A venit pe lume Londra! Când prenumele devine spectacol

„Cum o cheamă pe fetiță?”„Londra.” Răspunsul ar putea stârni un zâmbet, o sprânceană ridicată sau chiar o scurtă nedumerire. Nu pentru că Londra ar fi un nume urât, ci pentru că ne-am obișnuit să fie un oraș, nu prenumele unui copil. La fel se întâmplă atunci când auzim de Mercedesa sau de alte alegeri care par desprinse din reclame, filme, seriale ori dintr-o listă de destinații de vacanță. Și poate că aici este una dintre cele mai interesante schimbări ale vremurilor noastre: numele copilului a început să fie folosit și ca declarație de originalitate a părinților. Un nume obișnuit pare, pentru unii, prea banal. Maria, Elena sau Ioana sunt considerate prea întâlnite, în timp ce un prenume rar are avantajul de a atrage imediat atenția. Părinții vor ca fiul sau fiica lor să fie „special”, iar această dorință este, desigur, firească. Mai puțin firesc este momentul în care dorința de a ieși în evidență ajunge să cântărească mai mult decât felul în care copilul va trăi cu alegerea respectivă. Pentru că există o diferență esențială: părinții aleg numele, dar copilul îl poartă. ­Mama și tata se bucură de reacțiile invitaților la botez, de surpriza rudelor și de comentariile celor care aud pentru prima dată numele. Copilul, însă, va trebui să-l spună de sute și poate de mii de ori. Îl va scrie în caiete, pe diplome, în acte și, mai târziu, pe un CV. Va fi strigat la catalog și se va prezenta cu el în fața unor oameni care nu cunosc povestea din spatele alegerii. Atunci nu va mai conta cât de original li s-a părut numele părinților. Va conta dacă îi vine bine omului care a devenit.

Când dorința de unicitate devine prea importantă. Trăim într-o perioadă în care aproape orice trebuie să fie personalizat. Casa trebuie să arate altfel decât a vecinului, hainele trebuie să aibă personalitate, fotografiile trebuie să fie memorabile, iar copilul pare să aibă nevoie, încă din certificatul de naștere, de o identitate care să nu semene cu a nimănui. De aici până la transformarea prenumelui într-un mic brand nu mai este decât un pas. „Vreau să fie unic”, sună frumos. Dar unicitatea nu este întotdeauna sinonimă cu frumusețea și, mai ales, nu garantează confortul celui care va purta numele. Un prenume poate fi rar și elegant, după cum poate fi rar și dificil de dus. Nu este nimic greșit în a alege un nume neobișnuit. Există nume extraordinare care nu apar în fiecare clasă. Problema apare atunci când părintele caută cu orice preț reacția celorlalți: uimire, amuzament, admirație sau întrebarea inevitabilă, „De unde v-a venit ideea?”. Dacă aceasta devine măsura alegerii, copilul riscă să fie pus în situația de a purta, o viață întreagă, o decizie luată pentru câteva minute de spectacol.

Cum sună numele la 35 de ani?

Poate că acesta ar trebui să fie testul cel mai simplu înaintea unui botez. Să nu ne imaginăm copilul în hăinuțele albe, în brațele nașilor, ci adultul care va deveni. Cum sună numele într-o sală de ședințe? Cum sună atunci când este rostit la un interviu? Cum arată pe o diplomă sau pe un document profesional? „Bună ziua, mă numesc Mercedesa.” Dacă sună firesc și peste 30 de ani, alegerea poate fi una inspirată. Dacă pare potrivită doar pentru fotografia de la botez, poate că merită o a doua gândire. Pentru că un copil nu este o ocazie prin care părinții își pot demonstra creativitatea. El este un om care își va construi propria personalitate, iar numele ar trebui să fie o parte firească a acestei identități, nu un obstacol pe care să fie nevoit să-l explice. La botez, invitații vor auzi numele o singură dată. Părinții îl vor rosti ani întregi. Copilul va trăi cu el toată viața.