Recuperarea trecutului

O fericită „coincidență” (nu, nu există coincidențe, ci doar întâmplări binecuvântate) a făcut ca, în chiar ziua în care scriam în acest colț de pagină despre riscul de-a ne abandona trecutul - edilitar, spiritual, cultural și din celelalte puncte de vedere, să ajung în dulcele târg al Iașilor.

Fusesem ultima oară aici exact acum 10 ani, în 2016, iar înainte în 1996 și mai înainte, copil fiind, în 1966. Ai putea crede că e un ritual: 30, 20, 10 ani. Cum spuneam, nu există coincidențe.

Iașiul este un oraș fabulos, încărcat de istorie. A fost capitala Moldovei în perioada 1564-1859, una dintre cele două capitale ale Principatelor Unite între 1859 și 1862 și capitala de facto a Regatului României între 1916 și 1918. Conform recensământului din 2021, este al treilea oraș ca populație din România, cu peste 507.000 de locuitori, iar zona sa metropolitană este a doua ca mărime din România, după București.

Ca fiu al Bisericii Ortodoxe Române, nu pot uita că de aici a plecat spre scaunul Patriarhiei Române Preafericitul Părinte Daniel. De altfel, primul popas, de suflet, l-am făcut la Catedrala Mitropolitană și trebuie să spun că, la o lună după impresionantul pelerinaj de Sfânta Parascheva, emoția acelei sărbători e vie, se simte în atmosferă, se citește pe chipurile credincioșilor care intră și se roagă aici.

Iașiul nu-și abandonează trecutul. Față de vizita anterioară, din 2016, este un oraș care a renăscut și pare să renască în fiecare zi. Numeroase clădiri, multe monumente istorice sau de arhitectură, au fost nu doar renovate, ci, așa cum ni s-a explicat, reconstituite în cele mai mici amănunte, respectând un trecut la fel de frumos ca acela al fostului Micul Paris din care plecaserăm.

Există un preț al acestei refaceri a frumuseții de altădată. O bună parte din oraș, mai ales în zona sa centrală, este în șantier. Dar, cum bine ne-a spus cineva, sigur că o vreme ești deranjat, în special de lucrările rutiere, care aglomerează și încetinesc traficul, dar și când va fi gata totul!

Am intrat în Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, i-am străbătut coridoarele, am ajuns în Aulă. Este prima universitate din România, înființată la 1860 de domnitorul al cărui nume îl poartă, și aș zice că se simte asta. Ceea ce nu înseamnă că ar fi încremenită în proiect, căci numeroasele și modernele ei facultăți, dar mai ales studenții care o frecventează, îi asigură imaginea unei unități de învățământ superior a mileniului trei. Spun asta și pentru că am străbătut în lung și-n lat întregul ei campus universitar, dominat de spiritul tinereții.

Universitatea nu este însă singura instituție ieșeană de înalt nivel care s-a înscris ca o premieră în istoria culturală a României. La rândul lui, Teatrul „Vasile Alecsandri” este primul Teatru Național din România, înființat la 1840 și funcționând în actuala clădire din 1896. Și ce clădire! Prin reconstituirea sa din 2009-2012 și-a recăpătat întreaga splendoare de altădată și poate și ceva în plus. Cred că e cea mai frumoasă clădire culturală în care am intrat vreodată. Pur și simplu ți se taie răsuflarea!

Reconstituit a fost, între 2008-2016, și magnificul Palat al Culturii, construit în perioada 1906-1925, în perimetrul fostei curți domnești medievale moldovenești, pe locul fostului palat domnesc, capodoperă în stil neogotic, după planurile arhitectului Ion D. Berindey, ajutat de arhitecții Filip Xenopol și Grigore Cerchez.

Dar trecutul nu înseamnă doar clădiri, ci și oameni. Am fost la Iași pentru Gala „Corneliu Coposu”. Căci la Iași trecutul nu e abandonat!