În lumina amintirii și a cântărilor

Înainte de 1989, când am început cursurile Institutului Teologic de Grad Universitar din București, am întâlnit numeroși profesori care slujeau cu dăruire pentru formarea celor care pășiseră pragul acestei instituții, ce străbătea atunci o perioadă de încercări, potrivnicii şi ostilităţi.

Erau dascăli care predau o materie, dar mai ales transmiteau o viață; adevărați mărturisitori ai credinței, țineau aprinsă candela teologiei și a cântării bisericești, ocrotind‑o de vânturile ostile ale vremii. Nu a fost ușor instituției, nici celor care au slujit‑o în acei ani, când a preda teologia și a‑i învăța pe tineri åcântarea Bisericii însemna, adesea, a mărturisi în taină.

Dintre chipurile acelor vremuri de sfârșit al regimului dictatorial și ateu, s‑a despărţit de această lume, la vârsta de 85 de ani, părintele profesor Nicu Moldoveanu - dirijor și muzicolog bizantinist, ucenic și urmaș la catedră al marelui profesor Nicolae Lungu.

Pentru cei care iubesc muzica și arta în general, este cu atât mai greu să traverseze perioade de mari disonanțe și tensiuni, așa cum a fost aceea despre care vorbim, căci sufletul deprins să asculte armonia resimte mai dureros decât alții stridențele unei istorii care se silea să acopere glasul Bisericii.

Fără să facem categorisiri pripite ori să așezăm judecăți grăbite asupra unor oameni și împrejurări pe care se cuvine să le privim cu discernământ, profesorii de dinainte de decembrie 1989 purtau, în felul lor de a înțelege mersul vieții bisericești, pecetea unei epoci apăsătoare. Se aflau într‑un context destul de delicat, în care cuvântul trebuia cumpănit îndelung, iar mărturisirea credinței cerea înțelepciunea de a găsi calea potrivită prin îngrădirile vremii.

Dincolo de aceste strâmtorări, aproape toți aşezau discret în cursurile lor, în discuțiile purtate cu studenții și în dialogurile de seminar înțelesuri de o deosebită profunzime. Uneori, într‑o explicație teologică rostită cu discreție se deschidea un orizont pe care expunerea obișnuită abia îl lăsa întrezărit. Cine avea urechi de auzit putea primi mult, deprinzând, odată cu învățătura, și discernământul necesar pentru a rezista printre cerințele subtile și constrângerile delicate ale acelui timp. Adevărul își găsea, prin răbdare și înțelepciune, făgaș către inimile pregătite să‑l primească.

Privind în urmă, înțelegem legătura strânsă dintre cunoaștere și viața lăuntrică, pe care Evagrie Ponticul o cuprinde în cuvintele: „Dacă ești teolog, roagă‑te cu adevărat; și dacă te rogi cu adevărat, ești teolog” (Cuvânt despre rugăciune). Învățătura își află împlinirea atunci când adevărurile cercetate cu luare‑aminte coboară în inimă și se fac rugăciune, iar rugăciunea rodește în slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui.

Am păstrat în amintirile și în puținele mele rugăciuni chipurile dascălilor de atunci. Le port recunoștința pe care trecerea vremii o adâncește, fiindcă anii ne ajută să deslușim mai bine cât de mult bine am primit prin oamenii întâlniți la începutul drumului. Cum l‑aș putea uita pe părintele rector Dumitru Popescu, pe care l‑am reîntâlnit, la puțină vreme după aceea, la Iași, ca profesor de Dogmatică? Și cum am putea uita disciplinele studiate în primii ani ai facultății, între care se cuvine să amintesc Studiul biblic, Istoria Bisericii Române și Istoria Bisericii Universale? Prin ele se deschidea priveliștea istoriei în care credința străbătuse veacurile, purtată de oameni, încercată de suferințe și înnoită prin lucrarea harului.

Câte alte amintiri nu se adună în jurul acelei perioade! Pe toți profesorii se cuvine să ni‑i amintim cu recunoștință, iar pe cei care s‑au adăugat celor din veac adormiți suntem datori să‑i păstrăm în rugăciune. Îndemnul apostolic ne cheamă și astăzi: „Aduceți‑vă aminte de mai‑marii voștri, care v‑au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu” (Evrei 13, 7). În această aducere‑aminte, mulțumirea capătă adâncimea unei întâlniri vii înaintea lui Dumnezeu, Căruia Îi încredințăm numele dascălilor care au așezat semințe de cunoaștere și de credință în inimile noastre.

Din această țesătură de chipuri și învățături se desprind împrejurările în care darul fiecărui dascăl a căpătat, pentru fiecare, o strălucire aparte.

Dintre cele petrecute la începutul studiilor mele universitare, poate că locul cel mai însemnat îl ocupă zilele dinaintea Crăciunului, în care pregăteam cu multă osârdie concertul de colinde la care au participat Patriarhul României, cei trei episcopi‑vicari de atunci de la București și întregul corp profesoral. Ne aflam cu puțin timp înaintea evenimentelor din decembrie 1989. În pragul acelor zile care aveau să schimbe atât de adânc viața țării, colindele aduceau în suflete vestea mereu înnoitoare a Nașterii Domnului, cu pacea și nădejdea pe care numai apropierea de taina Betleemului le poate dărui.

Concertul s‑a desfășurat în aula facultății, care avea să poarte, peste ani, numele Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae. În mijlocul acelei adunări, prezența cea mai vizibilă a fost a părintelui profesor Nicu Moldoveanu.

Chipul său a rămas legat, în amintirea mea, de frumusețea acelui moment în care învățătura teologică își afla o expresie atât de apropiată inimii prin cântare. Cuvintele colindelor purtau mărturisirea credinței, iar melodia aşeza mesajul în suflete, unde cunoașterea se întâlnește cu uimirea și bucuria rugăciunii.

Amintirea acelui concert păstrează în ea și contrastul dintre armonia cântării și disonanțele vremii.

În acea vreme a disonanțelor, părintele Nicu Moldoveanu a rămas un slujitor al armoniei. Mi‑l amintesc pregătind cu mare atenție sărbătoarea Nașterii Domnului, tradiționalul concert de colinde al studenților teologi - cu repetiții, strădanii și dăruire.

Într‑o epocă în care colindul era alungat din viața publică și își afla adăpost doar sub bolțile bisericilor și în căldura caselor, glasurile tinerilor teologi vesteau cetății ceea ce ideologia vremii se străduia să treacă sub tăcere: că Dumnezeu S‑a făcut om și a intrat în istoria noastră. Era aceeași veste pe care Sfântul Grigorie Teologul o rostea, cu mai bine de un mileniu și jumătate în urmă, la praznicul Nașterii Domnului - „Hristos Se naște, slăviți‑L!” - și pe care Sfântul Cosma al Maiumei a prefăcut‑o în cântare a întregii Biserici. Sub bagheta dirijorului, fiecare glas era șlefuit cu răbdare de meșter, până când corul întreg ajungea să cânte, după cuvântul Sfintei Liturghii, „cu o gură și cu o inimă”.

Cred că părintele profesor a avut un ton cald și binevoitor - pe care știa să‑l găsească pentru fiecare suflet, așa cum găsea tonalitatea potrivită pentru fiecare cântare -, străduindu‑se să împărtășească studenților de atunci din tainele muzicii bisericești și să‑i pregătească pentru viață și pentru slujirea Sfântului Altar.

Dincolo de bucuria cântării împărtășite, bunătatea dascălului se descoperea și în atenția acordată unei rugăminți personale.

Dintre amintirile acelor ani, una îmi revine în chip special. Este legată de examenul la Muzică bisericească, pe care l‑am susținut în ziua de 15 iunie 1990. Pentru aceeași zi fusese rânduită, la Mănăstirea Cernica, înmormântarea vestitului arhimandrit Benedict Ghiuș. Îmi doream mult să ajung acolo, la ceasul în care rugăciunea Bisericii avea să însoțească așezarea lui în pământul lavrei.

Cu sfiala de a nu îndrăzni prea mult, l‑am rugat pe părintele profesor Nicu Moldoveanu să mă primească la examen mai de dimineață. Cred că examinarea mea a avut loc cu ceva timp înainte de ora propriu‑zisă a începerii. Îmi amintesc întrebarea părintelui profesor: „De ce ții în mod deosebit să ajungi la Cernica?”.

Păstrez cu drag amintirea acelei îngăduințe, atât de prețioasă în împrejurările de atunci. Atmosfera din Capitală era încordată, orice drum stătea sub semnul nesiguranței. Dacă aș fi plecat mai târziu, cu siguranță nu aș fi ajuns la timp în Lavra Cernicană.

Au trecut anii, însă bunăvoința dascălilor a rămas între amintirile pe care le port cu căldură. Sunt gesturi a căror însemnătate crește odată cu tăcerea timpului: o rugăminte ascultată, un răgaz dăruit, înțelegerea unei dorințe. Acestor daruri discrete le răspundem cu mărunta noastră recunoștință, care, întorcându‑se către cei care ne‑au fost profesori, caută să le rostească numele în lumina rugăciunii.

De‑a lungul anilor care au urmat studenției mele, după ce Biserica și‑a recăpătat libertatea de a‑și înălța glasul în cetate, l‑am întâlnit de mai multe ori, atât în momente liturgice, cât și în clipe de bucurie și sărbătoare. De fiecare dată am regăsit un dascăl în care, deși omul cel din afară se trecea cu anii, cel dinăuntru se înnoia, după cuvântul Apostolului, din zi în zi.

Revenind peste ani la București, am avut prilejul să colaborez cu părintele profesor Nicu Moldoveanu și cu părintele Nicolae D. Necula, în Comisia liturgică a Arhiepiscopiei Bucureștilor. Am avut uneori abordări diferite și feluri distincte de a privi lucrurile, așa cum se întâmplă când se întâlnesc experiențe și sensibilități care poartă fiecare pecetea unui drum de viață. Asemenea întâlniri ne cer răbdarea ascultării și disponibilitatea de a cerceta cu atenție gândul celuilalt, pentru a descoperi ceea ce poate fi de folos lucrării comune.

Ne îmbogățim și învățăm din fiecare împrejurare a vieții: din experiența unora, din dăruirea altora, din evlavia cu care sunt cinstiți sfinții și din dragostea pentru cântarea bisericească. Fiecare dintre aceste daruri poate așeza în noi un înțeles nou, poate limpezi o întrebare ori poate aprinde o râvnă pe care timpul și obișnuința au slăbit‑o. Astfel, școala continuă și dincolo de anii studiilor, prin oamenii pe care Dumnezeu îi aduce în calea noastră și prin smerenia cu care primim ceea ce avem de învățat.

Pentru el, cântarea bisericească nu a fost o simplă disciplină sau un ornament al slujbei, ci teologie cântată, rugăciune și mărturisire a dreptei credințe. Cu migală, a cercetat izvoarele cântării psaltice românești, a cules și a tipărit cărți de cântări, antologii corale și colecții de colinde, lăsând în urmă nu doar o operă, ci o adevărată școală de muzică bisericească, ai cărei ucenici slujesc la catedrele facultăților și seminariilor teologice. În ostenelile sale se regăsea parcă învățătura Sfântului Vasile cel Mare, care numea psalmul „glas al Bisericii” și „lucrare a îngerilor”, arătând că toată cântarea săvârșită împreună leagă inimile credincioșilor ca într‑un singur cor.

Biserica i‑a cinstit osteneala: un asemenea moment a fost cel de la împlinirea vârstei de 80 de ani, când i s‑a acordat Crucea Patriarhală, cea mai înaltă distincție a Patriarhiei Române pentru clerici.

Gândul la această cinstire se întoarce, cu aceeași recunoștință, către întreaga generație din care părintele profesor a făcut parte.

Dintre profesorii Facultății de Teologie din București, care, înainte de 1989, purta numele de Institut Teologic de grad universitar, foarte puțini mai sunt printre noi. Trecerea anilor a rărit pomelnicul celor vii, însă chipurile și cuvintele acestora își păstrează locul în memoria celor pe care i‑au îndrumat. O altă generație poartă acum răspunderea de a le fi de folos tinerilor porniți pe drumul cunoașterii, al înțelegerii învățăturii evanghelice și al slujirii Bisericii. Din mâinile unora în mâinile altora trece, cu fiecare vreme, candela unei chemări care cere deopotrivă osteneala minții și dăruirea inimii.

Toate acestea trec. Întâlnirile se prefac în amintiri, glasurile se sting, iar oamenii, fiecare la vremea rânduită, pășesc dincolo de hotarul vieții pământești, pentru a se înfățișa înaintea lui Dumnezeu. Acolo purtăm cu noi și roadele ostenelilor noastre, și neîmplinirile pentru care cerem milă, nădăjduind să dobândim răspuns bun la înfricoșătoarea și dreapta Sa judecată. De aceea, aducerea‑aminte a celor alături de care am învățat și am slujit se cuvine să rodească în recunoștință și rugăciune, încredințând iubirii Domnului chipurile pe care trecerea anilor le face tot mai prețioase inimii.

Acum, când părintele profesor se îndreaptă către întâlnirea față către față cu Hristos, Judecătorul Cel drept și milostiv -, mă rog ca Dumnezeu, Cel bun și de oameni iubitor, să primească psalmodia celui care L‑a lăudat vreme de mulți ani, împlinind în viața sa cuvântul Psalmistului: „Cânta‑voi Domnului în viața mea, cânta‑voi Dumnezeului meu cât voi fi” (Psalmul 103, 34), dar și dorința lui de a‑i învăța pe alții să se asemene îngerilor în cântarea și slujirea lor. Aceasta este, de altfel, chemarea pe care Biserica ne‑o adresează la fiecare Sfântă Liturghie, când, în Cântarea Heruvimică, mărturisim că „pe heruvimi cu taină închipuim” și ne îndemnăm să lepădăm „toată grija cea lumească”.

Cel care a cercetat izvoarele cântării se apropie de Izvorul armoniilor, Care, după mărturia Psalmistului, este „izvorul vieții”. Nădăjduim ca glasul său, care a învățat generații întregi să cânte pe pământ, să se alăture acum cântării celei noi pe care cei răscumpărați o înalță înaintea tronului lui Dumnezeu și al Mielului.

Pentru noi, cei care ne purtăm încă pașii prin această vale a plângerii, rămân amintirile, bucuriile și cântările sale, care vor mai răsuna încă din stranele bisericilor noastre, și nădejdea ca toate acestea să se împlinească și să‑și afle răsplătirea înaintea lui Dumnezeu, Care nu lasă nerăsplătit nici măcar un pahar de apă rece dat în numele Său, cu atât mai puțin o viață întreagă închinată slavei Sale.

Rămâne spre mângâiere cuvântul Sfântului Apostol Pavel, ca să nu vă întristați „ca ceilalți, care nu au nădejde” (1 Tesaloniceni 4, 13), ci să priviți adormirea lui în lumina Învierii lui Hristos, Care, „cu moartea pe moarte călcând”, ne‑a deschis calea spre Împărăția cea fără de sfârșit.