Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș - o călătorie de pe țărmul Adriaticii către Ohrid, Athos și Banat

După veacuri multe, lumina unor slujitori ai Bisericii ajunge până la noi, așa cum este chipul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Timișoarei și ocrotitorul Banatului, monah al Sfântului Munte, părinte al celor săraci, tămăduitor al celor bolnavi și păstor care și‑a pecetluit întreaga slujire cu smerenie, rugăciune și iubire jertfelnică.

Drumul său pământesc a început departe de câmpiile Banatului, pe țărmul Mării Adriatice, în vestita cetate Raguza, Dubrovnikul de astăzi, supranumită pentru frumusețea, bogăția și strălucirea sa „Veneția Răsăritului”. Acolo, în jurul anului 1568, într‑o familie de creștini vlahi (morlaci), a venit pe lume pruncul care a primit la Sfântul Botez numele de Iacob.

Tatăl său, Ioan, era proprietarul unei corăbii cu care străbătea apele Adriaticii și ale Mediteranei, iar mama sa, Ecaterina, era o femeie dreptcredincioasă, cu sufletul înrădăcinat în frica și iubirea de Dumnezeu. În casa lor, credința nu era numai cuvânt, ci trăirea fiecărei zile, iar rugăciunea se ridica spre cer asemenea miresmei de tămâie (cf. Psalmul 140, 2).

La vârsta de 12 ani, Iacob a rămas orfan de tată, după ce corabia acestuia a fost înghițită de valurile înfuriate. Durerea pierderii a așezat în sufletul copilului o maturitate timpurie. Rămasă fără sprijin la Raguza, Ecaterina și‑a luat fiul și s‑a mutat la fratele său, negustor în cetatea Ohridei.

Ohrida nu era numai o cetate a apelor limpezi și a munților oglindiți în adâncul lacului, ci unul dintre marile centre spirituale ale Balcanilor. Veche reședință a unei Arhiepiscopii autocefale, ea fusese numită adesea „Ierusalimul Balcanilor”. Tradiția amintește că în cetate și în împrejurimile sale existau odinioară 365 de biserici și paraclise, câte una pentru fiecare zi a anului, ca și cum timpul însuși ar fi fost prefăcut într‑o nesfârșită Liturghie.

Aici, tânărul Iacob a urmat școala până la vârsta de 15 ani. Dar setea lui nu era numai după învățătura cărților, ci mai ales după cunoașterea care curăță inima și îl apropie pe om de Dumnezeu. Răspunzând unei chemări lăuntrice, a intrat în Mănăstirea Maicii Domnului din Ohrida, unde vreme de cinci ani a deprins ascultarea, osteneala, postul, privegherea și citirea Sfintelor Scripturi și a scrierilor dumnezeieștilor Părinți.

Purtând numele Patriarhului Iacob, tânărul nevoitor păstra înaintea ochilor minții vedenia scării din Betel, care se sprijinea pe pământ, iar cu vârful atingea cerul, în vreme ce îngerii lui Dumnezeu urcau și coborau pe ea. Această scară avea să devină modelul pilduitor al întregii sale vieți. Fiecare ascultare era o treaptă, fiecare rugăciune - o înălțare, fiecare lepădare de sine - încă un pas către lumina Împărăției.

În jurul vârstei de 20 de ani, Iacob a părăsit Ohrida și a pornit spre Muntele Athos. Era vremea stăpânirii otomane, o epocă de încercări grele pentru lumea creștină răsăriteană. Mănăstirile purtau povara birurilor, obștile se împuținaseră, iar tinerețea dăruită lui Dumnezeu devenise un dar cu atât mai prețios.

Athosul i s‑a deschis asemenea unei Evanghelii scrise în piatră şi mare, cu fir de lumină. Muntele i‑a ascuns pe cei ce se rugau, codrii păstrau tăcerea privegherilor, iar marea purta până departe taina viețuirii lor.

Prima sa vatră athonită a fost Mănăstirea Pantocrator.

Așezată pe coasta de nord‑est a peninsulei athonite, deasupra mării, Mănăstirea Pantocrator are hramul Schimbării la Față a Domnului. În forma sa actuală a fost întemeiată în veacul al XIV‑lea de frații Alexie și Ioan, dregători ai Imperiului Bizantin, într‑un loc unde existase o așezare monahală mai veche.

Numele mănăstirii, Pantocrator - „Atotțiitorul” -, amintește că întreaga zidire se odihnește în mâna lui Hristos. Aici, tânărul Iacob a trecut prin încercările vieții de obște, a făcut ascultare cu smerenie și a primit tunderea în monahism, luând numele de Iosif. Noul nume îl așeza sub ocrotirea dreptului Iosif din Vechiul Testament, omul curăției, al răbdării și al înțelepciunii, care a rămas credincios lui Dumnezeu în mijlocul tuturor încercărilor.

În această mănăstire a început să se vădească puterea ascultării sale. Nu căuta întâietatea, nu dorea să fie văzut, ci se socotea pe sine cel din urmă dintre frați. Tocmai această smerenie îl făcea luminos, fiindcă harul se odihnește acolo unde omul nu mai caută slava proprie.

Pantocratorul a cunoscut, de‑a lungul veacurilor, și binefacerile voievozilor și boierilor români. Neagoe Basarab și marele logofăt Gavriil Trotușanul s‑au numărat printre sprijinitorii săi, iar mai târziu domnitorul Constantin Brâncoveanu a rânduit ajutoare pentru întreținerea obștii. Astfel, înainte ca Iosif să ajungă păstor al Banatului, urmele evlaviei românești îi întâmpinau deja pașii pe cărările Athosului.

Sfântul Iosif s‑a nevoit apoi la Mănăstirea Hilandar, una dintre marile lavre athonite. Întemeiată la sfârșitul veacului al XII‑lea de Sfântul Simeon, fostul mare jupan Ștefan Nemania al Serbiei, și de fiul său, Sfântul Sava, Hilandarul a devenit un adevărat centru duhovnicesc.

În liniștea acestei mănăstiri, monahul Iosif a cunoscut rigoarea tipicului și frumusețea unei tradiții în care cultura, rugăciunea și lucrarea mâinilor se uneau într‑o singură ofrandă. Zidurile Hilandarului păstrau memoria generațiilor de monahi care apăraseră credința nu cu armele lumii, ci cu Psaltirea, privegherea și răbdarea.

Și această lavră poartă urmele jertfei voievozilor români. Domnii Moldovei și ai Țării Românești au trimis ajutoare, au sprijinit lucrări de restaurare și au înzestrat mănăstirea cu odoare și moșii. Tot la Hilandar primise tunderea în monahism, cu aproape două veacuri înainte, Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, cel care avea să aducă rânduiala athonită la Vodița și Tismana. Astfel, trecerea Sfântului Iosif prin Hilandar se înscria într‑o veche cale duhovnicească ce lega Sfântul Munte de pământul românesc.

O altă treaptă a formării sale a fost Mănăstirea Xiropotamu, una dintre cele mai vechi vetre monahale ale Athosului. Numele ei înseamnă „pârâul secat”, după albia care străbate ținutul din apropiere. Tradiția îi leagă începuturile de împărăteasa Pulheria, în veacul al V‑lea, iar reorganizarea mănăstirii de Sfântul Pavel Xiropotamitul, în secolul al X‑lea.

Mănăstirea are hramul Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia și păstrează unul dintre cele mai însemnate fragmente din lemnul Sfintei Cruci. La umbra acestui odor, Iosif a învățat că adevărata putere a slujitorului lui Hristos se naște din răstignirea voii proprii și prin purtarea cu răbdare a crucii de fiecare zi.

Xiropotamu a fost, de asemenea, sprijinită cu generozitate de români. Alexandru Aldea i‑a rânduit ajutoare încă din prima jumătate a veacului al XV‑lea. Neagoe Basarab a contribuit la ridicarea unor clădiri mănăstirești, iar Alexandru Lăpușneanu și Doamna Ruxandra au sprijinit refacerea bisericii. Mai târziu, Mihnea (Turcitul) i‑a închinat Mănăstirea Plumbuita din București.

Aceste danii nu erau simple acte politice. Ele izvorau din conștiința că Athosul reprezenta inima de rugăciune a Ortodoxiei, iar voievozii români înțelegeau că, sprijinind o mănăstire, țineau aprinsă o candelă pentru întreaga lume.

Dintre toate vetrele athonite în care s‑a nevoit, Mănăstirea Vatoped avea să ocupe un loc aparte în viața Sfântului Iosif. Întemeiată în forma sa monahală de la sfârșitul veacului al X‑lea de trei nobili veniți din Adrianopol - Atanasie, Nicolae și Antonie -, cu binecuvântarea Sfântului Atanasie Athonitul, lavra este o adevărată cetate a rugăciunii, înconjurată de livezi și coborând în trepte către mare. În bisericile și paraclisele sale se păstrează icoane vechi și numeroase odoare, între care Cinstitul Brâu al Maicii Domnului.

La Vatoped, în timpul privegherilor de noapte și al rugăciunilor neîncetate, ieromonahul Iosif a primit, potrivit tradiției bisericești, adânci luminări și trăiri duhovnicești. Tot aici a început să se facă vădit darul vindecării. Se ruga pentru frații bolnavi, îi atingea cu mâna și îi încredința milostivirii lui Hristos, adevăratul Doctor al sufletelor și al trupurilor. Faima vieții sale curate s‑a răspândit în întregul Munte, dar el continua să se socotească un monah nevrednic, ascuns sub acoperământul milei dumnezeiești.

Și Vatopedul este legat adânc de istoria românilor. Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a ridicat aici, în 1496, un turn de apărare și un port fortificat, iar stema Moldovei dăltuită în marmură mărturisește până astăzi această binefacere. Neagoe Basarab a construit un turn și un paraclis închinat Cinstitului Brâu al Maicii Domnului, iar numeroși domnitori moldoveni și munteni au trimis bani, cărți, veșminte și odoare.

Tradiția biografică amintește că, datorită vieții sale îmbunătățite, Iosif a fost chemat pentru o vreme și la Marea Lavră a Sfântului Atanasie, cea dintâi între mănăstirile athonite. Oriunde s‑ar fi aflat, rânduiala sa a rămas aceeași: ascultare fără cârtire, rugăciune fără risipire și iubire fără măsură.

Vestea despre înțelepciunea și puterea sa de povățuire a ajuns până la Constantinopol, cetatea împărătească aflată atunci sub stăpânire otomană. Din încredințarea conducerii Sfântului Munte, Iosif a fost trimis egumen al Mănăstirii „Sfântul Ștefan” din Adrianopol. Vreme de șase ani a lucrat la întărirea obștii, a reașezat viața mănăstirii în duhul pravilelor Sfântului Vasile cel Mare și a unit fermitatea rânduielii cu blândețea părintească.

După încheierea acestei ascultări s‑a întors la Athos și a fost ales egumen al Mănăstirii Cutlumuș, unde a slujit alți șase ani.

Așezată aproape de Kareia, capitala administrativă a Sfântului Munte, Cutlumușul este una dintre mănăstirile cele mai strâns legate de istoria românilor. Originile sale coboară până în veacul al XI‑lea, iar tradiția amintește între binefăcătorii timpurii ai așezământului familia unui demnitar de origine selgiucidă trecut la creștinism.

În secolul al XIV‑lea, mănăstirea, greu încercată de sărăcie și de atacuri, a fost rezidită aproape în întregime cu ajutorul lui Vlaicu Vodă. Egumenul Hariton, care era și protos al Sfântului Munte, a venit în repetate rânduri în Țara Românească pentru a cere sprijin. Același Hariton avea să devină, în 1372, mitropolit al Ungrovlahiei.

Mai târziu, Radu cel Mare a început noi lucrări de întărire și a ridicat un turn, iar Sfântul Voievod Neagoe Basarab a continuat înzestrarea mănăstirii cu biserică, paraclise, chilii, trapeză, brutărie, bolniță și arhondaric. Din pricina acestei legături, Neagoe Basarab numea Cutlumușul „Marea Lavră a Țării Românești”.

În vremea Sfântului Iosif, mănăstirea adăpostea numeroși monahi români și macedoneni. Aici a cunoscut mai îndeaproape graiul, evlavia și istoria românilor de la nordul Dunării. Aici a aflat despre voievozii care apăraseră Ortodoxia și despre poporul care, deși adesea încercat, rămăsese statornic în credință. Dumnezeu îi pregătea deja inima pentru viitoarea slujire în Banat.

După șaizeci și doi de ani de viețuire în Sfântul Munte, între 1588 și 1650, bătrânul nevoitor s‑a întors la Vatoped. Acolo l‑a întâlnit pe tânărul bănățean Damaschin Udrea, fiul cneazului Alecsa Udrea de pe Valea Carașului.

Damaschin era un om cu o cultură bogată pentru epoca sa. Studiase în Transilvania și în țările germane, trecuse prin Veneția și Adrianopol și, potrivit tradiției, cunoștea mai multe limbi. Cunoscuse pribegia, robia și primejdia, dar toate acestea îi adânciseră sufletul și îl pregătiseră pentru întâlnirea cu bătrânul athonit.

Sfântul Iosif l‑a rugat să‑i devină îndrumător în deprinderea limbii române, iar vreme de aproximativ trei luni Damaschin l‑a ajutat să cunoască mai bine graiul bănățean. Mai apoi i‑a devenit diac, secretar, însoțitor și biograf. Întâlnirea lor a fost providențială: tânărul învățat avea să pună în cuvinte faptele părintelui său duhovnicesc, iar bătrânul nevoitor avea să‑i lumineze viața prin blândețe și sfințenie.

Damaschin este socotit autorul lucrării Annales Rerum Banaticarum, o cronică a Banatului redactată în limba latină, astăzi pierdută. Însemnări atribuite lui au păstrat însă memoria slujirii și a minunilor Sfântului Iosif.

În anul 1650, după moartea mitropolitului Timișoarei, clerul și credincioșii din Banat și‑au îndreptat gândul către Iosif, a cărui viață era cunoscută în întreaga lume balcanică. Avea peste 80 de ani - după cronologia nașterii sale (82), vârstă la care cei mai mulți caută odihna. Pentru el însă, Dumnezeu pregătea începutul unei noi și istovitoare slujiri.

A fost hirotonit arhiereu la Constantinopol de Patriarhul Ecumenic Partenie al II‑lea și numit Mitropolit al Timișoarei și al ținuturilor bănățene. Chemarea aceasta nu i‑a adus slavă lumească, ci o cruce și mai grea. După șase decenii de liniște athonită, era chemat să părăsească limanul isihiei și să intre în mijlocul unei eparhii aflate sub stăpânire otomană, încercată de sărăcie, nesiguranță și lipsa slujitorilor.

Patriarhul Partenie al II‑lea era urmașul Patriarhului Partenie I, în timpul căruia, în anul 1641, moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost dăruite domnitorului Vasile Lupu și așezate în Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași. Darul a fost un semn de recunoștință pentru ajutorul oferit de voievod Patriarhiei Ecumenice, greu apăsată atunci de datorii și de poverile stăpânirii otomane.

Sfântul Iosif a fost înscăunat la Timișoara la 20 iulie 1650, de sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie. Deși purta pe umeri povara anilor, a început să cerceteze cetățile, satele, bisericile și mănăstirile încredințate.

A reorganizat viața bisericească, a rânduit și hirotonit preoți, a deschis sau a întărit școli pentru pregătirea clerului, a restaurat lăcașurile părăsite și a ridicat altele noi. A dorit adeseori să afle situația păstoriților săi, a mers în mijlocul poporului, ascultând necazurile oamenilor și purtându‑le în rugăciune.

Damaschin Udrea avea să‑l numească „atlet al lui Hristos”, mărturisind că l‑a văzut în fiecare ceas luptând pentru Biserică. Sfântul era un om al rânduielii, dar rânduiala sa nu era asprime lipsită de inimă. Ea izvora din pacea lăuntrică. Era ferm fără să rănească, înțelept fără să se mândrească și blând fără să fie slab.

Slujirea sa avea un adânc caracter euharistic. Sfântul Iosif aduna poporul în jurul Sfântului Potir, învățându‑l că adevărata unitate nu se zidește numai prin legături de sânge sau de limbă, ci prin împărtășirea din Trupul și Sângele lui Hristos. Pentru el, păstorirea însemna să‑i conducă pe oameni spre vindecarea sufletului, spre iertare și comuniune.

Darul facerii de minuni, arătat încă din anii viețuirii athonite, l‑a însoțit și în Banat. Tradiția consemnează vindecarea unui om care fusese olog vreme de douăzeci de ani, precum și alinarea multor bolnavi prin rugăciune și prin punerea mâinilor.

Cea mai cunoscută minune s‑a petrecut în anul 1652, când un incendiu uriaș a cuprins Timișoara. Vântul purta flăcările dintr‑o parte în alta a cetății, casele ardeau, iar oamenii fugeau cuprinși de spaimă. Focul se apropia de biserica în care slujea mitropolitul.

Sfântul Iosif a ieșit îmbrăcat în veșmintele arhierești, s‑a întors cu fața spre văpaie și a căzut în genunchi pe treptele bisericii. Și‑a plecat fruntea până la pământ și s‑a rugat cu lacrimi. În scurtă vreme, dinspre miazăzi s‑au ridicat nori grei, iar o ploaie puternică s‑a revărsat asupra cetății și a stins focul.

În mijlocul unei lumi mistuite de panică, bătrânul ierarh nu a răspuns cu teamă, ci cu rugăciune. Nu și‑a pus nădejdea în puterea omenească, ci s‑a făcut pe sine punte între suferința cetății și mila cerului.

Pentru această minune, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l‑a desemnat, în anul 1997, ocrotitor spiritual al pompierilor din România. Chipul bătrânului mitropolit îngenuncheat înaintea văpăii a rămas astfel icoană a curajului născut din credință.

După trei ani de păstorire istovitoare, în anul 1653, simțind că puterile trupului slăbesc, Sfântul Iosif a lăsat conducerea Mitropoliei în seama Episcopului Moise al Lipovei și s‑a retras la Mănăstirea Partoș.

Nu a cerut nimic pentru sine și nici odihna cuvenită unei înalte demnități bisericești. După ce fusese mitropolit și părinte al unei întregi provincii, a ales să redevină ceea ce fusese la început: monah simplu. Și‑a lepădat în tăcere însemnele rangului, dar nu și responsabilitatea iubirii. Oamenii continuau să vină de departe, aducându‑și bolnavii, durerile și nădejdile. Bătrânul se ruga pentru ei, îi binecuvânta și îi încredința lui Hristos.

Vreme de trei ani a viețuit la Partoș în rugăciune, facere de bine și pregătire pentru întâlnirea cu Mirele ceresc. În această întoarcere la simplitatea chiliei se descoperă cea mai înaltă treaptă a vieții sale. A știut să poarte cârja arhierească fără mândrie și să o lase fără amărăciune.

Potrivit tradiției bănățene, în noaptea de 15 august 1656, simțindu‑și sfârșitul aproape, i‑a chemat pe egumen și pe frații mănăstirii, le‑a cerut tuturor iertare, a primit Dumnezeieștile Taine și, la apusul soarelui, și‑a încredințat sufletul lui Hristos, Marele Arhiereu.

În clipa adormirii sale, clopotele bisericii au început să bată singure, vestind împrejurimilor că părintele Banatului trecuse hotarul acestei lumi. Trupul său a fost așezat într‑un mormânt pregătit în biserica de piatră a mănăstirii, în fața Sfântului Altar.

A trecut la Domnul ca un monah smerit, după ce îmbogățise duhovnicește un întreg ținut. Nu a lăsat comori pământești, ci biserici înnoite, bolnavi mângâiați, preoți întăriți, săraci ocrotiți și o cetate salvată prin rugăciune. A lăsat mai ales chipul unui păstor care nu s‑a cruțat pe sine, pentru ca poporul încredințat lui să nu rămână fără lumină.

Cinstirea Sfântului Iosif a început încă din timpul vieții și a continuat neîntrerupt după mutarea sa la Domnul. Mormântul său de la Partoș a devenit loc de pelerinaj, de mângâiere și vindecare.

La 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât trecerea sa oficială în rândul sfinților, iar proclamarea solemnă a canonizării a avut loc la 7 octombrie 1956, în Catedrala Mitropolitană din Timișoara. Cinstitele sale moaște au fost aduse atunci de la Partoș și așezate în catedrală, unde se găsesc și astăzi. Pomenirea sa se săvârșește în fiecare an la 15 septembrie.

Viața Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș unește, asemenea unei cărări de lumină, Raguza și Ohrida, Athosul și Adrianopolul, Constantinopolul, Timișoara și smerita mănăstire de la Partoș. În el, marea Adriaticii întâlnește codrii Banatului, rugăciunea athonită se unește cu suspinul unui popor încercat, iar liniștea chiliei rodește în slujire arhierească.

El rămâne chipul păstorului care a știut că adevărata autoritate nu stă în înălțimea tronului, ci în adâncul smereniei; că puterea nu se arată prin poruncă, ci prin jertfă; și că iubirea sfântă este focul care nu mistuie, ci luminează și încălzește.

Sfântul Iosif a coborât din liniștea Athosului pentru a ridica spre cer sufletele Banatului. Iar la sfârșit, după ce a purtat pe umeri grijile Bisericii, s‑a întors în tăcerea chiliei și a murit ca un monah simplu. Tocmai de aceea a rămas mare: fiindcă nu a căutat niciodată să fie altceva decât un slujitor al lui Hristos și un părinte al oamenilor.

Înaintea raclei sale din Catedrala Mitropolitană din Timișoara, credincioșii simt că scara văzută odinioară de Patriarhul Iacob nu s‑a retras din lume. Ea continuă să se înalțe din pământ către cer prin viețile sfinților. Pe una dintre treptele ei luminoase stă, rugându‑se pentru noi, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș - podoaba ierarhilor, lauda Timișoarei, cinstea Partoșului și ocrotitorul întregului Banat.