Adevăruri cerești adresate unui fruntaș al iudeilor

Biserica cinstește cu evlavie Sfânta și de Viață Făcătoarea Cruce a Dom­nului, altar al iubirii dumnezeiești și semn al biruinței asupra morții. De-a lungul anului bisericesc, Crucea revine înaintea ochilor și a inimilor noastre în mai multe răstim­puri sfințite de rugăciune: în Duminica a treia din Postul Mare, la 1 august, precum și în luna mai, când pomenim arătarea ei strălucitoare pe cerul Ierusalimului.

În preajma sărbătorii din 14 septembrie, atât în duminica dinaintea praznicului, cât și în cea care îi urmează, suntem chemați să ne apropiem de această mare taină a credinței. Crucea nu este doar un obiect de cult, nici numai un semn pe care îl așezăm asupra trupului nostru, ori o simplă podoabă întâlnită în biserici, în casele creștinilor și la răscrucea drumurilor. Este pomul cel binecuvântat al ascultării lui Hristos, altarul pe care iubirea s-a adus jertfă și taina în care se întâlnesc dreptatea și milostivirea lui Dumnezeu, moartea și viața, suferința, slava și ne­sfâr­șita îmbrățișare a Tatălui.

Biserica ne pune înainte convorbirea plină de înțelesuri dintre Mântuitorul Hristos și un om de seamă al Ierusalimului de atunci. Este vorba despre Nicodim, bărbat cultivat, înzestrat cu autoritate și aflat într-o poziție înaltă în societatea vremii, numit de Evanghelie „fruntaș al iudeilor”. El făcea parte din Sinedriu, înaltul for al vieții religioase și civile a poporului, cu atribuții în organizarea cultului, în supravegherea învățământului religios și chiar în judecarea ne­drep­tăților.

Nicodim nu era, așadar, un om oarecare. Cunoștea Legea, se bucura de cinste înaintea poporului și ocupa un loc din care putea să-i cer­ceteze și să-i judece pe alții. Cu toate acestea, ajuns înaintea Domnului, el descoperă că lumina cu­noaș­terii omenești nu este înde­ajuns pentru a pătrunde tainele Îm­pă­răției. În acea noapte, mintea sa deprinsă cu slova Legii nu a pu­tut cuprinde înălțimea cuvintelor rostite de Hristos.

Putem cunoaște multe lucruri despre Dumnezeu și, totuși, să nu fi ajuns încă la adevărata întâlnire cu El. Putem avea știință, o poziție privilegiată între oameni, dar în ceasul cercetării lăuntrice să descoperim că sufletul nostru încă nu a cunoscut adevărata naștere de sus, din apă și din Duh, prin care omul se înnoiește și începe să privească lumea cu ochii luminați de har.

Chipul lui Nicodim ne încre­din­țează că Hristos nu i-a chemat la Sine numai pe cei simpli și neîn­sem­nați în ochii lumii. În jurul Lui s-au aflat pescari și săraci, bolnavi și oameni marginalizați, va­meși și păcătoși care tânjeau după vindecare. Dar tot către El au venit, uneori în taina nopții, oameni învățați, bogați și puternici, ale căror inimi începuseră să fie atinse de dorul adevărului.

Nicodim rămâne dovada că nimeni nu este atât de important în­­cât să nu mai aibă nevoie de Hris­tos și nimeni nu se află atât de sus încât să nu fie chemat a se smeri înaintea Lui. Oricâte trepte ar urca omul în ierarhiile lumii, poarta Împărăției rămâne aceeași: smerenia inimii, credința și naș­te­rea cea de sus. Înaintea lui Dumnezeu, adevărata măreție nu stă în puterea de a-i judeca pe ceilalți, ci în curajul de a ne lăsa noi înșine cercetați, luminați și preschimbați de adevărul Lui.

Sfântul Evanghelist Ioan relatează în amănunt venirea lui Nicodim la Mântuitorul, apropiere săvârșită cu o anumită prudență. Pentru un membru al Sinedriului nu era ușor să meargă la Cel pe Care mulți dintre conducătorii poporului Îl priveau cu neîncredere și ostilitate. Nicodim vine noaptea, poate temându-se de privirile oamenilor, dar purtând în suflet setea după lumină. Și, în chip minunat, noaptea în care el Îl caută pe Hristos devine începutul unei lumini lăuntrice: în întunericul Ierusalimului, Lumina lumii îi descoperă unui fruntaș al iudeilor adevăruri cerești despre nașterea de sus, despre iubirea Tatălui și despre Crucea prin care Fiul Omului avea să dăruiască lumii viață veșnică.

La început, Nicodim nu a avut puterea unei mărturisiri publice. Poate că încă purta în suflet prea multe întrebări, poate că se lupta cu propriile temeri, cu prestigiul rangului său și cu judecata celor din jur. Însă, ajuns înaintea Mântuitorului în taina nopții, după cum ne spune Evanghelia, a lăsat să se audă adevărul care începuse să încolțească în inima lui: „Învăță­torule, știm că de la Dumnezeu ai venit Învățător; că nimeni nu poate face aceste minuni pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”.

Într-o vreme în care mulți Îl contestau pe Hristos, iar împotrivirea cărturarilor și a conducătorilor poporului devenea tot mai înverșu­nată, un membru al Sinedriului recu­noștea că Dumnezeu lucrează prin El. Mărturisirea lui Nicodim era încă învăluită în umbra nopții, dar purta în ea o scânteie de lumină. El nu înțelegea deocamdată întreaga taină a Celui Care îi stătea înainte, însă minunile săvâr­șite de Domnul îl încredințaseră că în Persoana Sa se descoperea o lucrare venită de la Dumnezeu.

Convorbirea dintre Hristos și Nicodim este plină de adevăruri cerești, asemenea unui izvor care se deschide în adâncul nopții și revarsă lumină peste sufletul însetat. Mântuitorul nu Se oprește la cuvintele de cinstire rostite de fruntașul iudeilor, ci îl conduce către inima tainei: „De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu”. Iar apoi adaugă: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu”.

Hristos îi vorbește despre Împă­răție, dar și despre prefacerea care trebuie să se săvârșească înlăuntrul omului pentru ca acesta să o poată primi. Împărăția lui Dumnezeu nu se deschide numai prin cunoașterea Legii, prin rang, autoritate ori putere lumească, ci prin înnoirea inimii. Pentru a intra în ea face parte din ea, omul trebuie să se nască de sus, să primească în adâncul ființei sale suflarea unei vieți noi.

Uimit de aceste cuvinte, Nicodim întreabă: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân?”. El înțelege mai întâi cuvântul Mântuitorului în sensul nașterii trupești și se întreabă cum ar putea un om ajuns la bătrânețe să se întoarcă în pântecele maicii sale și să se nască din nou. Dar Nicodim nu se preface că a înțeles și nici nu încearcă să-și ascundă nelămurirea sub veșmân­tul unui răspuns sofisticat. Deși era învățător al lui Israel și cunos­cător al Scripturilor, are smerenia de a întreba.

Prin această sinceritate, el ne învață că este mai bine să venim înaintea lui Dumnezeu cu o întrebare adevărată decât cu o certitudine falsă. Nedumerirea smerită poate deveni o ușă către lumină, pe când siguranța întemeiată pe mân­drie închide sufletul în propria sa sărăcie. Dumnezeu nu disprețu­iește neputința celui care caută cu inimă curată, ci o preschimbă în început al cunoașterii și al apropierii de El.

Mântuitorul îi descoperă lui Nicodim că nu vorbește despre realcătuirea trupească în pântecele matern, ci despre nașterea duhovnicească, despre Taina Sfântului Botez. Este nevoie de o înnoire adâncă a întregii făpturi: omul cel vechi, împovărat de păcat, trebuie să moară, pentru ca din apa Botezului să se ridice omul cel nou, îmbrăcat în Hristos și luminat de harul Duhului Sfânt.

Botezul nu este doar o curățire văzută și nici un simplu început exterior al vieții creștine, ci poarta unei existențe noi în Hristos. În apa sfințită de harul Duhului Sfânt se îngroapă omul cel vechi și se naște făptura înnoită; se stinge noaptea păcatului și începe dimineața Împărăției. Din baia Botezului, omul se ridică purtând în suflet pecetea luminii și chemarea de a crește neîncetat în asemănarea cu Dumnezeu.

Iar adevărurile cerești continuă să se reverse în inima lui Nicodim: „Vântul suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. Așa este cu tot cel ce este născut din Duhul”.

Vântul nu poate fi prins în mâini și nici închis între hotarele privirii, însă îi recunoaștem trecerea după lucrarea pe care o săvârșește: frunzele tresar, ramurile se pleacă, copacii se clatină, iar văzduhul întreg pare că se trezește. Nu vedem vântul, dar îi simțim adierea și îi contemplăm urmele.

Tot astfel lucrează și Duhul Sfânt în adâncul sufletului. Nu-I putem cuprinde taina cu mintea noastră mărginită, dar Îi recunoaș­tem prezența în roadele pe care le naște: în pacea inimii, în blândețe, în puterea iertării, în lacrimile pocăinței, în iubirea care se dăru­iește necontenit și în lumina care schimbă viața omului. Harul nu se lasă prins în definiții sărace, însă face sufletul să înflorească și pustietatea lăuntrică să rodească.

Nu tot ceea ce este dumnezeiesc poate fi explicat prin puterea min­ții omenești. Tainele lui Dumnezeu nu sunt împotriva rațiunii, dar copleșesc hotarele ei. Dumnezeu este nemărginit mai mare decât puterea noastră de a-L cuprinde. De aceea, acolo unde mintea nu mai poate înainta singură, cre­dința își deschide aripile, iar omul se pleacă în smerenie înaintea Celui necuprins, lăsându-se luminat, înnoit și purtat de adierea Duhului Sfânt.

Mântuitorul îi descoperă apoi lui Nicodim alt adevăr: „Nimeni nu s-a suit în cer decât Cel Care S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”. Cel aflat înaintea lui nu era doar un învățător luminat, nici numai un profet înzestrat cu puterea săvârșirii minunilor, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care S-a pogorât din ceruri și S-a făcut Om pentru mântuirea noastră.

Hristos îi dezvăluie astfel că este nemăsurat mai mult decât Învăță­torul pe Care Nicodim venise să-L cerceteze în taina nopții. El este Fiul Cel veșnic al Tatălui, Care Se va dărui pe Sine pentru viața lu­mii. Cel coborât din cer va fi înăl­țat pe Cruce, iar pogorârea Sa în smerenia firii omenești va ajunge până la adâncul suferinței și al morții, pentru ca pe omul căzut să-l ridice către lumina vieții veșnice.

Așa putem înțelege de ce Biserica așază această pericopă evanghelică înaintea praznicului Înăl­țării Sfintei Cruci. Nu putem pătrunde taina Crucii dacă nu știm Cine este Cel răstignit pe ea. Dacă am privi numai lemnul și sufe­rin­ța, am vedea doar un instrument al osândei și o moarte nedreaptă. Dar, pentru că Cel răstignit este Fiul lui Dumnezeu făcut Om, Crucea devine altarul jertfei Sale, tron al Împăratului slavei și mărturie nepieritoare a iubirii dumnezeiești față de întreaga omenire.

Convorbirea cu Nicodim ne conduce, pas cu pas, către sărbătoarea pe care o pregătim: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului”. În vremea rătăcirii poporului lui Israel prin pustie, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă un șarpe de aramă și să-l înalțe îna­intea celor răniți de venin. Oricine privea cu credință către acel semn rămânea în viață.

Mântuitorul reia chipul acelei porunci de demult și îi descoperă înțelesul profetic: șarpele înălțat de Moise în pustie preînchipuia propria Sa înălțare pe Cruce. După cum israeliții răniți de veninul șarpelui priveau către semnul ridicat înaintea lor și primeau vindecare, tot astfel omul rănit de păcat este chemat să-și ridice ochii către Hristos Cel răstignit, pentru a primi iertare, tămăduire și viață veșnică. Crucea, unealtă a osândei și pedepsei în ochii lumii, devine prin Hristos izvor al vindecării și pom al vieții.

De aceea, Biserica nu se ruși­nează de Cruce și nu o ascunde pri­­virilor, ci o înalță în mijlocul sfân­­tului lăcaș, o așază înaintea credincioșilor, chemându-ne să o sărutăm cu evlavie. Acolo unde lumea vedea rușine, înfrângere și moarte, Biserica descoperă ascultarea Fiului, biruința iubirii și începutul mântuirii. Pe Golgota, întunericul părea să fi biruit lumina, însă tocmai din mijlocul acelei nopți a răsărit dimineața Învierii.

În inima convorbirii cu Nicodim se află cuvintele: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Crucea ne arată deopotrivă cât de grav este păcatul, dar și cât de nemărginită este iubirea lui Dumnezeu. Cât de mult s-a îndepărtat omul de Creatorul său, dar cu cât mai adânc S-a pogorât Dumnezeu pentru a-l căuta, a-l ridica și a-l întoarce la viață!

Omul a fugit de Dumnezeu, însă Dumnezeu nu l-a părăsit. Omul a ales întunericul, iar Fiul lui Dumnezeu a coborât până în străfundurile iadului, ducând acolo lumina care nu poate fi biruită. Omul a adus moartea în lume prin neascultare, iar Hristos, prin ascultarea Sa până la moarte, și încă moarte pe Cruce, a prefăcut mormântul în poartă către Înviere. Din moarte, Domnul ne-a deschis drum spre viață, iar din lemnul blestemului a făcut scară către cer.

Evanghelia ne îngăduie să urmărim și drumul lăuntric străbătut de Nicodim. Mai întâi îl vedem apropiindu-se de Iisus sub acoperământul nopții, purtând în suflet întrebări și temeri. Mai târziu, atunci când conducătorii iudeilor Îl judecau pe Domnul fără să-L fi ascultat, Nicodim a îndrăznit să-I ia apărarea, întrebându-i: „Oare Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut?”. Nu era încă o mărturisire deplină, dar lumina primită în acea noapte începuse să rodească.

La sfârșit, după răstignirea Mântuitorului, Nicodim se apropie de trupul Domnului și ia parte, împreună cu Iosif din Arimateea, la așezarea Lui în mormânt. Cel care venise odinioară în ascuns nu se mai ferește acum să se apropie de Cruce. Dacă altădată se temuse să vorbească deschis ori să-L întâlnească pe Hristos în lumina zilei, acum cinstește cu toată cu­viin­ța trupul Celui condamnat și răstignit pe nedrept, într-un ceas în care cei mai mulți dintre ucenici se risipiseră de frică.

Nicodim străbătuse un drum tainic de la întrebare la credință, de la teamă la curaj și de la întunericul nopții la lumina Crucii. Întâlnirea cu Hristos nu rămăsese pentru el o simplă convorbire purtată cândva, în tăcerea Ierusalimului. Cuvintele Domnului coborâseră încet în adâncul inimii sale, asemenea seminței care încolțește în ascuns, până când credința a devenit faptă, iar căutarea s-a preschimbat în mărturisire.

Tradiția a păstrat și alte amintiri despre Nicodim, precum și despre necazurile pe care le-a suferit după moartea și Învierea Domnului. Sunt pomenite locuri precum Cafar Gamala și Beit Jamal, din apropierea Ierusalimului, legate de vechi tradiții referitoare la aflarea unor morminte sfinte. Potrivit acestor mărturii, trupul lui Nicodim a fost aflat într-un mormânt alături de Gamaliel și de fiul acestuia, Aviv sau Abibas, precum și de moaștele Sfântului Arhidiacon Ștefan, cel dintâi martir și mărturisitor al Bisericii.

Toți acești sfinți și drepți s-au regăsit într-o apropiere plină de înțeles duhovnicesc: Nicodim, cel care L-a căutat pe Hristos în taina nopții; Gamaliel, învățătorul Legii care a cerut Sinedriului să nu lupte împotriva Apostolilor Domnului; și Ștefan, întâiul mucenic, care a văzut cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta Tatălui. Chipuri diferite, căi distincte, dar toate cuprinse de aceeași lumină care izvorăște din Hristos Cel răstignit și înviat.

Suntem chemați și noi să trăim sub semnul Crucii, nu numai purtând-o la piept ori însemnându-ne cu ea, ci lăsându-i taina să pătrundă în adâncul vieții noastre. A trăi sub binecuvântarea Crucii înseamnă a învăța iubirea care iartă, răbdarea care nu osândește și bunătatea care nu răspunde răului cu rău. Înseamnă a birui ura prin dragoste, mânia prin blândețe și dorința de răzbunare prin puterea smerită a iertării.

Omul renăscut din apă și din Duh este chemat să ducă o viață nouă. Botezul nu poate rămâne doar o amintire îndepărtată, păstrată într-un înscris sau într-o fotografie, ci trebuie să devină un izvor care curge neîncetat prin toate gândurile, cuvintele și faptele noastre. Cel care s-a îmbrăcat în Hristos este chemat să lepede veșmântul întunecat al omului vechi și să poarte haina luminoasă a milei, a curăției și a iubirii.

Suntem îndemnați să ne cercetăm inima și să vedem dacă întâlnirea cu Domnul a schimbat ceva în noi. Avem oare puterea de a recunoaște, asemenea lui Nicodim, că trebuie să venim înaintea lui Hristos, să ne așezăm sub lumina cuvintelor Sale și sub binecuvântarea mâinilor Sale? Ne lăsăm noi preschimbați de har sau plecăm dinaintea Domnului purtând aceleași împietriri și aceleași judecăți?

Nu putem privi cu adevărat Cru­cea și să rămânem neschim­bați. Nu putem contempla mâinile lui Hristos întinse pentru îmbrățișarea lumii și, în același timp, să ne închidem brațele înaintea aproapelui. Nu putem cere iertare de la Cel răstignit, refuzând să-l iertăm pe cel care ne-a greșit. Crucea ne cere să coborâm din înălțimea mândriei noastre, să lăsăm la picioarele Domnului povara resentimentelor și să învățăm iubirea care se dăru­iește fără să ceară răsplată.

Într-un anumit fel, fiecare dintre noi poartă chipul lui Nicodim în întâlnirea cu Hristos. Și noi venim uneori la Dumnezeu în taina nop­ții, atunci când nu ne vede nimeni, când glasurile lumii se sting, iar sufletul rămâne singur înaintea întrebărilor sale. Sunt nopți ale ne­liniștii, ale încercării și ale neîn­țe­legerii, în care nu mai găsim răspunsuri și nu mai știm încotro să ne îndreptăm pașii. Dar tocmai o asemenea noapte poate deveni începutul întâlnirii cu Lumina.

Chiar dacă nu înțelegem totul, se cuvine să rămânem în convorbire cu Dumnezeu. Nicodim nu a plecat atunci când cuvintele Mântuitorului i s-au părut greu de pătruns, ci a continuat să întrebe și să asculte. Tot astfel, nici noi nu trebuie să ne îndepărtăm când tainele credinței depășesc puterea minții noastre ori când răspunsul lui Dumnezeu întârzie să se descopere. Uneori, a rămâne înaintea Lui în tăcere este deja o rugăciune, iar a continua să-L căutăm în mijlocul întunericului este începutul credinței adevărate.

Iar dacă nu știm să purtăm convorbiri înalte cu Dumnezeu, să-I rostim măcar o rugăciune simplă, izvorâtă din toată inima: „Doamne, nu înțeleg, dar nu vreau să mă îndepărtez de Tine. Luminează-mi mintea, curățește-mi inima și călăuzește-mi pașii!”.

Să dobândim, așadar, smerenia de a recunoaște că nu am înțeles totul, dar și dorința statornică de a ne naște mereu, prin lucrarea harului, din apă și din Duh. Viața duhovnicească este o necontenită înnoire, o ieșire din noaptea păcatului și o înaintare către lumina lui Hristos. Precum Nicodim, suntem chemați să trecem de la teamă la mărturisire, de la întrebare la credință și de la întâlnirea tainică din timpul nopții la apropierea curajoasă de Crucea Domnului.

Iubirea lui Dumnezeu s-a arătat până la capăt pe Crucea Fiului Său. Acolo vedem cât de mult prețuiește înaintea Lui fiecare suflet și cât de departe a mers Mântuitorul lumii pentru a-l căuta și a-l mântui pe omul rătăcit.