De Crăciun, Preasfânta Fecioară Maria „pe Cel mai presus de fiinţă naşte”, în chip de „Prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci”. Astfel, Fiul cel născut din veci din Tatăl fără stricăciune
Tulburarea fraților, țarina care robește și pacea lăuntrică, comoară neprețuită...
Evanghelia Mântuitorului Hristos ne pune înainte uneori cuvinte care ne cutremură și întrerup alergarea grăbită a zilelor, chemându-ne să coborâm în adâncul conștiinței, unde nu ne mai putem ascunde în spatele aparențelor. Aceste cuvinte ale iubirii dumnezeiești ne trezesc câtă vreme mai avem răgazul îndreptării.
Un asemenea cuvânt este: „Nebunule! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20).
Parabola din care face parte acest greu cuvânt ne vorbește despre bogăție și sărăcie, despre egoism și dărnicie, despre uitarea Domnului și înstrăinarea de aproapele. Ne întreabă ce facem cu lucrurile pe care le adunăm cu atâta trudă și, mai ales, ce rămâne din viața noastră când mâinile se desprind de toate cele pământești.
Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina este mai mult decât istorisirea unui an îmbelșugat din viața unui om înstărit; este o oglindă așezată înaintea fiecăruia dintre noi, o chemare de a ne cerceta inima cu sinceritate. În ea ne putem recunoaște chiar și atunci când averile noastre sunt puține, fiindcă alipirea de bunuri nu se măsoară numai prin întinderea lor, ci și prin puterea pe care le-o îngăduim asupra sufletului.
Drama bogatului începe acolo unde privirea lui nu mai întâlnește nimic dincolo de propriul avut. Țarina roditoare, hambarele și grija gospodăririi recoltei nu sunt, în sine, vinovăția lui. Tragedia se naște din felul în care primește belșugul: darul devine prilej de însingurare, iar binecuvântarea, pe care ar fi putut să o prefacă în recunoștință și milostenie, ajunge să-i adâncească uitarea. În mijlocul atâtor bunuri, omul pierde tocmai legăturile care dau frumusețe vieții: comuniunea cu Dumnezeu și dragostea față de semeni.
Pentru a înțelege mai bine această pildă, se cuvine să privim și împrejurarea în care Mântuitorul o rostește. Înaintea ei, Sfântul Evanghelist Luca ne înfățișează un om din mulțime care se apropie de Domnul cu o cerere: „Învățătorule, spune fratelui meu să împartă cu mine moștenirea” (Luca 12, 13).
Se întrezărește tulburarea dintre doi frați, care fac parte din aceeași familie, se bucură de aceeași moștenire, dar voințele lor nu se mai întâlnesc și între inimile lor bunurile au ridicat un zid de netrecut. Poate că o nedreptate apăsa sufletul celui care cerea ajutorul; poate că, dincolo de împărțirea averii, se adunaseră nemulțumiri și răni mai vechi.
Se întâmpla atunci și se întâmplă, din nefericire, și astăzi. Uneori, ceea ce părinții au agonisit cu trudă, dorind să lase copiilor un sprijin, devine după plecarea lor pricină de dezbinare. Bunurile rămân, dar pacea casei se destramă; pământul se împarte, iar inimile se înstrăinează.
Inegalitatea dintre oameni nu este o problemă numai în vremea noastră. Au existat dintotdeauna oameni cu averi mari și oameni cu puține mijloace de trai, unii care au primit moșteniri bogate și alții care au rămas cu mâinile goale. Au fost oameni care au împărțit cu dreptate și cu inimă largă, precum și oameni care au căutat să păstreze totul pentru ei. De-a lungul vremurilor, împrejurările s-au schimbat, însă provocarea a rămas: cum să folosim ceea ce avem fără să pierdem iubirea pentru cel de lângă noi?
Mântuitorul răspunde celui care Îi ceruse să intervină: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi?” (Luca 12, 14).
Cutremurătoarea pericopă evanghelică nu spune că omul a furat, că a înșelat ori că și-a dobândit recolta prin asuprirea cuiva. Țarina lui a rodit prin voia lui Dumnezeu, iar înaintea lui s-a deschis bucuria unei recolte bogate. Era un dar, o binecuvântare, un prilej de mulțumire; era, totodată, o chemare de a face și altora parte din bucuria sa.
Ce face însă omul în fața belșugului care i-a fost dăruit? Din inima lui nu se înalță nici un cuvânt de mulțumire către Dumnezeu. Gândul nu i se îndreaptă spre cei săraci, iar bucuria recoltei nu trezește în el dorința de a bucura, la rândul său, pe cineva. Nu se întreabă câte lipsuri ar putea alina și câte mese pustii ar putea îndestula. Privirea îi rămâne închisă în cercul propriilor dorințe, ca și cum dincolo de hotarele țarinei sale n-ar mai exista nici lacrimă, nici foame, nici așteptare.
Și începe să vorbească. Dar câtă singurătate se ascunde în cuvintele lui! În toată această frământare, nu se adresează nici lui Dumnezeu, nici vreunui semen. Nu cere sfat, nu împărtășește bucuria, nu cheamă pe nimeni alături. Vorbește numai cu sine, într-un monolog în care propria voce acoperă orice altă chemare: „Ce voi face? Că n-am unde să-mi adun roadele. (…) Voi strica jitnițele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele” (Luca 12, 17-18).
De câte ori nu ne recunoaștem și noi în această frământare! Când dobândim un câștig, primul gând este cum să-l sporim. Când ni se împlinește o dorință, nu apucăm să ne bucurăm de ea, că alta îi ia locul. Când avem îndeajuns, ni se pare că încă ne lipsește ceva. Iar bucuria pe care Dumnezeu ne-o dăruiește ajunge uneori să fie mistuită de grija de a ne construi o siguranță întemeiată numai pe cele materiale.
Să luăm aminte și la cuvintele pe care bogatul le repetă: „roadele mele”, „jitnițele mele”, „bunătățile mele”, „suflete al meu”. Acest „al meu” străbate întreaga lui cugetare și descoperă felul în care înțelege existența. Totul îi aparține, totul trebuie păstrat pentru sine, totul se învârte în jurul propriei mulțumiri.
Nici un cuvânt despre Dumnezeu, Care a binecuvântat țarina cu rod. Nici o pomenire a celor care au trudit pământul. Nici un gând pentru săracii cărora o bucată de pâine le-ar fi ușurat ziua. În socotelile lui încape întreaga recoltă, dar nu mai încape aproapele. Și, odată cu aproapele, este uitat Însuși Dăruitorul.
Sfântul Vasile cel Mare, tâlcuind această Evanghelie, adresează bogatului o întrebare: „Spune-mi, bogatule, care sunt bogățiile tale, de unde le-ai luat și le-ai adus în viață?”.
Adevăratele hambare ale celui înstărit ar putea fi locuințele săracilor, spune mai departe Ierarhul; acolo își poate așeza prisosul, împărțindu-l celor lipsiți. El ne învață că, dacă fiecare ar păstra pentru sine doar cele necesare și ar dărui ceea ce îi prisosește, prăpastia dintre îmbuibarea unora și lipsurile altora ar fi înlăturată. Darul ar ajunge acolo unde este așteptat, iar bunurile pământului ar sluji vieții și comuniunii.
Există însă o deosebire între a avea bunuri și a fi stăpânit de ele. Omul liber lăuntric își folosește averea pentru cele de trebuință și pentru săvârșirea binelui. Cel robit de avere ajunge să-i închine timpul, puterile și pacea inimii. Încetul cu încetul, ceea ce trebuia să-i slujească vieții începe să-i acapareze întreaga viață.
În această închidere sufletească a bogatului răsună cuvântul atotputernic al lui Dumnezeu: „Nebunule!”.
Asprimea lui ne cutremură. Este mustrarea unei nesocotințe duhovnicești ajunse până la uitarea rostului vieții. Omul și-a rânduit întreaga existență în jurul lucrurilor trecătoare, lăsând în afara grijilor sale tocmai ceea ce îl deschide spre veșnicie.
Cuvintele pe care și le adresează sunt atât de dureroase în amăgirea lor: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te” (Luca 12, 19).
Peste făgăduința acelor „mulți ani” vine răspunsul dumnezeiesc imediat: „În această noapte vor cere de la tine sufletul tău” (Luca 12, 20).
Bogatul își întinde planurile peste un viitor îndelungat; Dumnezeu îi descoperă hotarul apropiat al vieții. Unul vorbește despre anii pe care îi socotește ai săi, Celălalt îi arată fragilitatea clipei prezente. Într-o singură noapte, toate socotelile omului se opresc înaintea unei taine pe care nici recolta, nici hambarele, nici averea nu o pot amâna.
Fericitul Augustin, tâlcuind această parabolă, descoperă o dureroasă contradicție a inimii omenești: omul dorește să aibă lucruri bune, dar uită ca, înainte de toate, să fie el însuși bun. Își caută o casă bună, o gospodărie bine rânduită, bunuri folositoare și trainice, însă lasă în părăsire tocmai sufletul care ar trebui să le întrebuințeze cu înțelepciune. Vrea ca tot ceea ce îl înconjoară să fie de preț, fără să mai poarte aceeași grijă pentru frumusețea propriei vieți lăuntrice (Predica 107, 6).
Psalmistul așază peste frământarea noastră un cuvânt profund: „Să nu te temi când se îmbogățește omul și când se înmulțește slava casei lui. Că la moarte el nu va lua nimic, nici nu se va coborî cu el slava lui” (Psalmul 48, 17-18).
Omul vine în lume fără să aducă nimic cu sine și pleacă fără să poată lua ceva din cele agonisite. Între aceste două realități se desfășoară călătoria vieții noastre, cu bucuriile și încercările ei, cu munca, împlinirile, pierderile și nădejdile care ne-au însoțit. Zidim, adunăm, rânduim, ne facem planuri, iar într-o zi toate cele pe care le-am numit ale noastre rămân în mâinile altora.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne ajută să înțelegem mai bine bogăția libertății lăuntrice. În cea de-a doua omilie despre Lazăr cel sărac și bogatul nemilostiv, el arată că bogăția nu se măsoară numai prin mulțimea bunurilor, ci și prin cumpătarea dorințelor: omul care se mulțumește cu puțin poate fi mai bogat sufletește decât cel care, având din belșug, este chinuit necontenit de nevoia de a dobândi mai mult. Sărăcia și bogăția descoperă astfel și o stare a inimii, un fel de a primi și de a folosi cele ale vieții.
Întâlnim uneori oameni cu puține lucruri, dar cu o inimă încăpătoare, recunoscătoare. În preajma lor simțim că și puținul poate deveni îndestulător când este împărțit cu dragoste. Întâlnim însă și oameni înconjurați de bunuri, a căror inimă rămâne neliniștită, nemulțumită, mereu însetată de altceva. Au dobândit mult, dar nu au aflat pacea de a se bucura de ceea ce au primit.
Bogatul se gândește să dărâme hambarele și să le zidească mai mari. În lumina întregii pilde, înțelegem însă că belșugul său cerea mai întâi deschiderea lor. Înainte de a căuta loc pentru încă o măsură de grâu, ar fi trebuit să caute în inimă loc pentru omul flămând.
Ce rost are un hambar uriaș, ferecat cu grijă, dacă în apropierea lui cineva se stinge de foame? Ce împlinire poate aduce o casă plină de bunuri, dacă omul rămas fără adăpost nu află nicăieri sprijin? Și câtă bucurie poate păstra prisosul nostru, dacă nu ajunge niciodată binecuvântare pentru aproapele?
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește cu asprime despre averea închisă în ea însăși, care nu ușurează nici o suferință și nu răspunde nici unei nevoi. În Omilia a XII-a la Epistola întâi către Timotei, el amintește că pământul și plinătatea lui sunt ale lui Dumnezeu. De aceea, omul nu poate privi darurile creației ca și cum ar fi fost rânduite numai pentru desfătarea sa, în timp ce semenii lui trebuie să rămână lipsiți de cele necesare vieții. Avem același Domn și aceeași obârșie, iar bunurile primite ne cheamă la împărtășire și la răspundere unii pentru alții.
Când uităm să mulțumim, când mâna noastră nu se mai deschide și când inima nu mai tresare la durerea cuiva, hambarele noastre, oricât de încăpătoare, devin zadarnice în fața veșniciei. Ele pot adăposti recolta, dar nu pot ține locul iubirii.
Hambarele nu au nevoie să fie mărite, ci să fie deschise...
O mărturie din primele veacuri creștine ne arată câtă putere poate avea această deschidere. Tertulian, în lucrarea sa numită „Apologeticum”, amintește cuvintele prin care cei din afara Bisericii vorbeau despre creștini: „Iată, zic ei, cum se iubesc unii pe alții!” - Vide, inquiunt, ut invicem se diligant! (Apologeticum, 39).
Iubirea lor devenise atât de vădită, încât nici cei care nu le împărtășeau credința nu o puteau ignora. Se numeau frați și își făceau simțită frățietatea prin ajutorul concret: din darurile adunate erau sprijiniți săracii, copiii rămași fără părinți, bătrânii și cei întemnițați pentru mărturisirea credinței. Bunurile împărțite întăreau legăturile dintre oameni, iar suferința unuia devenea grija celorlalți. Astfel, viața comunității mărturisea lumii puterea iubirii creștine.
Această mărturie ne cheamă și pe noi la o cercetare sinceră. Ce văd oamenii astăzi când privesc spre cei care poartă numele lui Hristos? Văd iubire și bunăvoință sau, dimpotrivă, dezbinare și răceală? Văd generozitate sau izolare în propriul interes? Întâlnesc oameni care se ajută, care se bucură de binele celuilalt, ori oameni măcinați de invidie? Recunosc în noi frați care își întind mâna sau indivizi care își întorc spatele tocmai atunci când ar avea mai multă nevoie unii de alții?
Evanghelia ne cheamă să micșorăm tot mai mult distanța dintre inimi. Să privim cu atenție în jurul nostru și să descoperim unde este nevoie de prezența, priceperea, timpul sau ajutorul nostru. Adesea, începutul milosteniei este tocmai această oprire din graba propriilor interese, pentru a-l vedea cu adevărat pe celălalt.
La sfârșitul pildei, Mântuitorul spune despre cei ce se aseamănă nefericitului bogat: „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori sieși și nu se îmbogățește în Dumnezeu” (Luca 12, 21).
A ne îmbogăți în Dumnezeu înseamnă a ne deschide vieții pe care El ne-o dăruiește și a lăsa harul Său să rodească în noi.
Omul poate stăpâni bunuri fără număr și poate rămâne sărac înaintea lui Dumnezeu, dacă nu îngăduie iubirii să-i schimbe viața.
Să ne întrebăm fiecare, cu smerenie: dacă astăzi ar veni ceasul întâlnirii cu Domnul, ce ar mărturisi viața mea? Ce am adunat cu adevărat în suflet? Câte fapte bune am săvârșit fără să caut laudă? Câte lacrimi am alinat? Câți oameni am ajutat și câte suflete am întărit când erau aproape să-și piardă nădejdea? Câtă iubire am oferit din iubirea pe care eu însumi am primit-o?
Să nu amânăm bunătatea până la bătrânețe. Să nu așteptăm să avem mai mult pentru a începe să dăruim. Să nu cerem suferinței aproapelui să se prefacă în rugăminte stăruitoare înainte de a o lua în seamă. Există mulți îndurerați care nu știu să ceară și numeroși oameni care-și ascund lipsurile cu multă demnitate; iubirea atentă învață să le vadă.
Poate că nu vom schimba întreaga lume, dar putem aduce lumină în viața unui om. Poate că nu vom putea înlătura toate nedreptățile, dar ne putem păzi să nu adăugăm și noi una. Poate că nu vom putea deschide toate hambarele închise de egoism, dar putem începe cu hambarul propriei inimi, lăsând să iasă din el bunătatea pe care am amânat-o, iertarea pe care am reținut-o, ajutorul pe care încă îl putem oferi.
Când va veni ceasul întâlnirii cu Dumnezeu, să ne înfățișăm înaintea Lui cu pocăință și cu încredere în mila Sa, purtând în suflet roadele iubirii lucrătoare. Să nu fi petrecut o viață întreagă umplându-ne mâinile cu lucruri, în vreme ce inima rămâne pustie...
Și astfel, din tot ceea ce am primit și am împărțit cu dragoste, să se țeasă, prin harul lui Dumnezeu, și comoara vieții noastre...



.jpg)