Evanghelia Mântuitorului Hristos ne pune înainte uneori cuvinte care ne cutremură și întrerup alergarea grăbită a zilelor, chemându-ne să coborâm în adâncul conștiinței, unde nu ne mai putem ascunde în
O sărbătoare întru cinstirea unei vieți închinate slujirii prin cuvinte
Într‑o zi aniversară, fiecare aduce cu sine o parte din viața sărbătoritului. Cineva din familie își amintește o întâmplare din copilărie, un prieten păstrează bucuria unei împliniri, altul evocă un ceas de încercare, toate din anii trăiţi cu intensitate. Din asemenea frânturi de viață se încheagă un cerc al recunoștinței.
La aniversarea domnului Grigore Ilisei, cercul se deschide spre a‑i cuprinde pe toţi cei cărora glasul său le este familiar, iar cărțile sale le sunt aproape de inimă. Un cititor a regăsit într‑o pagină un loc pe care îl credea uitat. Altul, ascultându‑l, a ajuns să prețuiască un om pe care n‑a avut bucuria să‑l cunoască. Prin asemenea întâlniri, pe care scriitorului rareori îi este dat să le afle, aniversarea devine sărbătoarea unei întregi comunități.
„După darul pe care l‑a primit fiecare, slujiți unii altora”, ne îndeamnă Sfântul Apostol Petru (I Petru 4, 10). Ca orice talant primit de la Dumnezeu, darul cuvântului se înmulțește doar atunci când este pus în slujba celorlalți. În scrisul lui Grigore Ilisei, slujirea începe cu zăbava de a asculta.
Pentru a evidenţia chipul cuiva într‑o evocare, se cere să fi luat aminte, cu mult înainte, la felul în care acel om rostea un cuvânt, la ceea ce îl însenina ori la amintirea asupra căreia revenea.
Dintr‑o asemenea luare‑aminte se naște frumusețea paginilor sale. Culturii care îl ajută să înțeleagă un destin i se alătură căldura cu care știe să‑l apropie de cititor. Iar ceea ce fusese cândva amintirea câtorva oameni intră, prin osteneala lui, în memoria tuturor.
La ceasul aniversării sale, se cuvine să ne întoarcem la o amintire pe care alții au păstrat‑o pentru el. Înainte de sărbătorile Crăciunului din decembrie 1943, în casa parohială de la Văleni, în ținutul Mălinilor, familia părintelui Ilie Ilisei își boteza pruncul, venit pe lume în ajunul Vovideniei, când în biserici începe să răsune cântarea „Hristos Se naște, slăviți‑L!”. I s‑a dat numele Sfântului Grigorie Decapolitul, sărbătorit în acea zi. Veniseră la Botez și învățătorii Eugen și Profira Labiș, împreună cu copiii lor. Avea să se povestească peste ani că, în ziua aceea, pruncul a fost ținut în brațe de Niculae, băiatul învățătorului. Viitorul poet avea atunci opt ani.
Dintre toate câte s‑au spus și s‑au petrecut la botezul acela, a rămas până la noi gestul unui copil care poartă în brațe un prunc. Cei de față nu puteau ști ce va însemna el, peste vreme, pentru cei care îi vor citi pe amândoi. În versul lui Nicolae Labiș, ținutul de la poalele Stânișoarei avea să‑și afle cântecul. În scrierile lui Grigore Ilisei, lumea Mălinilor și a Fălticenilor avea să‑și păstreze chipurile, glasurile și întâmplările cu o căldură pe care o poate da cuvântului numai îndelunga iubire de oameni. Este înduioșător să ne gândim că, înainte ca vreunul dintre ei să fi așternut pe hârtie frumusețea acelei lumi, ea îi cuprinsese deja pe amândoi în aceeași îmbrățișare.
Ar fi prea mult să citim în gestul copilului de opt ani vestirea unui drum hotărât dinainte. Întâmplarea își dezvăluie frumusețea peste ani, când o privim dinspre cărțile celui sărbătorit. Nicolae Labiș îl purtase în brațe, câteva clipe, pe pruncul Grigore. La rândul său, Grigore Ilisei avea să poarte în paginile sale amintirea poetului, stins din viață la numai douăzeci și unu de ani, și, odată cu ea, ceva din sufletul lumii în care amândoi își aveau rădăcinile.
În ținutul Mălinilor, tatăl viitorului scriitor, părintele Ilie Ilisei, slujea la Altar, iar părinții lui Nicolae Labiș, învățătorii Eugen și Profira, îi deprindeau pe copiii satului cu slovele cărții. La botezul pruncului s‑au întâlnit două familii pe care le apropia, dincolo de bucuria acelei zile, grija pentru oamenii aceluiași ținut. Între biserică și școală, surori de veacuri în satul românesc, drumul era scurt și adeseori îl străbăteau aceiași pași mărunți. Copilul care duminica își auzea numele la rugăciune învăța, în banca școlii, să și‑l scrie cu mâna lui. Așa prindeau rădăcină, în viața de fiecare zi a satului fălticenean, credința și învățătura, evlavia în fața Altarului și dragostea de carte.
Din această moștenire comună se înțelege statornicia cu care Grigore Ilisei a cinstit memoria lui Nicolae Labiș. I‑a închinat pagini de evocare și a luat parte la festivalurile literare și la manifestările omagiale dedicate poetului. Prezența sa la acele întâlniri era și o datorie de suflet. Ceilalți veneau purtând în memorie câte un vers. El aducea, pe lângă bucuria cititorului, amintirea încredințată de familia sa despre băiatul învățătorului din Mălini. Povestind‑o mai departe, păstra pentru cei care îl iubeau pe poet chipul copilului de odinioară.
Aceeași răbdare de a asculta și de a desluși ce a rămas grăitor din trecut l‑a însoțit pe Grigore Ilisei și pe drumurile către mănăstirile Moldovei. La Văratec, Agapia ori Slatina, ochiul său de scriitor a urmat mișcarea vieții dinăuntrul acestor așezăminte. Înaintea unei icoane vechi se oprește mereu cineva să se roage. Sub bolțile pe care le admirăm pentru frumusețea lor se aude, la ceasul rânduit, cântarea obștii. Iar tăcerea care se așterne după slujbă îi mai cere celui venit de departe să rămână puțin, să se liniștească și să ia aminte. Aici a putut înțelege scriitorul cât din frumusețea unei mănăstiri se datorează nevoinței tăinuite a celor care îi țin candela aprinsă...
Văratecul îi este dintotdeauna îndeosebi drag. Revenind adeseori, a întâlnit acolo oameni cu viață duhovnicească și aleasă cultură, a ascultat mărturii și a cunoscut îndeaproape destine despre care avea să scrie. Între ceasul unei convorbiri și pagina așternută mai târziu rămânea uneori deplina tăcere a anilor. Când îi evoca însă pe cei întâlniți, cititorul putea desluși în frază ceva din căldura glasului lor. Agapia i s‑a apropiat de suflet prin frumusețea picturii lui Nicolae Grigorescu și prin bogăția trăirilor, iar Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu, prin vecinătatea cu locurile copilăriei, prin istoria ei și prin cinstirea de care se bucură în lucrarea misionară a Moldovei. Fiecare dintre aceste vetre, asemenea altora la care a poposit, și‑a păstrat în scrisul lui Grigore Ilisei chipul propriu, așa cum, în memoria unui om care a știut să asculte, fiecare glas își păstrează timbrul...
În mănăstirile Moldovei, atât de dragi lui Grigore Ilisei, glasul toacei și al clopotului de priveghere dăruieşte ceasului de seară o altă măsură. Cântarea din biserică, popasul dinaintea unei icoane, câțiva pași prin preajmă îi dau răgaz și pelerinului să audă în sine ceea ce, în graba zilei, trecuse neauzit. Pentru scriitor, mănăstirea păstrează urmele veacurilor și, deopotrivă, îi deschide omului o fereastră către veșnicie. Poate că de aceea, în evocările lui, un loc ne rămâne drag mai ales prin oamenii care îl locuiesc. Căci, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, dacă îngerii sunt lumină pentru monahi, viața monahală este lumină pentru toți. Dintr‑o vizită se poate uita înfățișarea unei chilii, dar se păstrează, uneori o viață întreagă, cuvântul bun auzit în pragul ei. Tocmai această frumusețe, anevoie de prins în cuvinte, știe Grigore Ilisei să o împărtășească cititorilor săi.
Aceeași luare‑aminte o regăsim în portretele celor care au lăsat incrustări luminoase în cultura și viața spirituală a românilor.
Slujitori ai Bisericii, scriitori, pictori și muzicieni, oameni de cultură și personalități ale vieții publice își află loc în paginile sale, fiecare cu firea și rostul său.
Fără asemenea pagini, multe chipuri ar fi pălit demult, căci uitarea începe uneori pe nesimțite, chiar pe când numele unui om se mai rostește cu prețuire. Îi cunoaștem opera, dar se pierde amintirea generozității cu care a încurajat un tânăr ori a îndrăznelii de care a avut nevoie pentru a rămâne credincios unei convingeri.
A păstra asemenea mărturii înseamnă, pentru Grigore Ilisei, a împlini o datorie de recunoștință și a îndrepta o nedreptate a uitării.
A evoca un om cere sensibilitate, dar și înţeleaptă cumpănire. Un gest mărunt îi poate dezvălui firea, o vorbă păstrată întocmai ne poate reda inflexiunea glasului său, dar abia cunoscând vremea în care a trăit înțelegem cât l‑a costat o alegere și cât bine a rodit din ea.
Grigore Ilisei are darul apropierii. El caută înțelesul unei vieți în faptele ei și știe să așeze în lumină tocmai amănuntul pe lângă care o privire grăbită ar fi trecut. Unui cititor tânăr, născut mult după întâmplările povestite, îi rămâne dintr‑o pagină, alături de cunoașterea unei epoci, pilda unui om la care se va putea gândi când el însuși va avea de ales.
În paginile de început ale Letopisețului Țării Moldovei, alcătuit de vornicul Grigore Ureche, se află gândul că cele așternute în scris au să „rămâie feciorilor și nepoților, să le fie de învățătură”...
Din grija vechiului cronicar trece, peste mai bine de trei veacuri, și în condeiul lui Grigore Ilisei, unde se îmbogățește cu sensibilitatea celui care s‑a apropiat cu afecțiune de oamenii despre care scrie. De aici vine valoarea de mărturie a literaturii sale. Frumusețea pe care a avut ochi să o vadă ajunge și la noi, iar binele săvârșit cândva în tăcere își poate afla, peste ani, un alt împlinitor...
În pragul ceasului aniversar, una dintre bucuriile pe care i le putem mărturisi scriitorului este aceea de a ne fi făcut loc, prin cărțile sale, într‑o lume de suflet mai încăpătoare decât am fi putut cunoaște singuri. De la satul din Drumul Baltagului la Altarul unei biserici ori liniștea unei mănăstiri, de la masa de lucru a scriitorului la șevaletul pictorului ori la partitura muzicianului, el știe să treacă praguri și să ne poftească să le cunoaștem împreună cu el. Aceasta este una dintre slujirile cele mai înalte pe care Grigore Ilisei le‑a adus comunității sale. Datorită lui, oameni despărțiți de o viață de om se mai pot întâlni în răgazul aceleiași pagini.
La aniversarea lui Grigore Ilisei se bucură deopotrivă cei care scriu și cei care citesc, oamenii de cultură și toți cei cărora taina cuvântului le este aproape. Mai presus de toate, este sărbătoarea oamenilor de suflet. Îi adună în jurul său un scriitor care, ori de câte ori a evocat un om drag, a găsit cuvintele potrivite pentru a ni‑l apropia și nouă. În această putere de a lărgi cercul prieteniei se vede câtă generozitate poate încăpea într‑o pagină de literatură.
Alături de cuvintele de prețuire, se cuvine să‑i aducem mai ales darul rugăciunii.
Pentru un creștin, ziua de naștere este unul dintre ceasurile în care se oprește din mers să‑I mulțumească lui Dumnezeu pentru vremea ce i s‑a dăruit și pentru oamenii cu care i‑a fost dat să o împartă. Fiecare an își are rodul său, uneori cunoscut numai de cel care s‑a împărtășit din el. Un bine făcut la vreme, răbdarea cu care ai ascultat pe cineva, grija de a duce la bun sfârșit lucrul pentru care ai primit un dar de la Dumnezeu dau anilor o frumusețe pe care o deslușim mai limpede când îi privim împreună.
Gândul ni se întoarce, încă o dată, la pruncul din ținutul Mălinilor, purtat în brațe la botez de Nicolae Labiș, el însuși copil, la vremea aceea.
De acolo, din preajma Altarului și a școlii, a pornit la drum cel pe care îl sărbătorim. Îl regăsim mai târziu în Iași, în mănăstirile Moldovei, atent la frumusețea locurilor și la cuvântul celor care îl primeau. Îl regăsim în cărțile unde atâtea chipuri și destine și‑au aflat rama istorisirilor. Și, de la o pagină la alta, îl recunoaștem pe omul care și‑a ținut prietenii aproape, pomenindu‑i cu drag, ca într‑un pomelnic al prieteniei, și atunci când ei înșiși nu mai puteau răspunde...
Iubite domnule Grigore Ilisei, pentru oamenii pe care îi faceți cunoscuți, pentru locurile pe care ne‑ați învățat să le privim mai atent și pentru tot ce ne împărtășiți din bucuria întâlnirilor dumneavoastră, primiți mulțumirea și rugăciunea noastră.
Privim cu nădejde spre anii care vin, cu gândul că mai sunt amintiri care își așteaptă pagina și cititori care se vor bucura să le primească.
Să vă însoțească binecuvântarea lui Dumnezeu și rugăciunea celor care vă prețuiesc, iar mărturia dumneavoastră să rodească în sufletul cititorilor de astăzi și al celor de mâine. Și, dacă peste ani un tânăr va închide una dintre cărțile dumneavoastră cu sentimentul că a câștigat un prieten, acolo, în bucuria lui, se va afla și o parte din sufletul pe care l‑ați așezat în scris...



.jpg)