Jercălăi, Via Domnului - rădăcini de credință și roade de recunoștință

Purtând în tăcere trei veacuri de istorie, biserica de la Jercălăi a străbătut numeroase încercări, păstrând, asemenea unei candele ocrotite de vânt, mărturia credinței celor care au înălțat‑o. Zidită prin osteneala țăranilor din ținuturile Reghinului, de pe valea Mureșului, ea a cunoscut, încă din prima jumătate a veacului întemeierii sale, frământările luptei pentru apărarea Ortodoxiei. De istoria ei se leagă dorința locuitorilor unor vechi așezări românești de a‑și păstra credința moștenită, ca pe o comoară încredințată de părinți spre a fi dusă mai departe, neștirbită, către fii. Între zidurile acestui smerit lăcaș s‑au adunat rugăciunile și nădejdile unei lumi care își afla în Dumnezeu puterea de a rămâne statornică.

Acolo, în ținutul în care prinsese rădăcini deopotrivă în pământ și în inimile oamenilor, bisericuța a atras privirea Reginei Maria, în timpul unei călătorii întreprinse în prima jumătate a secolului al XX‑lea. Trecuseră aproape două sute de ani de la înălțarea ei, iar urmele vremii cereau îngrijire și lucrări de reparație. Din această întâlnire s‑a născut gândul reginei de a o aduce pe proprietatea Castelului Bran, deschizând astfel o nouă filă în istoria bătrânului lăcaș.

Mutată la Bran, restaurată și împodobită după cuviință, bisericuța se pregătea să primească din nou rugăciunea slujitorilor și a credincioșilor. Înainte de a fi sfințită de Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, ea a fost cercetată de unul dintre cunoscuții misionari ai vremii, ieromonahul Arsenie Boca, viețuitor la Mănăstirea Sâmbăta și, mai târziu, la Prislop. Vizita sa a rămas în istoria acestui lăcaș ca un popas duhovnicesc, la întâlnirea dintre vechea mărturisire a țăranilor mureșeni și noul rost pe care biserica avea să‑l împlinească la Bran.

După sfințirea săvârșită de Mitropolitul Nicolae Bălan, sfântul lăcaș a slujit drept capelă a reședinței regale de la Bran, până la instaurarea regimului comunist. Biserica adusă din ținuturile Mureșului își continua astfel chemarea, adăpostind sub acoperământul ei întâlnirea omului cu Dumnezeu și ducând mai departe firul rugăciunii început cu două veacuri în urmă.

Odată cu instaurarea regimului comunist, asupra ei s‑a așternut însă durerea părăsirii. Lăcașul restaurat și împodobit cu grijă a rămas în singurătate, purtând în tăcerea sa amintirea slujbelor și a pașilor celor care îi trecuseră pragul. Era o nouă încercare în lunga lui istorie: peste bisericuța care adăpostise atâtea rugăciuni cobora acum o încercare grea, asemenea unei ierni prelungite, sub care dăinuia mărturia celor peste două veacuri de credință.

În această stare de părăsire a găsit‑o Episcopul‑vicar patriarhal Teoctist Botoșăneanul, în drumul său către Schitul Dragoslavele. Dincolo de urmele singurătății și ale vremii, el a recunoscut în bătrânul lăcaș o mărturie de credință care se cerea ocrotită și redată rugăciunii. De aceea, i‑a propus Patriarhului Justinian salvarea bisericuței, pentru ca istoria ei să poată fi reluată, iar sub acoperământul său să răsune din nou slujbele și cântările Bisericii.

Cu puțin timp înainte, Patriarhia amenajase pe Valea Cricovului o vie destinată producerii vinului de cult. În acest loc s‑a dorit strămutarea și reașezarea bisericii de la Bran, într‑o frumoasă apropiere între osteneala lucrării pământului și slujirea Sfântului Altar. Către sfârșitul anului 1956, bisericuța a fost mutată, începând o nouă etapă a călătoriei sale prin vremuri. Trei ani mai târziu, Episcopul‑vicar patriarhal Teoctist Botoșăneanul a sfințit‑o, încredințând‑o din nou rugăciunii și lucrării sfințitoare, pentru care fusese înălțată odinioară de țăranii din ținuturile Mureșului.

Peste decenii, când Patriarhul Daniel a hotărât restaurarea ei și pregătirea pentru resfințire, am trăit bucuria unei întâlniri tainice cu această filă de istorie. În timpul intervențiilor la Sfânta Masă, împreună cu părintele arhimandrit Petru, am descoperit actul de sfințire, păstrat într‑o stare foarte bună, deși de la așezarea lui trecuseră aproape șaptezeci de ani. Documentul purta semnătura Episcopului Teoctist și pe cele ale slujitorilor care îl însoțiseră, alături de semnăturile unor clerici din București și din ținutul Urlați. Înaintea ochilor noștri se deschidea astfel o mărturie a continuității: nume și slujiri adunate în jurul aceluiași Altar, într‑o comuniune pe care trecerea anilor nu o putea destrăma.

Privită în lumina întregii sale istorii, biserica de la Jercălăi cuprinde în sine statornicia în credință a românilor din satele de pe Valea Mureșului și lupta lor pentru păstrarea Ortodoxiei. Ea poartă, deopotrivă, mărturia dragostei Mitropolitului Nicolae Bălan și a Cuviosului Arsenie Boca, pe atunci misionar și stareț în mănăstirile Transilvaniei. Lor li se alătură grija Patriarhului Justinian, osteneala viitorului Patriarh Teoctist, aflat atunci în slujirea de Episcop‑vicar patriarhal, și purtarea de grijă a Patriarhului Daniel, care a resfințit‑o în 20 iulie 2025. Dincolo de răstimpul dintre generații, aceste slujiri se reunesc în iubirea pentru casa lui Dumnezeu, alcătuind un fir luminos de credință, jertfă și înnoire.

Trei sute de ani de istorie se adună, așadar, în viața acestui sfânt lăcaș: veacuri de rugăciune și încercare, de înstrăinare și regăsire, de tăcere și de cântare liturgică. Privind către anii și vremurile care vor veni, ne rugăm ca Dumnezeu să‑i dăruiască îndelungată dăinuire, pentru ca și cei de după noi să afle pace, întărire și lumină. Iar în marea lucrare a Bisericii întemeiate de Domnul, sfântul lăcaș să‑și poarte mai departe chemarea, făcând auzit cuvântul Evangheliei și adunând sufletele în jurul Sfântului Altar, unde vremelnicia omului se deschide către veșnicia lui Dumnezeu.

În multe locuri cunoscute ale lumii, toamna târzie își adună lumina în rodul viilor, iar strugurii sunt culeși cu grijă pentru pregătirea vinului destinat Sfintei Euharistii. Din darul pământului binecuvântat de Dumnezeu și din osteneala oamenilor se pregătește astfel prinosul care va ajunge pe Sfântul Altar. Întâlnim această tradiție în insulele scăldate de apele Mediteranei, la Chios, Samos, în Cipru și în alte locuri, unde podgorii cu o îndelungată istorie își dăruiesc rodul ales pentru slujirea celei mai presus de cuvânt Taine a Bisericii.

Aceeași rânduială este păstrată și în mai multe locuri din Biserica Ortodoxă Română. De aproape șaptezeci de ani, ea însuflețește și viața Mănăstirii „Sfânta Maria” de la Jercălăi, unde a fost adusă bisericuța care poartă în adâncul ei trei veacuri de istorie. Aici au fost rânduite viile Arhiepiscopiei Bucureștilor, pe pământurile unde odinioară se întindeau podgoriile unor vechi și cunoscute mănăstiri din Țara Românească. În aceste ținuturi, lucrarea de astăzi se întâlnește cu osteneala înaintașilor, iar tradiția se înnoiește prin mâinile celor care îngrijesc via și prin rugăciunea celor care slujesc la Altar.

Vizita slujitorilor Bisericii de la București la Via Domnului de la Jercălăi, în vremea culesului (septembrie 2026), este încărcată de semnificații duhovnicești. În fața rândurilor de viță împovărate de rod, gândul se îndreaptă către cuvintele prorocului Isaia despre via prietenului său, așezată pe o coastă roditoare. Ne amintim, de asemenea, de pilda lucrătorilor din vie și de răspunderea celor chemați să îngrijească darul încredințat lor. Cu recunoștință îi cuprindem în cuget pe toți cei care, de‑a lungul vremurilor, au muncit aici și pe cei care continuă, cu sârg și răbdare, această slujire.

Frumusețea locului se deschide astfel către un înțeles mai adânc. Dincolo de lumina blândă a toamnei și de bucuria culesului se află truda celor care iubesc Biserica și doresc să‑i ducă mai departe sfintele rânduieli. Fiecare lucrare săvârșită cu grijă, de la îngrijirea viței până la pregătirea vinului, face parte din această cale a darului, prin care omul Îi întoarce lui Dumnezeu, cu mulțumire, din bunătățile primite de la El.

Vinul cel bun și prescura pregătită din făina cea mai aleasă sunt aduse înaintea Domnului ca prinos al credinței și al ostenelii omenești. În Sfânta Liturghie, prin pogorârea și lucrarea Duhului Sfânt, pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Mântuitorului. Aceasta este adânca bucurie a lucrării de la Jercălăi: rodul viei se pregătește pentru Sfântul Potir, iar osteneala pământului se împlinește în slujirea Tainei prin care Hristos ni Se dăruiește spre iertarea păcatelor și spre viața de veci.

Popasul în Via Domnului ne aduce în inimă și cuvintele Sfântului Cuvios Paisie de la Sihăstria, rostite în vremea când slujea ca ieromonah la Mănăstirea Slatina. Reorganizată atunci sub stăreția Sfântului Cuvios Cleopa, mănăstirea avea la Cotnari o vie moștenită de la ctitorii ei, un dar a cărui rodire se păstra prin grija și osteneala fiecărei generații de viețuitori. Uneori, părinții de la Slatina mergeau acolo pentru muncile podgoriei, îngrijind vița și culegând, la vremea potrivită, strugurii pe care îi aduceau apoi la mănăstire. În ritmul anotimpurilor, munca lor se împletea cu rugăciunea, iar așteptarea roadelor îi învăța răbdarea și încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Celor care trudeau acolo, Sfântul Cuvios Paisie le vorbea despre cât de mare este osteneala lucrătorilor buni din vie. Cuvântul său părintesc aducea mângâiere și întărire, recunoscând în această muncă tăcută o slujire care cere stăruință, pricepere și dăruire. Până la bucuria culesului sunt multe zile de trudă, multe griji și multe priviri ridicate către cer, de unde omul așteaptă ploaia la vreme și lumina binefăcătoare.

Aducându‑ne aminte de aceste îndemnuri, îndreptăm către părintele arhimandrit Petru Ungureanu cuvinte de mulțumire pentru întreaga sa osteneală. Din primăvară până toamna târziu, veghează asupra viei, urmărește schimbările vremii și rânduiește la timp fiecare lucrare. În spatele rodului pe care îl vedem astăzi se află o grijă neîntreruptă, adesea cunoscută în toată adâncimea ei numai de cel care o poartă și de Dumnezeu, Cel care binecuvântează osteneala mâinilor omenești.

Fericiți sunt cei care se dovedesc lucrători buni și credincioși în Via Domnului! Fericiți sunt cei care, la vremea cuvenită, își aduc rodul înaintea Lui, cu inimă mulțumitoare, ca dar al iubirii și al recunoștinței! Căci, odată cu roadele pământului, ei Îi încredințează lui Dumnezeu răbdarea, nădejdea și dăruirea cu care au străbătut lunile de muncă.

Ostenitorii Arhiepiscopiei Bucureștilor și ai Administrației Patriarhale prețuiesc lucrarea și îi cuprind în recunoștință pe cei care o împlinesc. Ne rugăm ca Dumnezeu să binecuvânteze mereu via cu rod bogat, să întărească mâinile celor care o îngrijesc și să le binecuvânteze inimile cu pace și bucurie. Iar atunci când va veni Stăpânul viei, să‑i afle credincioși în slujirea încredințată și să răsplătească fiecăruia după lucrarea sa, primindu‑le osteneala în lumina nesfârșitei Sale milostiviri.