CANDELĂ (gr. kandila – lumină) Obiect liturgic întrebuințat în lăcașul de cult pentru a lumina înaintea unei icoane, în fața căreia este fixat sau suspendat
Drumul către Mănăstirea Crasna - între frumusețea toamnei, căutarea Împărăției și datoria de a restaura
Drumul către o mănăstire începe cu mult înainte de a porni pe cale. În inimă se trezește dorul Împărăției lui Dumnezeu și, odată cu el, dorinţa de a ieși pentru o vreme din tumultul lumii. Locul către care ne îndreptăm, depărtarea pe care o străbatem, frumusețea priveliștilor care ne ies în întâmpinare își primesc înțelesul din acest dor. Și astfel, în vreme ce pașii ne poartă către mănăstire, gândurile risipite în atâtea griji încep să se adune în rugăciune.
Într‑o asemenea călătorie, cuvântul Sfântului Apostol Pavel pare rostit anume pentru cei aflați pe cale. „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).
Pelerini prin lumea aceasta, purtăm în noi dorul patriei cerești, iar mănăstirile sunt popasuri în care, prin rugăciune, pământul se apropie de cer. Este o înțelepciune în fapta omului care, în mijlocul atâtor îndeletniciri, își îndreaptă pașii spre o biserică istorică ori spre o mănăstire, înţelegând cât de lesne se risipește vremea și cât de prețios este ceasul pe care i‑l poate închina lui Dumnezeu. În zilele grele pe care le străbatem, îndemnul Apostolului de a răscumpăra vremea, căci zilele sunt rele (cf. Efeseni 5, 15‑16), ne învață să primim fiecare clipă ca pe un dar în care ne este cu putință întâlnirea cu Dumnezeu.
Așa am străbătut Valea Teleajenului, în drum spre Mănăstirea Crasna, într‑o zi de toamnă în care frumusețea lucrurilor se lăsa privită cu melancolia pe care o aduce presimțirea trecerii lor. Am trecut prin sate care își păstrează fiecare istoria și chipul său. Bisericile vechi, casele bătrânești și gospodăriile așezate cu grijă mai păstrează ceva din priceperea cu care oamenii de odinioară știau să zidească potrivit locului. În cumpăna dintre înălțimea unui acoperiș și aceea a casei, în felul firesc în care o gospodărie se învecinează cu alta, se mai poate citi măsura deprinsă și păstrată de multe generații.
Pe alocuri, lângă aceste case s‑au ridicat în grabă locuințe noi, ale căror forme par străine de armonia vechilor așezări. Privindu‑le alături, te întrebi cât din frumusețea unui sat se mai poate păstra când cei care zidesc pierd din vedere memoria celor care au locuit acolo înaintea lor. Poate că de aici începe și datoria de a restaura, de la răgazul pe care ni‑l luăm pentru a înțelege ce anume făcea frumoasă o casă și ce s‑ar pierde din chipul întregului sat odată cu ea.
Dinspre comuna Izvoarele, pe măsură ce ne apropiam de Mănăstirea Crasna, toamna însăși părea să fi pregătit calea pelerinilor. Pământul era acoperit cu un covor de frunze, așternut ca un veșmânt de sărbătoare în întâmpinarea apropiatei prăznuiri a Intrării în biserică a Maicii Domnului. Până mai ieri, pădurile și livezile își purtau culorile în lumină. Galbenul, arămiul, roșul aprins și ruginiul se întâlneau de la o coroană la alta, iar, în acel tablou greu de cuprins în cuvinte, fiecare arbore părea să‑și aibă propria lumină de rămas‑bun.
Acum, lumina pe care o căutam cu privirea în ramuri ne însoțea pașii de pe pământ. Frunzele se întorceau, asemenea unei jertfe, în țărâna care le hrănise și care le primea iarăși. Arborii își lepădaseră veșmântul, pomii din livezi își dăduseră rodul anului, iar pădurea întreagă intrase în vremea odihnei. Privind‑o, înțelegeam ceva din taina pe care fiecare toamnă o încredințează inimii omului. Tot ce este viu își schimbă înfățișarea, iar ceea ce se dăruiește cu rost își poartă rodul mai departe, adeseori în ascuns. Chiar aici, sub frunzele care ne foșneau la picioare în drum spre Crasna, se pregătește o nouă primăvară.
Ne‑am urmat drumul către mănăstire printre gospodăriile oamenilor, de pe acum pregătite pentru iarnă. Lângă case, lemnele erau stivuite cu grijă, iar prin hambare se afla la adăpost rodul grădinilor și al câmpurilor. Un an întreg de trudă se putea înțelege în tihna acestor curți. Era în ele o frumusețe pe care i‑o dă locului omul deprins să lucreze la vreme, să păstreze cu chibzuință ceea ce a agonisit și să poarte grija zilei de mâine. După semănat și seceriș, după culesul roadelor și așezarea lor la adăpost, vine și răgazul iernii. Oamenii îl întâmpinau cu nădejdea că frigul va trece, iar primăvara îi va chema din nou la lucru, în grădini și pe ogoare.
Privind pământul intrat în odihnă, gândul ni se îndrepta către una dintre marile nădejdi ale vieții creștine, aceea a învierii și a înnoirii întregii creații. Sub brazda rece, sămânța păstrează făgăduința spicului, iar ramura despuiată poartă deja mugurele viitoarei înfloriri. În această tăcere, creștinul deslușește o icoană a nădejdii. Temeiul ei este Învierea lui Hristos, prin Care moartea a fost biruită și de la Care așteptăm învierea morților și restaurarea întregii făpturi.
Dincolo de gospodării, drumul intră în pădure. Cine l‑a străbătut o dată păstrează în suflet îndeosebi clipa în care, ajuns pe coama muntelui, vede cât mai are de coborât pentru a putea urca spre mănăstire. De pe culme, calea se lasă adânc în vale, până la râul Crasna, numit și Schiulești, care își poartă apele către Teleajen. Dincolo de apă începe urcușul celălalt. Drumul prinde iarăși înălțime, croindu‑și cu îndrăzneală calea prin pădure, până la așezământul monahal, de unde privirea, slobodă acum, poate cuprinde depărtările.
La înălțime, înţelegi lesne chemarea acestei vetre monahale de a veghea, prin rugăciune, asupra văii, a satelor și a oamenilor din cuprinsul lor.
Crasna își are începuturile în afara șirului marilor ctitorii voievodale. Strălucirea ei s‑a adunat, vreme de mai bine de două sute de ani, din rugăciunile pe care numai Dumnezeu le știe. De pe toată Valea Teleajenului au urcat aici oameni care căutau puțină liniște, unii purtând o bucurie pentru care simțeau nevoia să mulțumească, alții, o încercare pe care abia la rugăciune izbuteau să o pună în cuvinte. Din generație în generație, mănăstirea le‑a rămas reper de credință, iar drumul prin pădure, cale știută către casa lui Dumnezeu.
Biserica mare, ridicată la începutul veacului al XIX‑lea, se află acum în pragul unei ample restaurări. Proiectul, îndelung așteptat și de curând aprobat, presupune cheltuieli însemnate. Pentru obște și pentru cei legați sufletește de Crasna, este un moment de seamă. A venit vremea ca biserica pe care au primit‑o de la înaintași să fie îngrijită în întregul ei, de la învelitoarea acoperișului până la pictura dinlăuntru, înaintea căreia s‑au rugat atâtea generații.
Pentru pelerinul obișnuit să‑i recunoască dintr‑o privire silueta, întâlnirea cu biserica înconjurată astăzi de șantier poate fi surprinzătoare. Lucrările pregătitoare cuprind întregul edificiu și, văzute din afară, lasă pentru o clipă impresia că însăși arhitectura lui se schimbă. Rostul lor este de a ocroti monumentul și de a pregăti intervențiile prin care i se va reda înfățișarea de odinioară. Una dintre cele mai însemnate privește acoperișul. Învelitoarea actuală din tablă va fi înlocuită cu una din șiță (draniță), potrivit alcătuirii inițiale a bisericii și cerințelor de restaurare a monumentelor istorice. Vor urma restaurarea fațadelor și, mai ales, lucrarea asupra picturii interioare, păstrate din jurul anului 1830.
Cine a zăbovit și în biserica Mănăstirii Cheia recunoaște la Crasna ceva familiar în expresia chipurilor, în felul de a conduce linia desenului și în limbajul iconografic al zugrăvelii. Înrudirea este vădită, deși rămâne deschisă întrebarea dacă în cele două biserici a lucrat același zugrav ori dacă pictorii s‑au format în aceeași școală. Amândouă mărturisesc despre o tradiție artistică bine închegată în această parte de țară. A păstra pictura de la Crasna înseamnă a păstra și ceva din felul în care zugravii de acum două veacuri au știut să dea credinței chip și culoare, spre bucuria celor care aveau să intre, după ei, în biserică.
Câtă nevoie avea biserica de această lucrare se vede îndeosebi în partea de jos a pereților, unde umezeala și igrasia au vătămat, an după an, pictura. Pardoseala trebuie și ea înlocuită, iar celelalte elemente de arhitectură și de podoabă ale sfântului lăcaș își așteaptă restaurarea. Fiecare dintre ele face parte din mărturia pe care biserica de la Crasna o poartă peste veacuri. În grija pentru un amănunt al zugrăvelii ori pentru o parte a zidăriei se cuprinde, de aceea, și grija pentru cei care vor veni după noi, ca și ei să poată cunoaște acest loc, să‑i deslușească istoria și să se roage aici.
Pentru toate aceste intervenții sunt prevăzuți aproape trei ani. Va fi o vreme a răbdării, în care priceperea mâinii va trebui însoțită, la fiecare pas, de dreaptă socoteală. Cine se apropie de lucrul înaintașilor are mai întâi datoria de a‑l înțelege. Abia apoi poate hotărî cum să îngrijească ceea ce a slăbit, cum să păstreze ceea ce a străbătut vremea și cum să scoată iarăși la lumină frumusețea pe care anii au făcut‑o anevoie de văzut.
Un prim rod al acestei osteneli se vede chiar în fața bisericii. Troița, a cărei istorie începe odată cu aceea a sfântului lăcaș, a fost deja restaurată. Pictura și‑a recăpătat frumusețea, iar de sub straturile așternute de‑a lungul anilor, unele în urma unor intervenții mai puțin fericite, au ieșit la iveală detalii de arhitectură și mai multe inscripții. Este o bucurie să poți citi din nou cuvinte care s‑au aflat sub ochii trecătorilor, fără ca aceștia să le mai poată vedea. Prin osteneala restauratorilor, slovele de odinioară își află iarăși cititorii.
Așa am găsit Mănăstirea Crasna în preajma praznicului Intrării în biserică a Maicii Domnului. Toamnă târzie. Frumusețea pe care, cu puțină vreme în urmă, o căutam cu privirea în coroanele arborilor ni se așternea acum la picioare, iar dincolo de covorul de frunze, în mijlocul obștii, biserica se pregătea să‑și redobândească vechea înfățișare. Se întâlneau în chip tainic două lucrări de înnoire. Pădurea intra în odihna iernii, purtând în mugurii ei primăvara viitoare, iar sfântul lăcaș intra în anii unei osteneli prin care mâinile oamenilor aveau să dea din nou la iveală ceea ce alte mâini, cu două veacuri în urmă, lucraseră cu credință.
Părintele stareț Maxim, împreună cu obștea mănăstirii, cu restauratorii și cu muncitorii, poartă răspunderea acestei lucrări săvârșite spre slava lui Dumnezeu. După cum ne‑au mărturisit cei care iau parte la ea, este cea dintâi restaurare de o asemenea anvergură de la zidirea bisericii mari. Amploarea ei ne îndeamnă să privim cu luare‑aminte întreaga istorie a așezământului și să înțelegem mai bine locul Crasnei în viața duhovnicească a Văii Teleajenului. Ceea ce se păstrează astăzi aici le este încredințat, deopotrivă, celor care slujesc acum în mănăstire și celor care vor urca spre ea peste ani.
Este un dar de la Dumnezeu să fim martorii unui asemenea ceas lucrător, să vedem cum o biserică își recapătă, încetul cu încetul, frumusețea și să ne simțim părtași la o lucrare de ctitorire. Bisericile au ctitori ziditori, care le‑au așezat piatra de temelie și le‑au înălțat zidurile, și au ctitori restauratori care, peste generații, au înțeles că darul primit cere să fie îngrijit, apărat și încredințat mai departe. Îi despart veacurile, dar îi apropie aceeași nădejde, ca și omul care va străbate cândva pădurea Crasnei, în căutarea unui ceas de liniște, să găsească sus, la capătul drumului, biserica în care să‑și poată pleca genunchii înaintea lui Dumnezeu.
Ctitorilor restauratori le este încredințată, uneori, o misiune la fel de însemnată și poate chiar mai anevoioasă decât aceea a celor dintâi ziditori. Cel care așază piatra de temelie dă trup unei năzuințe pe care a purtat‑o multă vreme în inimă. Cel care, peste veacuri, se apleacă asupra aceleiași zidiri are de înțeles gândul altuia, de recunoscut urma mâinii lui și de salvat ceea ce timpul, nepăsarea ori intervențiile nechibzuite au pus în primejdie. Oricâtă credință și oricâtă jertfă s‑ar fi așezat la temelia unei biserici, frumusețea ei se poate risipi, iar mărturia i se poate stinge dacă, din generație în generație, nimeni nu‑i mai poartă de grijă. În această purtare de grijă își au rostul și demnitatea duhovnicească cei chemați să restaureze.
Între osteneala celui care restaurează o biserică și lucrarea omului care își cercetează sufletul în lumina lui Dumnezeu este o înrudire tainică. Amândouă cer răbdare, dreaptă socoteală și delicatețea privirii care știe să prețuiască ceea ce s‑a păstrat și să se oprească, fără asprime, asupra rănii. Așa cum restauratorul caută, sub adaosurile vremii, urma zugravului dintâi, omul care se pocăiește învață, cu ajutorul harului, să deslușească în sine chipul lui Dumnezeu, întunecat de păcat. Pentru a înnoi ceva se cuvine să‑l cunoști, pentru a‑l îndrepta trebuie să‑l înțelegi, iar pentru a‑l păstra trebuie să‑l iubești.
Am plecat de la Crasna purtând foșnetul frunzelor așternute pe cărare, imaginea râului care își urma cursul spre Teleajen, tihna gospodăriilor pregătite pentru iarnă și chipul bisericii aflate în pragul înnoirii. La întoarcere, lemnele stivuite lângă case și troița din fața bisericii, cu slovele ei iarăși deslușite, îmi reveneau deopotrivă în minte. În cele dintâi se vedea grija cuiva pentru cei care aveau să se încălzească la foc în iarna apropiată. În pictura și slovele troiței se citea grija pentru oameni care poate nici nu s‑au născut încă. Și unele, și altele vorbeau, în graiul lor, despre aceeași datorie a iubirii de a veghea ca nimic din ceea ce este vrednic de ea să nu se piardă.
Drumul prin ținutul Văii Teleajenului ne‑a dat răgaz să cugetăm la trecerea vremii, la credință și la moștenirea pe care o purtăm în mâini pentru puținii ani câți ne sunt dați. Venim în urma celor care au zidit și ne bucurăm de rodul ostenelii lor. Într‑o zi, alții vor veni în urma noastră și vor primi ceea ce noi vom fi avut dragostea și înțelepciunea să păstrăm.
Să ne rugăm ca Dumnezeu să binecuvânteze lucrarea de restaurare de la Mănăstirea Crasna și să le dăruiască celor care o poartă răbdare, pricepere și cumpăt în fiecare hotărâre. Fie ca etapele ei să se împlinească, rând pe rând, cu acrivia cuvenită, cu judecată nepărtinitoare și cu deplin respect pentru adevărul istoric și artistic al sfântului lăcaș. Să fie ferită biserica de graba improvizației și de orice intervenție care ar putea știrbi ceea ce veacurile au cruțat.
Iar peste ani, când alți călători vor urca drumul șerpuit prin pădure, vor coborî la apa Crasnei și, de pe celălalt mal, își vor ridica privirea către mănăstirea de pe înălțime, să afle aceeași frumusețe și mărturie a credinței, chemarea la rugăciune. Poate că nu vor cunoaște numele tuturor celor care au lucrat aici. Dar, în fața unei inscripții pe care o vor putea citi sau a unui chip de sfânt înaintea căruia se vor închina, să‑și amintească de cei care, prin osteneala și dragostea lor, s‑au făcut ctitori ai continuității.
Drumul către mănăstire trece dincolo de poarta ei. Îl ducem cu noi la întoarcere, în rugăciunea pe care o păstrăm în inimă și în grija de a da mai departe credința pe care am primit‑o.
Cuvântul Apostolului, care ne‑a însoțit la plecare, ne rămâne călăuză și de acum înainte. Prin toate popasurile acestei vieți căutăm „cetatea ce va să fie” (Evrei 13, 14), Împărăția lui Dumnezeu, unde frumusețea rămâne de‑a pururi și unde tot ce s‑a zidit cu iubire își află veșnicia...



.jpg)