A judeca...

Ca buni creștini, încercăm să ne conducem după preceptul biblic „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra” (Ioan 8, 7).

E bine însă să ne amintim că înțeleptul sfat al lui Iisus Hristos - în același timp, o severă amendare a violenței - era menit să oprească manifestarea barbarului obicei al lapidării: femeia adulteră urma să fie omorâtă cu pietre! Așadar, nu viza doar o judecată, bună sau rea, ci și un fapt extrem de violent.

Sigur că, în general, este de evitat să-i judeci pe alții, din cel puțin două motive: pentru că, om fiind, ai și tu păcate pe conștiință, care s-ar putea să fie mai mari decât ale celui pe care-l judeci; și pentru că nu poți fi sigur că ai toate datele necesare ca să judeci corect. Cât despre „Nu judeca, ca să nu fii judecat”, mă tem că fiecare dintre noi e judecat indiferent dacă-i judecă sau nu pe alții.

Oricum, e o mare diferență între judecata urmată de o acțiune, mai ales dacă aceasta din urmă e violentă - și judecata doar în cuvinte. După cum nu e același lucru dacă afirmi public: „Omul ăsta e un ticălos, ar trebui să...”, dacă spui unui apropiat: „Cred că omul ăsta e un ticălos”, respectiv dacă o gândești, dar n-o spui nimănui. Altfel zis, e o diferență semnificativă între o sentință și o părere.

Pe de altă parte, există situații concrete în care e permis, moral vorbind, nu doar să judeci pe cineva, ci și să intervii. Vezi pe stradă cum un om bate sălbatic un copil, o femeie, un bătrân sau un biet câine - ce faci, treci mai departe spunându-ți că nu ești în măsură să judeci?

Judecata urmată de acțiune este justificată și în situaţii la nivel național. Ne onorăm, pe bună dreptate, înaintașii care s-au luptat pentru țară și pentru popor. Dar, ca să se lupte, ei au judecat acel „neam călău”, cum spune George Coșbuc în „Decebal către popor”, agresorul care a încercat să ne calce în picioare și să ne nege drepturile sau chiar existența. Vine cu armata peste tine și tu ce? Îți spui că poate are motivele lui? Nu, ci, așa cum la rândul lui spune Mihai Eminescu, în „Scrisoarea a III-a”, „Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul”.

Desigur, aceasta e o situaţie extremă, pe care ne rugăm lui Dumnezeu să nu fim nevoiți s-o îndurăm, în schimb, violența stradală și cea domestică nu sunt tocmai rarități, din păcate.

Mai trebuie spus că există categorii profesionale pentru care a judeca face parte din natura meseriei. Nu vă gândiți doar la magistrați, e valabil și pentru toți cei care au datoria să aplice legile, inclusiv cele finan­ciar-contabile. Cum o fac, asta e altă poveste, iar erorile judiciare sunt departe de-a fi excluse. Justiția umană, ca și omul însuși, e supusă greșelii, dar trebuie să existe și să se îmbunătățească mereu.

„Est modus in rebus, sunt certi denique fines” - „Există o măsură în toate și, mai ales, anumite limite”, ne-a învățat, acum două mii de ani, poetul Horațiu. Dacă mi se pare caraghios felul în care se îmbracă cineva pe stradă, e o problemă că gândesc asta, deci îl judec? Cu siguranță, nu. Dar e altceva dacă mă apuc să spun ori să scriu asta și cu totul altceva dacă-l opresc și-l cert!

Nu e greșit să judeci - și, să fim realiști, e inevitabil. Însă e bine s-o faci cu prudență, să-ți verifici frecvent criteriile după care judeci și, pe cât se poate, să-ți ții concluziile pentru tine.