A început Postul Nașterii Domnului, prilej de înnoire sufletească, de sporire în rugăciune, smerenie și fapte de milostenie. În prima duminică a perioadei de ajunare, Biserica ne-a pus înainte Pilda
Sub semnul marilor Părinți ai Moldovei. Mitropolitul Antonie Plămădeală și legătura cu mănăstirile Slatina și Râșca
Unele locuri măsoară istoria nu doar în ani, domnii și zidiri, ci îndeosebi în rugăciunile celor care le‑au sfințit, în lacrimile celor care au căutat mântuirea și în evlavioasa aducere aminte a marilor Părinți duhovnicești care le‑au dat strălucire. Asemenea locuri sunt și mănăstirile Slatina și Râșca, două vechi vetre monahale din ținutul Fălticenilor, legate de numele unor mari voievozi ai Moldovei: Alexandru Lăpușneanu, ctitorul Slatinei, și Petru Rareș, ctitorul Râșcăi. Dincolo de frumusețea arhitecturii și de bogăția trecutului, mănăstirile au păstrat, de‑a lungul veacurilor, o neîntreruptă chemare către viața duhovnicească, devenind, în anumite momente ale istoriei, adevărate școli ale rugăciunii și ale întâlnirii cu Dumnezeu.
Un asemenea moment de renaștere l‑au cunoscut în veacul al XX‑lea, când, sub îndrumarea duhovnicească a unor părinți de excepție și mai ales în vremea stăreției arhimandritului Cleopa Ilie, viața monahală din această parte a Moldovei a dobândit o intensitate și o frumusețe aparte. În jurul marilor duhovnici s‑a adunat o generație de monahi și intelectuali de aleasă ținută spirituală, oameni în care cultura se întâlnea cu rugăciunea, iar setea de cunoaștere se împletea cu dorul de desăvârșire.
Într‑o atmosferă binecuvântată avea să se formeze și ierodiaconul Antonie Plămădeală, viitorul Mitropolit al Ardealului, personalitate bisericească și culturală de o remarcabilă complexitate. Venit din obștea Mănăstirii Prislop, unde, la 14 septembrie 1949, începuse drumul vieții monahale alături de prietenul său, Sfântul Cuvios Dometie Manolache, Antonie avea să descopere în Moldova o altă dimensiune a vieţuirii monahale românești. În preajma unor părinți cu o experiență duhovnicească impresionantă, a cunoscut nemijlocit frumusețea unei vieți în care ascultarea, rugăciunea, smerenia și cultura nu se aflau în opoziție, ci se susțineau reciproc.
Mănăstirea Slatina a fost una dintre marile întâlniri ale destinului său. În obștea voievodală, ierodiaconul Antonie a avut prilejul să viețuiască alături de oameni a căror personalitate duhovnicească avea să rămână în istoria Bisericii noastre. Între aceștia se aflau părinți precum Paisie Olaru, Cleopa Ilie și Petroniu Tănase, dintre cei care aveau să fie trecuți ulterior în rândul sfinților de către Biserica Ortodoxă Română. Prezența lor nu reprezenta doar un reper de autoritate duhovnicească, ci și o adevărată Școală a credinței.
Alături de ei s‑au aflat numeroși alți monahi de mare profunzime, dăruiți cu harisme deosebite, a căror contribuție la spiritualitatea ortodoxă românească nu poate fi trecută cu vederea. Arhimandritul Arsenie Papacioc, arhimandritul Andrei Scrima, părintele Daniel Sandu Tudor și alți căutători ai unei vieți duhovnicești autentice au dat acestei comunități o identitate aparte. În jurul lor se întâlneau experiența ascetică, profunzimea teologică, sensibilitatea culturală și o firească libertate interioară, izvorâtă din apropierea de Dumnezeu.
Antonie Plămădeală nu a rămas un simplu martor al acestei lumi. A fost un participant la viața ei, un om care a cunoscut din interior frământările, aspirațiile și căutările acestor personalități. Mai târziu, în paginile lucrării sale Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, avea să păstreze amintirea unora dintre cei pe care îi întâlnise și alături de care împărtășise experiența vieții monahale. Evocările sale nu sunt simple însemnări biografice, ci mărturii ale unei epoci și, în același timp, expresii ale recunoștinței față de oamenii care i‑au îmbogățit tinerețea și i‑au luminat înțelegerea monahismului.
În aceeași perioadă, legătura sa cu ținutul Fălticenilor s‑a adâncit prin experiența de la Mănăstirea Râșca, unde a îndeplinit pentru o vreme ascultarea de profesor la Școala Monahală. Într‑o ctitorie voievodală, ridicată în vremea lui Petru Rareș, Antonie a cunoscut o comunitate monahală impresionantă, alcătuită din aproximativ 70‑80 de viețuitoare, aflată sub conducerea arhimandritei Nimfodora Baltag.
Râșca nu era doar un așezământ monahal cu o veche tradiție, ci și un important centru de formare duhovnicească pentru întreaga zonă a Moldovei. Înainte ca vitregiile istoriei și măsurile regimului comunist să‑i întrerupă existența, mănăstirea îndeplinise o misiune deosebită, pregătind generații de monahii și păstrând o autentică rânduială a vieții călugărești. Un rol esențial în această lucrare îl avusese îndrumarea duhovnicească a Sfântului Cuvios Paisie Olaru, alături de alți părinți îmbunătățiți ai vremii.
Pentru tânărul ierodiacon Antonie, experiența de la Râșca a însemnat și întâlnirea cu responsabilitatea formării spirituale și intelectuale a celor care se pregăteau pentru viața monahală. Catedra Școlii Monahale devenea, în acest context, o altă formă de slujire, iar transmiterea cunoștințelor se împletea cu împărtășirea unei experiențe de viață. Sub îndrumarea unei starețe cu autoritate și sub povățuirea unor duhovnici încercați, Antonie a putut înțelege mai bine rolul mănăstirii în păstrarea și transmiterea credinței.
Anii petrecuți în această parte a Moldovei au fost însoțiți și de legături prietenești de o frumusețe aparte. La Slatina, a cunoscut și a cultivat o strânsă prietenie cu familia preotului Petru Ciobanu, din localitatea aflată în apropierea mănăstirii. Casa preotului a devenit unul dintre puținele locuri în care comuniunea sufletească dintre oamenii Bisericii și comunitatea credincioșilor se manifesta firesc, prin ospitalitate, conversație și împărtășirea acelorași valori.
Tot în acest spațiu moldav a întâlnit adeseori familia Lovinescu, cărturari cu o contribuție importantă la istoria culturii române. Astfel, lumea monahală și cea intelectuală se întâlneau din nou în jurul unei personalități care avea să le aparțină, într‑un mod exemplar, amândurora. Antonie Plămădeală a fost, de‑a lungul întregii sale vieți, un ierarh preocupat de dialogul dintre teologie și cultură, dintre tradiție și libertatea gândirii, dintre fidelitatea față de Biserică și deschiderea către marile întrebări ale lumii contemporane. Nu este greu să recunoaștem în experiențele tinereții sale una dintre rădăcinile acestei vocații.
Privind retrospectiv, înțelegem că Slatina și Râșca nu au reprezentat pentru Antonie Plămădeală simple popasuri în itinerarul unei vieți monahale începute la Prislop. Ele au fost adevărate școli ale sufletului, locuri în care a întâlnit oameni, tradiții și experiențe ce aveau să‑l însoțească până la sfârșitul vieții. Dacă Prislopul i‑a fost poarta de intrare în monahism, Moldova i‑a oferit prilejul unei aprofundări aparte a spiritualității ortodoxe românești, prin contactul direct cu unii dintre cei mai însemnați reprezentanți ai monahismului secolului trecut.
Amintirea acestor două mănăstiri trebuie așezată și în contextul biografiei sale spirituale. În paginile evocatoare ale Mitropolitului Antonie se păstrează nu numai chipurile unor oameni deosebiți, ci și lecția unei epoci în care, în pofida vremurilor potrivnice, viața duhovnicească a continuat să rodească. Era o lume în care sfințenia nu se proclama, ci se trăia; în care înțelepciunea nu se impunea prin cuvinte multe, ci prin puterea exemplului; în care monahul putea fi, în același timp, om al rugăciunii, dascăl, teolog și păstrător al culturii.
Dacă privim spre Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu, și spre Râșca, ctitoria lui Petru Rareș, nu vedem doar două monumente ale trecutului moldovenesc. Vedem două vetre care au adăpostit, în vremuri de încercare, oameni de o rară bogăție sufletească. Vedem urmele pașilor unor părinți care au devenit sfinți, ale unor călugări care au luminat prin cuvânt și faptă și ale unui tânăr ierodiacon care avea să ajungă unul dintre ierarhii cărturari ai Bisericii Ortodoxe Române.
Legătura Mitropolitului Antonie Plămădeală cu aceste locuri rămâne, mai mult decât o pagină de biografie. Este o mărturie despre felul în care marile tradiții duhovnicești se transmit de la o generație la alta, prin întâlniri providențiale, prietenii statornice și comuniunea tainică a celor care caută același adevăr. Iar dacă astăzi numele său este legat de cultura teologică și de istoria Bisericii noastre, nu putem uita că o parte din această devenire s‑a petrecut sub cerul Moldovei, în preajma Slatinei și a Râșcăi, unde rugăciunea marilor Părinți a făcut ca istoria să devină, pentru cei care au știut să o primească, experiență a întâlnirii cu Dumnezeu.



.jpg)