Viața ca un desen: Dialog despre artă, credință și cartea vieții

La câteva zile după împlinirea vârstei de 80 de ani, pictorul Horea Paștina mi‑a făcut bucuria de a mă invita la vernisajul expoziției sale „Punct”, găzduită de Galeria Romană din București. A fost un ceas de sărbătoare pentru artist și pentru apropiații săi, în care bucuria întâlnirii s‑a împletit cu recunoștința pentru o viață închinată artei. Există asemenea popasuri în care anii își dezvăluie lumina adunată în adânc, iar prietenia ne ajută să o întrezărim cu multă bucurie.

Sărbătoarea de la Galeria Romană și‑a aflat prelungire în atelierul pictorului de pe strada Simetriei, unde își desfășoară activitatea de 23 de ani. Până la statornicirea în acest loc, Horea Paștina avusese mai multe ateliere de creație în București, unele mici, altele încăpătoare, fiecare păstrând urmele strădaniilor, ostenelilor și ale căutărilor care i‑au însoțit parcursul artistic. Unul dintre aceste ateliere se afla pe strada Paleologu, nu departe de locuința părintelui profesor Dumitru Stăniloae, de care pictorul a fost legat printr‑o frumoasă prietenie. Amintirea acestei apropieri aduce în povestea locurilor o lumină aparte: aceea a întâlnirii dintre un slujitor al cuvântului teologic și un om care caută să facă vădită prin culoare frumusețea creației și a omului.

Împreună cu Dumitru Horia Ionescu‑Stăniloae, nepotul Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, și cu părintele Gheorghe Pop, am trecut pragul atelierului pictorului devenit de curând octogenar. A păși pe un asemenea tărâm înseamnă a te apropia, cu discreție, de locul în care privirea artistului zăbovește asupra lumii, iar răbdarea mâinilor oferă chip celor întrezărite în taina sufletului. Aici, lucrările pot fi contemplate și în legătura lor cu liniștea, cu așteptarea și cu truda din care au luat naștere.

Acest popas mi‑a readus în memorie alte întâlniri, petrecute cu ani în urmă în atelierele pictorilor ieșeni. Mi‑am amintit de galeriile și spațiile de creație de pe strada Armenească, unde lucrau reputatul Dan Hatmanu, Constantin Radinschi și alți artiști. Fiecare dintre aceste vizite îmi deschidea o fereastră către felul în care un om învață să privească și să încredințeze culorii câte ceva din propria înțelegere a vieții.

Am poposit, de asemenea, în atelierele unor pictori monahi, unde osteneala zugrăvirii se împletea cu rânduiala vieții duhovnicești. Între acestea se numără atelierul în care picta Sfântul Cuvios Sofian, pe care am avut bucuria să‑l întâlnesc în vremea studenției mele. Îmi sunt la fel de apropiate amintiri legate de arhimandritul Bartolomeu Florea, precum și de locul în care lucra protosinghelul Veniamin Acojocăriței de la Mănăstirea Neamț, pe care l‑am cunoscut către sfârșitul vieții sale.

Lor li s‑au adăugat, de‑a lungul vremii, și alți pictori, unii dintre ei bucureșteni, pe care am avut bucuria să‑i întâlnesc și de care m‑am apropiat sufletește, în măsura îngăduită și după puțina mea pricepere. Fiecare dintre aceste întâlniri avea să‑mi trezească vreo amintire, să‑mi descopere câte un înțeles, câte o fereastră deschisă spre frumusețea pe care oamenii o caută și, uneori, izbutesc să o dăruiască mai departe.

Păstrez aceste întâlniri ca pe niște daruri ale sufletului. Dincolo de pragul fiecărui atelier, am întâlnit oameni pentru care frumusețea cerea răbdare, dăruire și o neîncetată primenire a privirii. Cu asemenea amintiri în suflet, mă aflam și în atelierul lui Horea Paștina, bucuros de răgazul unei întâlniri în care sărbătoarea celor 80 de ani căpăta căldura apropierii dintre oameni.

De această dată însă, popasul în atelierul domnului Horea Paștina mi‑a prilejuit o bucurie aparte. M‑a întâmpinat o ordine desăvârșită, asemenea celei din biserică, unde grija pentru fiecare lucru mărturisește evlavia celui care îl așază la locul său. Am căutat aproape fără voie vreo urmă de praf, pe podea, pe picturi ori pe obiectele dimprejur. N‑am descoperit nici una. Totul era curat, îngrijit, rânduit cu o atenție care îmi vorbea, în felul ei tăcut, despre omul ce locuia și crea acolo. Mi se părea că însăși această bună așezare a lucrurilor pregătea liniștea în care cuvântul putea fi rostit și ascultat până la capăt.

Convorbirea a avut o însemnătate deosebită. Mărturisesc acest lucru cu modestie, alături de gândurile împărtășite de domnul Dumitru Horia Ionescu‑Stăniloae și de părintele Gheorghe Pop, care au vorbit despre aceeași bucurie a întâlnirii. Pe măsură ce dialogul continua și își dezvăluia înțelesurile, pictorul se îndrepta către diferite laturi ale atelierului, căutând câte o pânză, câte o lucrare prin care să dea mărturie celor spuse. Cuvântul își afla astfel sprijin în imagine, iar imaginea ne chema să zăbovim mai atent asupra cuvântului.

Au urmat discursuri frumoase, pline de tâlc, mărturisiri și aduceri‑aminte cărora apropierea dintre noi le dăruia o căldură aparte. Cele mai multe i se datorau domnului Horea Paștina, experienței și amintirilor sale; altele veneau din partea domnului Dumitru Horia Ionescu‑Stăniloae și, într‑o altă măsură, din partea celorlalți. Le‑am ascultat cu sentimentul că unele întâlniri ne sunt dăruite tocmai pentru a păstra ceea ce, altminteri, s‑ar risipi odată cu trecerea timpului.

Există o memorie a privirii care păstrează uneori mai adânc decât cuvintele ceea ce ne‑a fost dat să întâlnim. Vorbele se pot risipi, numele se pot șterge, dar o imagine rămâne înlăuntrul nostru, purtând peste ani lumina unei clipe. Un chip, o culoare, întâlnirea câtorva linii pot trezi dintr‑odată o întreagă lume de amintiri.

S‑a vorbit despre felul în care puterea imaginii poate fi folosită pentru a orienta privirea și influența gândirea și judecata. Televiziunea și celelalte mijloace de comunicare cunosc forța unei secvențe fulgerătoare, capabilă să lase o urmă înainte ca omul să aibă răgazul de a înțelege ceea ce i se înfățișează. Tocmai de aceea, întâlnirea cu o lucrare de artă cere atenție, libertate lăuntrică și timp.

Gândul ne‑a purtat și către Leonardo da Vinci, aducându‑ne înainte chipul cunoscut al omului înscris în cerc și în pătrat, cu brațele și picioarele reprezentate în poziții suprapuse, într‑o căutare atentă a proporției și a armoniei. Omul vitruvian este un studiu în care observația trupului omenesc se întâlnește cu geometria și cu reflecția asupra legăturii dintre om și univers. În liniile acestui cunoscut desen se întrevede uimirea celui care descoperă că făptura omenească poartă o ordine ce poate fi cercetată, măsurată și contemplată.

Numele desenului trimite la Vitruviu, arhitectul roman din secolul I înainte de Hristos. În tratatul său De architectura, acesta vorbește despre corespondența dintre proporțiile corpului omenesc și alcătuirea armonioasă a templelor. Așa cum mădularele trupului se raportează unele la altele și la întreg, tot astfel părțile unei zidiri trebuie să se întâlnească într‑o unitate bine cumpănită. Leonardo reia această temă a Antichității și o cercetează prin propria privire, dându‑i expresia unui desen devenit emblematic.

Pentru privirea deprinsă cu lumina bisericii, cercul poate însă deștepta și o altă amintire. Ridicând ochii către cupolă, Îl întâlnim, în iconografia ortodoxă tradițională, pe Hristos Pantocratorul, Atotțiitorul. Bolta se deschide deasupra adunării credincioșilor asemenea unui cer mărturisitor, iar în centrul ei strălucește chipul Celui în Care lumea își află temeiul și împlinirea.

Din apropierea dintre aceste imagini se naște o întrebare: ce înseamnă să așezi omul în centru? Până unde poate merge această așezare și către ce orizont se deschide ea? În fața desenului lui Leonardo, cineva ar putea vedea începutul unei priviri care se întoarce tot mai stăruitor asupra omului, asupra puterilor și măsurilor sale. O asemenea interpretare rămâne însă o meditație personală. Desenul, prin el însuși, nu ne îngăduie să afirmăm că artistul ar fi urmărit înlocuirea lui Hristos cu omul.

Uneori, o asemănare de forme deschide un drum al gândului, fără să dovedească o intenție istorică. Cercul din desenul lui Leonardo și cercul simbolic din care ne privește Pantocratorul pot fi apropiate în contemplația noastră, cu discernământul necesar care respectă rostul și semnificația fiecărei imagini.

Renașterea a însemnat, între altele, o întoarcere către izvoarele culturii antice, o redescoperire a formelor și a idealurilor ei de frumusețe. Pentru conștiința creștină, această întoarcere ridică și întrebarea sensului înnoirii: ce anume renaște și către ce lumină se îndreaptă? Evanghelia luminase deja veacurile, iar Biserica păstra, în rugăciune și în viața sfinților, mărturia omului chemat la înnoire în Hristos. De aceea, admirația pentru Antichitate poate fi însoțită de recunoștință pentru lumina care străbătuse între timp istoria.

În reflecția asupra omului și a naturii întâlnim dorința de a regăsi o înrudire, o corespondență între alcătuirea făpturii omenești și ordinea lumii. Omul primește aerul acestei lumi și roadele pământului, purtând în trupul său semnele apartenenței la creație. Numirea acestei legături drept panteism ar cere temeiuri suplimentare. Contemplarea armoniei dintre om și natură nu presupune, prin ea însăși, identificarea lui Dumnezeu cu universul.

Tot astfel, formula „omul este măsura tuturor lucrurilor”, cunoscută din gândirea lui Protagoras, trebuie deosebită de observațiile lui Vitruviu despre proporțiile corpului și ale clădirilor. La arhitectul roman, trupul oferă un model al raporturilor armonioase dintre părți și întreg; afirmația lui Protagoras aparține unei alte reflecții filosofice.

În apropierea acestor întrebări își dezvăluie înțelesul lucrarea intitulată Masa. Autorul, Horea Paștina, vorbește despre o verticală care închipuie piciorul mesei, despre diagonalele păstrate la vedere și despre un accent de roșu menit să sublinieze forma. Gândul său se îndreaptă către masa altarului, în reprezentarea ei sprijinită pe un singur picior. Din întâlnirea liniilor se sugerează și litera „H”, cu intenția artistului de a îndemna la o apropiere de numele lui Iisus Hristos.

Sunt puține semne, dar ele cer răgaz. Privirea este chemată să zăbovească asupra verticalei, asupra întâlnirii diagonalelor, asupra prezenței discrete a roșului. Masa începe să se arate printr‑o economie a mijloacelor care lasă loc contemplației. În jurul liniilor rămâne un spațiu de tăcere, asemenea răgazului dintre cuvintele unei rugăciuni.

Întrebarea dacă lucrarea este terminată primește un răspuns care ține de însăși intenția artistului. El dorește să o păstreze în această înfățișare, socotind că a așezat în ea atât cât era necesar pentru a face văzută masa. Aparența de neîncheiere este asumată. O nouă intervenție ar trebui să răspundă unei necesități lăuntrice, iar autorul mărturisește că nu a mai simțit nevoia de a adăuga ceva. Există și o împlinire a simplității, în care mâna se oprește, iar privirea continuă.

Întreaga convorbire se întoarce către un adevăr care luminează atât cercetarea proporțiilor, cât și meditația asupra omului: trupul omenesc este zidirea lui Dumnezeu. Armonia pe care o descoperim în noi trebuie să ne conducă spre recunoștință. Frumusețea făpturii poartă pecetea darului Făcătorului, iar contemplarea și înțelegerea ei pot deveni un prilej de smerită uimire.

Această cinstire a trupului își află adâncimea deplină în taina Întrupării. Sfântul Grigorie Teologul arată că Fiul lui Dumnezeu primește trupul nostru pentru a mântui chipul și a face trupul nemuritor (Cuvântarea 38, 13). În Hristos, omul descoperă până unde se întinde iubirea cu care este chemat și ridicat de Dumnezeu.

Putem privi, așadar, desenul lui Leonardo și putem cerceta cu luare‑aminte proporțiile descrise de Vitruviu, păstrând în inimă conștiința izvorului lor. Omul primește frumusețea ca pe un dar și este chemat să o prefacă în mulțumire. Iar cuvântul Apostolului Pavel așază această uimire în lumina credinței: „Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28).

Într‑o asemenea lectură simbolică, omul devine punte între pământ și cer: pătratul poate simboliza lumea materială și cele patru elemente ale cosmologiei vechi, în vreme ce cercul sugerează desăvârșirea și orizontul ceresc. Prin armonia proporțiilor sale, făptura omenească poate fi înțeleasă ca un microcosmos în care se oglindește ordinea macrocosmosului. Aceste imagini ne cheamă la o meditație teologică, o apropiere sfioasă de taina omului care aparține pământului prin trup și privește către cer cu dorul întregii sale ființe.

Horea Paștina ține să lămurească felul în care a luat naștere lucrarea sa. Nu pornise de la Leonardo da Vinci și nici nu urmărise o confruntare cu desenul acestuia. Realizase Masa, ascultând de înțelesul care se limpezea în propria sa căutare artistică. Apropierea de Omul vitruvian avea să apară mai târziu, prin privirea unui vizitator, căruia alcătuirea lucrării îi amintise de omul cu brațele și picioarele desfăcute. Un alt privitor descoperise în întâlnirea diagonalelor o trimitere la crucea Sfântului Apostol Andrei. Nici această asociere nu se aflase în gândul pictorului când realizase lucrarea...

Intenția celui care creează și sensibilitatea celui care privește dau naștere unor înțelesuri mereu noi. O formă trezește o amintire, o linie deschide o înrudire neașteptată, iar lucrarea începe să fie însoțită de întrebările celor care se opresc înaintea ei. Artistul le primește, păstrându‑și mărturia despre începutul lucrării: gândul său fusese la masă.

„Nu‑i o noutate ce fac; e o noutate pentru mine.”

În această mărturisire se află o frumoasă cumpătare. Ceea ce a mai fost cunoscut poate deveni o descoperire pentru cel care ajunge la el prin propria osteneală. Adevărul unei forme se luminează din nou într‑o altă conștiință, într‑o altă vreme, într‑o altă experiență. Bucuria artistului este aceea de a fi întâlnit el însuși un înțeles și de a‑i fi găsit expresia potrivită.

În discuție apare și numele lui Brunelleschi, odată cu întrebarea despre punct și despre organizarea spațiului pictural. Istoria artei reține experimentele sale hotărâtoare pentru perspectiva liniară, în vreme ce formularea teoretică a acesteia se regăsește în scrierile lui Leon Battista Alberti, îndeosebi în De pictura. Artistul își recunoaște însă, cu sinceritate, limitele cunoașterii asupra acestui subiect. Nu încearcă să acopere prin vorbe ceea ce nu știe îndeajuns. Primește posibilitatea unei înrudiri și rămâne deschis dorinței de a înțelege mai mult.

Sunt întâlniri care se petrec astfel, peste timp, fără să fi fost pregătite printr‑o intenție conștientă. Uneori, omul descoperă că drumul său se apropie de o cărare străbătută cândva de altcineva. O asemenea recunoaștere poate aduce o bucurie liniștită: aceea de a simți că propria căutare se înscrie într‑o lucrare mai largă a spiritului.

Arătând spre o lucrare, autorul explică prezența celor patru pânze cuprinse într‑un cerc. Liniile dintre ele sunt chiar hotarele suprafețelor alăturate, integrate în structura întregii compoziții. În această așezare se disting pătratul, triunghiul, cercul și punctul. Formele se cheamă unele pe altele și își dezvăluie treptat înrudirea.

În viziunea sa plastică, punctul poartă în sine crucea. „Oriunde este punct, este și cruce”, spune Paștina, încercând să deschidă privitorului drumul către sensul lucrării. Același punct poate fi contemplat și ca un cerc concentrat, care, mărit, lasă să se vadă alcătuirea sa cromatică: albastru, roșu și galben. Dimensiunea se schimbă, însă conținutul simbolic rămâne. Ceea ce se află în forma mică se arată și în cea desfășurată, ca o prezență care își păstrează unitatea.

Își întreabă interlocutorul dacă a reușit să explice limpede. În această întrebare se simte dorința de a împărtăși ceea ce vede. Știe că uneori privitorul poate avea nevoie de câteva cuvinte pentru a se apropia de o asemenea lucrare. Tocmai acest lucru fusese spus deja: o lămurire discretă deschide o cale către înțelegere. Cuvântul însoțește privirea până acolo unde aceasta poate începe să contemple singură.

De aici se naște și apropierea de gestul însemnării cu Sfânta Cruce. Cele trei degete unite îi sugerează artistului adunarea într‑un punct, o imagine a unității. În învățătura Bisericii, ele mărturisesc credința în Sfânta Treime, iar celelalte două, strânse în palmă, arată cele două firi ale Mântuitorului, dumnezeiască și omenească. În prelungirea acestei mărturisiri, autorul își așază propria meditație despre cer și pământ, despre întâlnirea lor în lumina credinței.

Acesta este și înțelesul pe care îl dă culorilor: albastrul îi vorbește despre cer, roșul despre pământ, iar galbenul despre lumina care coboară și dă viață. Sunt reperele limbajului său pictural, prin care caută să facă simțită legătura dintre lumea văzută și adâncul ei de taină.

Întrebat cum a ajuns la asemenea descoperiri, răspunde cu sinceritatea unui om care își cunoaște osteneala: după șaizeci de ani. Cineva îi spusese că acum lucrează repede. Răspunsul său aducea înapoi, în fața gestului aparent ușor, timpul nevăzut care îl pregătise: „A durat șaizeci de ani ca să fac chestiunea asta”.

În câteva linii se poate aduna o viață de căutare. Mâna ajunge la limpezime după ce privirea a zăbovit îndelung asupra lumii, după neîncetate încercări, întrebări și reveniri. Măsura desăvârșirii poartă în ea răbdarea anilor.

Artistul se sfiește totuși să numească prea apăsat întâlnirile sale. Nu se așteptase să ajungă aici și are grijă ca vorbele să nu depășească măsura trăirii. Întrebat dacă sunt descoperiri sau daruri primite după o lungă căutare, alege să păstreze mai degrabă taina, fără să grăbească răspunsul. Există lucruri pe care omul le primește cu atât mai adânc cu cât le rostește mai smerit.

În apropierea lucrărilor a așezat și un text desprins dintr‑o carte, căruia i‑a adăugat, între timp, titlurile unor expoziții. Unul dintre ele, Ascult și privesc, rezumă discreția așezării sale înaintea lumii. Iar din vremea lucrărilor inspirate de natură revine o mărturisire: „Atâta frumusețe, folos și rost în jur”.

Trecem adesea pe lângă această bogăție fără să o vedem. Frumusețea ne așteaptă în lucruri apropiate, iar rostul lor se descoperă celui care învață să zăbovească. Pentru artist, deprinderea privirii este strâns legată de o schimbare a vieții lăuntrice, prin întâlnirea cu un om lângă care a putut învăța răbdarea.

Firul convorbirii ne poartă către întâlnirile cu Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae. În amintire revin oamenii de vază care îi treceau pragul, dar mai ales simplitatea apropierii. Cuvintele despre artă lasă loc faptelor mărunte din care se alcătuiește o legătură sufletească: un telefon, un drum parcurs împreună, grija de a însoți pe cineva la biserică.

Prima întâlnire o așază, cu aproximație, în anii 1979-1980. Costion fusese cel care îl dusese acolo. Horea și soția sa erau căsătoriți civil, dar încă nu primiseră Taina Cununiei. Costion le propusese să le fie naș, iar vizita la Părintele s‑a legat de acest început. Poate, își spune povestitorul, apropierea fusese înlesnită și de obârșiile lor: Părintele venise de la Sibiu, iar el era din Alba Iulia, din aceeași vecinătate transilvăneană.

Cununia a urmat curând. Îndemnul primit fusese limpede, iar lucrurile care trebuiau împlinite și‑au găsit rânduiala. Slujba a avut loc la Biserica Bucur, unde slujea părintele Alexie, iar Costion și Maria le‑au fost nași.

Pe atunci locuiau în zona Iancului, pe o stradă care făcea legătura cu Vatra Luminoasă, nu departe de zona în care locuia Costion, astfel încât se vedeau zilnic, iar această vecinătate le dăruia firescul unei prietenii marcate de întâlniri dese...

Când s‑a apropiat de Părintele Stăniloae, era tulburat de ceea ce se petrecea în jur. Întâmplările și atitudinile oamenilor îi aduceau sminteală și neliniște. Atunci a luat hotărârea de a rămâne aproape de el. S‑a apropiat cu încredere, căutând o așezare în care să poată primi încercările cu mai multă răbdare și să‑și limpezească felul de a privi lumea.

Hotărârea de atunci îi apare acum asemenea unui punct pus în viață: un punct viu, din care începea o mișcare nouă. Mergea la Părintele, îi asculta pe cei care veneau și puneau întrebări, apoi asculta răspunsurile. Îi rămăsese întipărită răbdarea extraordinară cu care Părintele îi primea.

Mai târziu, au început să caute o altă locuință, pentru că apartamentul devenise prea mic. În acea perioadă, artistul pregătise o expoziție la care venise și vorbise Ion Alexandru. Din zilele acelea păstrează o întâmplare care l‑a apropiat și mai mult de Părintele.

Expoziția era deschisă la Galeria Orizont. Plecase de la galerie și se pregătea să traverseze Bulevardul Magheru, în dreptul Bisericii Italiene, când l‑a zărit pe Părintele de partea cealaltă. Venea să‑i vadă lucrările. Nu îl anunțase; pornise pur și simplu către expoziție.

S‑a întors împreună cu dânsul în sală, apoi l‑a însoțit acasă. În gestul acestei vizite se simțea o atenție care nu avea nevoie de multe cuvinte. Părintele făcuse drumul anume pentru a‑i vedea lucrările, iar bucuria acelei întâlniri a rămas mereu. Din acel moment, legătura dintre ei s‑a strâns și mai mult.

După un schimb de locuință, s‑au mutat pe strada Paleologu, aproape de Părintele. Spațiul de acolo cuprindea un atelier într‑o încăpere generoasă și înaltă, dar și câteva camere. Peste ani, creația lui avea să se regăsească, într‑o altă formă, în atelierul de astăzi, de pe strada Simetriei, din zona cartierului Fundeni. Artistul descrie locul în care locuiește și creează explicând felul în care cele două camere de odinioară au fost amenajate și transformate în spațiu de locuit și de lucru, păstrând nevoia de înălțime și lumină.

Vizitele se leagă de vremea în care pictorul se mutase în apropierea locuinței părintelui profesor. La început îl însoțea pe Părintele duminicile. Costion Nicolescu îi vorbise despre această posibilitate, iar el îi telefona, îl anunța că vine să‑l ia și porneau împreună către sfântul lăcaș. În gestul acesta se contopeau deodată respectul, disponibilitatea și bucuria de a‑i fi aproape.

Pe firul amintirii se adună și numele bisericilor în care îl însoțise pe Părintele. Mai întâi, Negustori. Apoi, Biserica Răzvan, retrasă în apropierea Bisericii „Sfântul Gheorghe”‑Nou. Povestitorul revede străduța de odinioară și clădirile despre care își amintește că dispăruseră în urma cutremurului. Micul lăcaș păstrează numele vechiului său ctitor, Răzvan, legat de zidirea bisericii din anul 1620.

Urmează Biserica „Sfântul Gheorghe”‑Vechi, legată în convorbire de locul în care Părintele locuise, și Biserica „Sfânta Ecaterina”. Aici, amintirea capătă o lumină aparte: era locul în care Horea Paștina se împărtășise pentru prima dată de când începuse să‑l însoțească pe Părintele. Păstrase privirea și semnul discret prin care îl chema să se apropie de Sfântul Potir...

Un asemenea gest rămâne în suflet vreme îndelungată. Între atâtea cuvinte care se uită, o privire și o chemare tăcută își păstrează puterea. Părintele îl îndemna să facă pasul către împărtășirea cu Hristos, iar amintirea acelui moment continua să lumineze locul.

Pictorul a amintit și numele Bisericii Lucaci, de pe strada Logofătul Udriște, cunoscută în epocă după apropierea de locul unde se eliberau odinioară permisele de conducere. Acolo slujea părintele Ilie Georgescu, fost consilier cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Cinci biserici se așază astfel pe harta acestor călătorii duhovnicești: Negustori, Răzvan, „Sfântul Gheorghe”-Vechi, „Sfânta Ecaterina” și Lucaci.

Mai rămâne amintirea unui alt lăcaș, căutat printre reperele străzilor din apropierea Bisericii Armenești și a Pieței Gemeni. Este evocată o școală din vecinătate; numele se apropie, se pierde și revine. Sunt încercate mai multe identificări, iar convorbirea se oprește, cu o anumită ezitare, asupra Bisericii Popa Chițu.

O vreme, Părintele mergea la Biserica Negustori împreună cu Măicuța (preoteasa). Pentru dânsa, acesta era drumul pe care îl putea face; mai departe nu mergea. Cu timpul, nu a mai ieșit din casă. Atunci, și Părintele a început să rămână tot mai mult alături de ea, pentru a nu o lăsa singură. Ieșirile s‑au rărit, iar grija pentru ea a căpătat chipul unei prezențe statornice.

Toți cei care ascultau au simțit multă delicatețe în această amintire. Dragostea se lasă văzută în hotărârea de a rămâne lângă cel care are nevoie de tine, de a‑i împărți tăcerea și de a‑i face singurătatea mai ușoară. Uneori, o viață întreagă de apropiere se adună într‑un gest atât de simplu: să fii acolo.

La Înviere, le aducea Paștile, pâinea binecuvântată primită la biserică. Își amintește și telefonul Măicuței, către șapte dimineața: suna scurt, apoi închidea. El se ridica, se pregătea în grabă și era gata să răspundă: „Vin acum”. Prin chiar această puținătate a cuvintelor, se simte familiaritatea unei legături în care oamenii ajunseseră să‑și cunoască așteptările. Bucuria pascală trecea astfel pragul casei printr‑o grijă concretă, purtată cu drag.

Memoria nu reține întotdeauna cu aceeași acuratețe numele și răspântiile. Păstrează însă prezența omului alături de care ai mers pe cale, grija cu care l‑ai însoțit și lumina chemării către Sfântul Potir. Din aceste lucruri se țese aici amintirea: din pași împărțiți, din uși deschise, dintr‑un telefon scurt în dimineața Învierii și din răspunsul simplu al unei inimi disponibile: „Vin acum”.

Întâlnirea cu dr. Maria Roxana Cristian se leagă de Mănăstirea Antim, spunea Horea Paștina, lume a apropierilor sufletești în care oamenii ajung să se cunoască sub acoperământul rugăciunii. După plecarea Părintelui Dumitru, artistul a rămas în preajma părintelui Sofian, până la trecerea acestuia la cele veșnice, iar apoi s‑a apropiat de părintele Irineu. Își amintește aceste întâlniri ca pe niște continuități ale aceluiași drum, pe care nevoia de îndrumare și de comuniune l‑a purtat dinspre un părinte către altul.

Revenind la discuția despre locuință și atelier, își aduce aminte cum arăta înainte de reamenajare căsuța așezată la stradă, la care s‑a adăugat construcția nouă, destinată atelierului său de lucru. Mutarea s‑a petrecut în 2003, iar lucrările s‑au încheiat în 2006. Atunci împlinea șaizeci de ani. Din acest loc a pornit către o expoziție la Mogoșoaia, purtând cu sine lucrările și tot timpul adunat în ele.

Atelierul păstra astfel ceva din încăperile de pe Paleologu, după cum privirea păstra chipurile și întâlnirile care îi luminau viața. Memoria vederii, despre care vorbise la început, se arăta și aici: în proporția unei camere, în amintirea Părintelui zărit de cealaltă parte a bulevardului, în culorile prin care cerul, pământul și lumina continuau să se întâlnească pe pânză.

A venit apoi vremea pandemiei, cu restricțiile și singurătățile ei. Într‑o zi, ieșind pe stradă, l‑a întâlnit pe părintele Ștefan Ciubotaru mergând cu icoana și l‑a chemat cu bucurie: „Părinte, veniți și la noi acasă!” Din această invitație s‑a născut apropierea de Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” de pe strada Balotului.

În convorbire sunt amintite cele două biserici de lemn din apropierea așezămintelor medicale: cea din incinta Spitalului Fundeni și Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”‑Fundeni, ridicate aproximativ în aceeași perioadă, în urmă cu vreo douăzeci și cinci de ani. În discuție apare și numele vechii Biserici Fundenii Doamnei, monument istoric, pe care pictorul o vizitase.

Artistul avea să mărturisească faptul că mai merge din când în când la Biserica Negustori. Biserica din cartier a devenit însă locul său de rugăciune mai ales din pricina bolii soției, căci îi îngăduie să se întoarcă mai repede acasă. Dânsa se poate deplasa cu greutate, doar în locuință, dar sunt și alte suferințe care o împiedică să iasă din casă. Uneori, când singurătatea o apasă, rămâne alături de ea și urmăresc împreună slujba la radio sau la televizor.

În această grijă zilnică se descoperă o legătură adâncă între felul său de a picta și felul său de a trăi. Privește ceea ce face împreună cu soția și pentru ea asemenea unui desen. Gesturile cele mai obișnuite intră în aceeași lucrare a atenției, a răbdării și a iubirii.

„Omul, în tot ce face, desenează.”

Spune aceste cuvinte cu bucuria înțelegerii care îi însoțește zilele. A spăla un vas, a uda florile, a merge la cumpărături, a rămâne lângă cineva drag: fiecare faptă așază o linie în desenul vieții. Și întâlnirea de acum, cu oamenii adunați în atelier, cu întrebările și răspunsurile lor, este un desen care se alcătuiește împreună.

Această privire îi dă puterea de a primi treburile cotidiene cu un sentiment bun. Se bucură că poate face mereu câte ceva, că îi este îngăduit să fie de folos, că mâna și inima lui mai pot răspunde unei nevoi. Lucrul de la șevalet și osteneala din casă se întâlnesc în aceeași disponibilitate. Totul rămâne în legătură, totul poate fi purtat cu recunoștință.

A da slavă lui Dumnezeu pentru fiecare clipă capătă astfel o expresie concretă: grija cu care duci la capăt ceea ce ai de făcut. Bucuria se adună în fapte mici, împlinite cu dragoste.

Din această înțelegere se naște și o altă imagine, pe care artistul o rostește cu simplitate: cu fiecare naștere se deschide o carte, iar cu fiecare mormânt se închide o carte. Este cartea vieții pământești, în care scriem fără încetare prin ceea ce alegem, prin ceea ce lucrăm și prin felul în care ne apropiem unii de alții.

Chiar această convorbire își află locul în cartea fiecăruia dintre cei prezenți. Fiecare intră, într‑un fel, în povestea celuilalt. O întrebare, un răspuns, o amintire împărtășită lasă o urmă. Întâlnirea devine împreună‑lucrare, o pagină scrisă prin prezența tuturor.

Tot astfel își privește și expoziția: în legătură cu cei care sunt acum alături de el și cu cei plecați dintre noi. Amintirea lor continuă să‑i însoțească lucrul, iar el îi poartă în recunoștință și rugăciune. Această conștiință a comuniunii îi adâncește credința. După multe încercări de a explica, ajunge la cuvintele cele mai simple: „Suntem împreună”.

Dacă viața fiecăruia este o carte, cimitirul poate fi privit ca o bibliotecă. El rămâne o grădină a odihnei, cu arbori, flori și cruci, adăpost al istoriilor atâtor oameni. Pe fiecare piatră se află un nume și niște ani; dar dincolo de aceste semne puține se întinde o existență întreagă, cu osteneala, dragostea, suferința și nădejdile ei.

Intrând acolo, omul poate învăța să citească. Își întâlnește înaintașii, își amintește de cei pe care i‑a cunoscut și se oprește cu respect înaintea celor despre care nu mai știe aproape nimic. Fiecare mormânt îi spune că pe aici a trecut cineva care a avut un chip, un glas, o casă, o așteptare.

Bunicii și străbunicii păstrau cu mai multă statornicie obiceiul cercetării cimitirului. Mergeau la morminte și întrețineau, prin pomenire și rugăciune, legătura cu cei adormiți. Astăzi, graba și risipirea ne îndepărtează de această rânduială...

Artistul mărturisește că imaginea cimitirului ca grădină și bibliotecă s‑a născut treptat, din lucrul său. Altădată simțea un fior de teamă în fața unui asemenea loc. Acum, privirea i s‑a schimbat. Învață să recunoască acolo o prezență a memoriei și o chemare la adevăr.

În convorbire este amintit cuvântul Sfântului Cuvios Cleopa, care numea cimitirul „facultatea facultăților și școala școlilor”. Acolo, omul își vede măsura, își înțelege vremelnicia și este chemat să‑și cumpănească viața. Tot Părintele Cleopa, evocându‑l pe Sfântul Vasile cel Mare, amintea că „cea mai înaltă filosofie este gândirea la moarte...”, o cugetare menită să‑l îndepărteze pe om de rău și să‑l îndemne către fapta bună.

O asemenea privire asupra sfârșitului aduce multă înțelepciune în felul de a trăi prezentul. Adesea, lucrurile care ne înconjoară sunt învăluite în aparențe, în povești și în promisiuni care ne risipesc atenția. Pentru artist, realitatea care luminează și dă temei tuturor celorlalte este Iisus Hristos. În jurul acestei mărturisiri caută să‑și așeze viața.

A‑L păstra pe Hristos în centrul preocupărilor zilei înseamnă și a dobândi discernământ. Omul începe să înțeleagă mai bine încotro îl îndreaptă fiecare cuvânt, orice întâlnire, orice chemare. Își poate întreba inima dacă drumul care i se propune îl apropie de adevăr și de pace. Din această statornicie se naște și libertatea lăuntrică, puterea de a nu fi purtat fără voia sa în toate direcțiile.

Gândul revine apoi la punct și la gestul închinării. Cât de aproape ne este semnul crucii, cât de firesc îl purtăm în mișcarea mâinii și câtă adâncime se deschide în el! Artistul se întreabă cum privea omul lumea înainte de venirea Mântuitorului și contemplă, cu uimire, puterea și frumusețea pe care Întruparea le‑a adus vieții omenești. Astfel, un gest învățat din copilărie se arată, din nou, plin de înțeles.

Printre aceste reflecții, ne‑am întors la lucrările Gutuia și Cana (fără toartă). Cea din urmă fusese pomenită și într‑o evocare recentă. Gutuia, o lucrare mai veche, fusese așezată în expoziție ca mărturie a unui început, ca reper al drumului străbătut.

Preocuparea pentru punct crescuse în timp, odată cu felul în care artistul își pregătea pânzele. Înaintea suprafeței albe simțea acea întrebare pe care o cunoaște și scriitorul în fața hârtiei neatinse: de unde să înceapă? Trasarea crucii îi dădea un sprijin, o primă așezare. Din acel moment putea porni la lucru.

Marca mijlocul pânzei, așeza punctele, apoi le unea. Orizontala și verticala alcătuiau crucea, iar în jurul lor începea să construiască imaginea. O floare sau un alt motiv își găsea locul în raport cu acest centru și cu întinderea suprafeței. Gestul pregătitor cuprindea deopotrivă o rânduială a compoziției și un înțeles lăuntric.

Între lucrările expuse s‑a aflat și o pânză rămasă nepictată, pregătită cu mai bine de 30 de ani în urmă pentru o nouă izvodire. Purta însă, încă de atunci, semnele începutului: câte o cruce în cele patru laturi ale viitorului tablou. Înaintea culorilor, înaintea formelor care aveau să se ivească, fusese așezat semnul Crucii. Pânza aceea, păstrată în îndelungata ei așteptare, mi s‑a părut o mărturie discretă despre felul în care un început poate fi încredințat lui Dumnezeu. Lucrarea picturii nu începuse, dar semnul sub care urma să se nască era deja acolo.

Au fost arătate, din ungherele mai tainice ale atelierului, și câteva pânze rămase astfel, pregătite și încă nelucrate, dinainte de 1989. Sunt pânze rusești, dintre cele care se aduceau atunci în țară și pe care nu le mai găsește astăzi. Vorbește cu apreciere și despre materialele occidentale disponibile acum, însă cele vechi păstrează pentru el și memoria unui timp al lucrului.

Pe suprafața lor se văd punctele și crucea de la care urma să înceapă pictura. Sunt urmele unei pregătiri care așteaptă încă... Privite acum, ele mărturisesc continuitatea unei preocupări: ceea ce se arată limpede în lucrările recente își avea începuturile în gesturi repetate cu mulți ani înainte.

Interlocutorul admiră caracterul personal și creștin al acestei abordări. Artistul își amintește însă și de construcții asemănătoare întâlnite în schițele maeștrilor italieni, inclusiv la Leonardo da Vinci. Recunoaște înrudirile cu aceeași simplitate cu care vorbise despre noutatea descoperirilor sale.

Crucea trasată pe pânză rămâne, în experiența sa, punctul de la care poate începe. În jurul ei se așază floarea, gutuia, cana și raporturile dintre forme. Dincolo de atelier, aceeași atenție se prelungește în gesturile simple de zi cu zi: în vasul spălat, în florile udate și în prezența lângă soția suferindă. Desenul vieții se alcătuiește astfel mai departe, prin fiecare gest în care omul pune atenție, iubire și recunoștință.

Aceste gânduri se așază acum cu smerenie în pagină, spre a fi ferite de uitare. Sunt îndeosebi cuvintele pictorului ajuns la vârsta de 80 de ani, dar și mărturiile celor care i‑au admirat lucrările, i‑au ascultat cuvintele și s‑au bucurat de așezarea sa lăuntrică. În aceste mărturii se păstrează ecoul unei întâlniri de suflet: lumina acelui popas, tihna atelierului și bucuria unei comuniuni duhovnicești trăite, pentru câteva ceasuri, alături de un mare artist filocalic...