: fiecare modul este un capitol, fiecare lună este o scenă, fiecare săptămână este o nouă pagină, iar în final, fiecare zi este un alt fragment. Personajele sunt, desigur, colegii și invitații din timpul anului, iar elevul în cauză... ei bine, el este autorul. Împreună cu profesorii, care devin co-autori, el poate hotărî finalul cărții.

Mesajul transmis de către profesor poate da naștere unui adevărat roman cu final fericit. De aceea, dragi profesori, este extrem de important să le transmitem copiilor de ce am ales noi acest drum, pentru ca ei să înțeleagă de ce merită să îl urmeze.

Modelul de acasă renegat

Refuzul de a urma modelul părinților este un lucru greu de explicat. Doar cine a fost nevoit să o facă a cunoscut cu adevărat acest sentiment. Cu siguranță, nimănui nu îi este ușor să crească fără un reper, fără un sprijin moral la nevoie sau fără o ancoră - și, cu toate acestea, să reușească să răzbească în tumultul cotidian pe care îl numim, simplu, societate.

Societatea ne cere, în societate trebuie să te comporți într-un anumit fel... Dar cine este această „societate” și de ce ne dictează?

Situația devine extrem de debusolantă pentru cineva care a crescut încorsetat, într-un mediu unde mai nimic nu era bine, unde nu avea voie să se exprime sau să aleagă, unde o faptă bună sau un dar erau criticate și unde totul se întâmpla doar „pentru că așa trebuie”, fără nici o altă explicație. Trebuie să fie greu să crești cu gândul că nu vei reuși, că niciodată nu vei putea transmite unui alt suflet ideile și părerile tale și că, în final, vei rămâne singur pentru că ești considerat un neîmplinit.

De aceea, îi felicit în inima mea pe cei care își găsesc puterea de a depăși aceste incertitudini și de a merge mai departe. Ei reușesc chiar și atunci când sunt nevoiți să își acopere urechile în fața vorbelor grele, când vechile „modele” încearcă să îi doboare, incapabile să accepte ideea că acela etichetat drept „ratat” este astăzi un om împlinit.

Mă gândesc cu admirație la cei care și-au găsit drumul fericit în viață și le doresc să își încurajeze aproapele și să le fie alături celor dragi. În final, ei au găsit în sufletul lor puterea de a ierta și de a oferi susținere necon­diționată tocmai celor de la care au primit cel mai puțin sau poate chiar deloc.

Modelul de la școală refuzat

Cred că acesta este cel mai trist aspect. Până la urmă, ca părinte, parcă „ai voie” să greșești. Nu există o școală care să te învețe cum să fii părinte, deoarece nu există o formulă universală pentru toți copiii. Fiecare dintre noi ne naștem cu un profil propriu, pe care poate că nici noi înșine nu ajungem să îl cunoaștem pe deplin vreodată.

Revenind însă la ideea principală, spre deosebire de un părinte, un dascăl - pe lângă vocația datorită căreia și-a ales această meserie - beneficiază de studii de specialitate, care îl ajută să își aprofundeze cu adevărat menirea.

Dragi colegi de breaslă, așa cum aminteam anterior, suntem un model pentru toate sufletele cu care interacționăm. Rămâne însă la alegerea noastră dacă ne dorim să fim un model demn de urmat sau nu. Când un elev rostește, în gând sau cu voce tare, nu vreau să fiu ca doamna profesoară ori ca domnul profesor, când respinge materia fiindcă privirea şi glasul dascălului i s-au părut aspre ori nedrepte, atunci profa sau proful devin responsabili pentru alegerile de lungă durată - uneori, pe viață - ale viitorului adult.

Cred însă că printre cele mai mari satisfacții se numără momentele în care elevii intră în clasă alergând, doar pentru a fi primii care îți oferă o îmbrățișare. Sau clipele în care îți sorb cuvintele în timpul unei lecții și vezi în privirile lor cum imaginația a pornit deja la drum. Ori mesajele pline de afecțiune pe care le găsești scrise pe tablă... Sunt atât de multe momente de excepție pentru care ne bucurăm că am ales această cale!

Amintiți-vă mereu de ce ați făcut această alegere și fiți un model bun de urmat!

Modelele pe care le construim zi de zi

Perspectiva nu este o moș­te­nire genetică, ci o construcție fragilă, ridicată cărămidă cu cărămidă din privirile, încurajările și spațiul pe care alegem să îl oferim copiilor. Fie că suntem pă­rinții de acasă sau dascălii de la școală, purtăm pe umeri aceeași responsabilitate uriașă: aceea de a nu lăsa nici o sclipire să se stingă în banca din spate sau înapoia tăcerii.

Să refuzi un model înseamnă durere, dar și o dovadă uriașă de curaj. Să urmezi un model bun este o binecuvântare. Însă cel mai frumos dar pe care îl putem face viitorului este să fim noi înșine o echipă - familie și școală - capabilă să ofere și roți ajutătoare atunci când copilul se clatină, dar și libertatea de a alege drumul atunci când își dorește să zboare. Pentru că un adult capabil să ia decizii este, de fapt, un copil care a fost ascultat, văzut și încurajat la timp.