Cărarea către Împărăția vocației chemătoare

În ceasul auroral al vie­țuirii pământene, înainte-ne se aștern, făgăduitoare, aidoma unor covoare fermecate, cărări, pe care suntem chemați să umblăm întru deplina exprimare a eurilor noastre, acea multitudine sălășluitoare în lăuntricitatea fiin­ței. Uneori călăuziți, alteori auzind glasuri pogorând asupră-ne ca din ceruri și nu rareori răspunzând unui impuls propriu, apucăm calea pe care avem a merge până la marea trecere. De e cărarea dreaptă, se vor rândui toate cu rodire și fi-vom înmulțitori ai talantului, cum ni-i datoria. Dar chiar de pășim dintr-odată pe drumul promițător, ce ni se potrivește, înaintarea nu-i niciodată lină, ci presărată cu încercări, primejdii și suntem prinși, aidoma lui Harap Alb, într-o luptă pentru biruința binelui, adică a rostuirii menirii. Pentru cei mai mulți dintre semenii noștri, momentul îmbrățișării viitorului, alegerea potecii urcușului dat nu-i simplă și nici lesne deslușitoare. Cei care știu devreme ce au de făcut și-și pregătesc mergerea se vede că sunt iubiți de Dumnezeu. Li se vestește iluminator vocația încă din zorii existenței.

Așa cred că s-a petrecut în copilăria sa de la Rădășeni și Fălticeni cu un băiețel bălan, cu prenumele de botez Cristinel-Gabriel. Era duh mult în casa părinților săi, Elena și Miron, oameni gospodari și făpturi iubitoare de Domnul și de Biserica Lui. Sfințenia, ce învăluia acest cort avraamic, i-a înmiresmat firește ființa încă din frăgezimea vârstei. Ajungea cu ai săi pe la mănăstiri și se uimea fericit să-i vadă cu ochișorii lui pe călugării cu aura pustniciei. I se părea că scoborâseră din icoane și-i vorbeau. Încolțise de atunci dorința de a fi cândva ca ei, ca Paisie și Cleopa, cei trecuți peste ani în rândul sfinților. Iar când, în 13 noiembrie 1977, ziua încrustării a 11 ani, la ceas de resfințire a Bisericii „Sfinții Arhangheli Mihail și Ga­vriil”-Fălticenii Vechi, a primit din partea părintelui Ilie Ilisei, care-l îngăduise în Altar ca pe un înger, misiunea să-i țină cârja Mitropolitului Moldovei și Sucevei de atunci, Teoctist, bucuria i-a fost nemărginită. Slujirea la Altar devenise arzătoarea sa dorire. Se ruga, asemenea maicii Elena, să-i hărăzească Domnul ăst mare dar. Cărarea către Împărăție nu s-a deschis deodată, dar zidurile potrivnice, azvârlite uneori de soartă, nu l-au descurajat, ci, dimpotrivă, l-au determinat să persevereze cu și mai multă dârzenie. Aici, pe acest tărâm, era convins vlăstarul acestui neam de oameni cu frica lui Dumnezeu, va izbuti să întruchipeze cele două euri primordiale ale sale, Cuvântul ca întrupare a sacrului și verbul în ipostaza de amforă a frumosului în slova scrisă și rostită. Și stăvilarele s-au dat în lături și a început la Seminarul de la Mănăstirea Neamț, în 1984, ucenicia sacerdo­țiu­lui, una ce fost-a guvernată de se­tea, parcă niciodată potolită, de cunoaștere a acestui univers fascinant, pe care voia să-l pătrundă în cât mai multe dintre tainele sale, livresc, dar adăpându-se la izvoarele cele mănoase ale slujitorilor Bisericii și ale mânuitorilor cuvântului. Cred că și părinții, bucuroși să-l știe în această grădină, au fost surprinși de hotărârea luată în 1989 de a se în­credința cu totul Domnului, pără­sind mirenia, spre a îmbrăca mantia călugăriei. Elena și Miron îl vedeau păstor într-o enorie și abia așteptau ca ornicul să bată ora aceasta.

M-am întrebat deseori care au fost resorturile unei asemenea hotărâri nu ușoare pentru cel care, la călugărire, îl avusese spirit proteguitor pe arhimandritul Bartolomeu Anania. Deși pot spune că spiritele noastre sunt afine, n-am cutezat să-l întreb pe Vlădica Timotei despre temeiurile unei asemenea alegeri, care înseamnă de fapt o schimbare de paradigmă a vieții. Nu dintr-o sfiiciune, ci pentru că am socotit că nu se cuvine. Am căutat de unul singur explicații. Pe unele le-am enunțat chiar la începutul acestei scrieri, ce-i și omagială, la cei 60 de ani pe care ierarhul îi împlinește. Dar citind una din ultimele cărți, prin care Preasfinția Sa marchează această bornă aniversară, mi-am întărit unele dintre aceste explicații. Cartea cu pricina, intitulată „Lumină și ne­voin­ță în Muntele Athos”, apărută la Editura „Cuvântul Vieții”, dincolo de prezentarea acestui sălaș unic al monahismului, toposul ideal al vie­țuirii monastice, idealitate consub­stan­țială făpturii sale, căruia semnatarul vrea să-i dezvăluie fațetele diamantine, ne dăruiește trăirile de o vibrație aparte ale monahului pelerin, unele limpezitoare și cu privire la ruperea sa de lume și intrarea în Oastea Domnului. Aici formulează sintagma inspirată „cărarea către Împărăție”, noima ființială a multora dintre nevoitorii Sfântului Munte, dar și a autorului. E grăitoare în această privință, revelând tâlcuri de adânc, călătoria din 1995 în
Athos. Atunci se afla la Atena la studii și a fost invitat de arhimandritul Irineu Cheorbeja să-l însoțească într-un pelerinaj în Athos, cu un popas de neuitat la Schitul românesc Prodromu, unde starețul Neamţului urma să-l întâlnească pe părintele Petroniu, o rudenie a sa de sânge. „Se cunoșteau de tineri - slovenește Vlădica Timotei în carte -, din anii când vocația monahală era mai mult o luptă decât o chemare senină. Întâlnirea lor a fost ceva greu de cuprins în cuvinte. Două suflete încercate, două conștiințe călite în duhul luptei interioare și al unei epoci apăsătoare, când Biserica a fost adesea constrânsă, iar monahii - urmăriți, marginalizați, dar niciodată în­frânți.” Drumul spre Prodromu, măsurat cu pașii de monahul Timotei, și sub iluminarea clipei, celeia repezi, eminescian parafrazând, a fost numit în paginile bucoavnei de pelerin „...fără ezitare, o cărare către Îm­pă­răție. Nu era un drum obișnuit, ci unul care părea să se nască înaintea pașilor noștri, așternându-se ca o chemare”.

Chemarea se ivise în astfel de momente, sub înrâurirea modelelor, din care unul fusese neîndoielnic ico­nicul Cleopa Ilie de la Mănăstirea Sihăstria. Și ajungând atunci, în 1995, în Athos, fusese străfulgerat de amintirea întâlnirilor formatoare și adiat de glăsuirea de profet a monahului. „Acolo, în lumina blândă sau aspră a iernii, m-am regăsit într-o dorință veche - aceea de a ajunge în Grădina Maicii Domnului, care se înfiripase demult, pe când îl ascultam pe Sfântul Cuvios Cleopa vorbind la chilia sa, cu lacrimi în glas, despre călătoria athonită. După ani, urmam acea chemare, ca un pelerin care pășea fără grabă pe drumul îngust, dar sigur, către o Îm­pă­răție ce nu se vede cu ochii, ci se tră­iește în inimă.” La fel i-a luat urma pe drum unui alt spirit tutelar și modelator, totodată, Patriarhului Teoctist, mlade asemănătoare amân­doi, prin expresiunea pe care o dau în slujirea lor în Biserică „spiritului poporal”, pe care Ion Creangă l-a adus la Junimea, cucerindu-l pe Mihai Eminescu. Vlădica Timotei se ne­voiește în Lumină să-i cinstească pe acești înaintași modelatori și să fie, pe măsura puterilor sale, asemănător lor în lucrarea de drumeț pe „cărarea către Împărăție”. Anii cei mulți și îmbelșugați în fapte creștinești să-i hărăzească Domnul!