Cine se teme de ora de religie?

Recurent, la un număr mai mare sau, în ultimul timp, tot mai mic de ani, este readusă în actualitate, cu subterfugii tot mai rafinate și subtile, dar și cu o violență crescândă în opinii și argumentații, discuția privind prezența și importanța, locul și rolul orei de religie în școala românească și în formarea caracterului uman. 

Nu voi repeta constatarea cum că lupta pentru eliminarea disciplinei religie din şcoala românească este dovadă de crasă incultură și necunoaștere elementară a specificului unui neam a cărui identitate a fost dintotdeauna creștină și pentru care credința a constituit un factor de trainică stabilitate și înaltă moralitate; și nici același argument, potrivit căruia statele civilizate, din Europa și de peste Ocean, insistă asupra întăririi rolului și efectelor educării religioase și spirituale, tocmai constatând efectele lipsei sau neglijării acesteia. Toate acestea în vreme ce, la noi, periodic, cu o cadență premeditată și perfid aleasă, unii se grăbesc și se gândesc cum să o elimine.

Nici nu îmbrățișez retorica deja cunoscută, în baza căreia cei care clamează eliminarea religiei sunt identificați a fi ostili ai lui Dumnezeu și ai românilor, „vânduți” unor interese străine sufletului și spiritului românesc, ori trădători, distrugători ai valorilor naționale, inclusiv prin atentatul la educația copiilor, în dimensiunea ei religioasă și spirituală.

Mă voi situa la nivel de constatări și, în final, la cercetări de maximă importanță și relevanță, cu privire la sănătatea mintală a tinerilor, tot mai fragilă, precum o demonstrează o literatură științifică tot mai largă și în continuu progres.

Cultura plăcerii imediate, lipsa caracterelor înalte

O scurtă radiografie spirituală a vremurilor prezente ne arată că trăim într-o perioadă în care valorile morale sunt relativizate, alterate, infuzate cu liberalism și progresism, încât ceea ce era virtute acum 50 sau 75 de ani este astăzi ironizat, criticat, jignit și umilit, marginalizat și condamnat, în timp ce păcatele și patimile, altădată înfierate, astăzi sunt propovăduite ca normalitate, semn de progres și liberalizare. În duhul Părinților, care au sesizat aceste „răni” ale lumii contemporane, am spune că patimile „călăresc” societatea, în timp ce virtuțile sunt batjocorite și umilite, considerate semne retrograde de înapoiere și inadaptare la un spirit lumesc tot mai fluid și izgonite la periferia vieții.

Lipsa valorilor și a reperelor morale se observă în toate segmentele și compartimentele vieții, și nu doar private, ci și publice. Mântuitorul Hristos face referire, în cuvântările Sale, la un judecător, despre care spune că „nici de Dumnezeu nu se temea, nici de oameni nu se rușina” (Luca 8, 1-8). Am spune noi că nu avea nici o cenzură morală, nici o lege etică obiectivă sau principiu înalt, pe care să le respecte și în funcție de care să își ordoneze viața. Și, din nefericire, cazul judecătorului din vechime este întâlnit astăzi tot mai des, sub chipul ipocriziei și al imoralității, al relativizării valorilor spirituale, din perspectiva „corectitudinii politice”, a conformismului fără discernământ și judecată, apreciere și evaluare a ceea ce este conform și se armonizează cu valorile persoanei și ale unei comunități, sau dimpotrivă, încalcă și înlătură tradiții, principii, obiceiuri specifice.

„Ştiinţa fără religie este şchioapă, iar religia fără ştiinţă este oarbă”

Matematicianul și fizicianul Blaise Pascal (1623-1662), în urmă cu patru veacuri, spunea, cu deosebită luciditate, că „lumea nu duce lipsă de savanți, dar are nevoie de caractere”. Între valoarea științifică și calitatea umană înaltă este, de multe ori, o prăpastie adâncă. Lipsa modelelor autentice, a valorilor înalte, a unei culturi a demnității și a cinstei, a unei educații eficiente vizând nu doar simpla informare, ci edificarea caracterului uman înalt, a fost sursă de conflicte, la nivel individual și comunitar, efectele cunoscute în istorie demonstrând, în unele cazuri, că omul este cea mai periculoasă creatură și că, într-adevăr, „somnul rațiunii naște monștri”.

Albert Einstein (1879-1955) spunea: „Science without religion is lame, religion without science is blind”, adică „Ştiinţa fără religie este şchioapă, iar religia fără ştiinţă este oarbă”. În concepția sa, adevăratul caracter și adevărata personalitate umană se află la con­fluența și în armonizarea cunoș­tințelor teoretice, tehnice, știin­țifice, cu atitudinile, deprinderile și comportamentele morale înalte.

O înțeleaptă sentință spune că îți dai seama de valoarea unui om după marile personalități pe care le-a cunoscut și i-au modelat caracterul și după cărțile fundamentale, pe care le-a citit și le-a în­su­șit, împropriat sau „internalizat”.

În lipsa modelelor contemporane reale, când învățământului și culturii nu li se acordă meritata valoare și nu se mai bucură de respectul cuvenit, pare a se potrivi cunoscuta apoftegmă „să ne întoarcem la trecut și va fi un progres”. Nu putem reîntoarce roata istoriei, dar putem învăța din lecțiile pe care aceasta ni le oferă. Iar istoria ne arată cu prisosință că valoarea unei persoane și a unui neam, statornicia și dăinuirea lui în istorie se ­bazează pe oameni morali și familii cu o înaltă viață spirituală, pe o educație în spiritul valorilor morale și a virtuții înalte. Tot istoria ne învață că, atunci când familiile s-au vulnerabilizat, nea­mul respectiv a avut de suferit, iar când acestea s-au „fluidizat”, populațiile respective au fost sortite dispariției.

Într-o lume în care valorile autentice sunt tot mai puține și adeseori ironizate, izolate și depreciate, mai găsim un punct de sprijin în valorile pe care istoria ni le oferă. Iar manualul cel mai de preț, din care omul poate deprinde valorile general-umane și morale este Sfânta Scriptură. Mântuitorul Iisus Hristos, Modelul suprem, și sfinții sunt adevărate repere, în întunericul moral și în haosul existențial actual. Învă­țăturile pe care Evanghelia le cuprinde și le recomandă reprezintă sublimul absolut din perspectivă morală. Legea de aur a moralei creștine, de a te comporta cu semenii, așa cum ai dori să se poarte ei cu tine, dar mai ales „Porunca iubirii”, care nu este limită la cei apropiați, ci îi îmbrățișează, cu iertare și dragoste, inclusiv pe răuvoitorii sau dușmanii noștri, nu poate fi depășită de nici o altă lege, oricât de liberală ar fi ea. Și, tocmai datorită crizei spirituale actuale, a lipsei de caractere autentice, ar trebui recomandat și mai insistent recursul și inspirarea din modelele și pildele pe care credința ni le oferă, spre asanarea societății și îmbunătățirea morală a persoanei.

Rolul pregătirii științifice, nevoia de caractere umane înalte

Pedagogul Simion Mehedinți considera că „un popor, ca și fiecare om în parte, atâta pre­țuiește, cât a luat din învă­țătura lui Hristos și cât a reușit să pună în practică”.

Cel mai important istoric al educației și al pedagogiei - academicianul Ștefan Bârsănescu - considera că scopul educației nu îl reprezintă doar însușirea unor informații științifice bogate, ci edificarea unei „personalități culturale”, în care adevărurile științifice trebuie înțelese dintr-o perspectivă axiologică, a importanței și rele­vanței lor în formarea per­sonalității umane. Valorile cărora acestea trebuie să se circumscrie sunt binele, adevărul și frumosul, care dau importanță și sens profund cunoș­tințelor empirice și practice.

Chiar și citirea pe o diagonală scurtă, dar cu obiectivate, a istoriei acestui neam ne demonstrează rolul și importanța pe care religia ortodoxă și credința sa le-au avut în păstrarea ființei, a unității și a conștiinței sale de neam. Întotdeauna, limba și Biserica au fost factori de unitate și statornicie.

Cu alte cuvinte, și din perspectiva viitorului în care nici apărătorii, nici detractorii religiei în şcoala românească nu vor mai fi în viață și nu vor mai fi de partea nici unei partide, apărându-și poziția, ce moștenire dorim să lăsăm, cu adevărat, urmașilor noștri și istoriei? A unor „oameni” abru­tizați, lipsiți de orizont spiritual și de dimensiune morală, aflați într-un vid existențial infinit și în prăpastia lipsei de sens și de semnificație în viață, ce se adân­cește lăuntric, precum vedem că începe să guste tot mai mult lumea actuală, tocmai datorită lipsei unei educații în spiritul acestor valori înalte? Sau, dimpotrivă, a unui om instruit intelectual, dar în același timp și edificat moral, capabil să discearnă asupra moralității faptelor sale și ale semenilor săi, într-o lume și într-o competiție tot mai intensă cu inteligența artificială, care a depășit deja inteligența umană în multe aspecte, știut fiind faptul că tocmai elementele de spiritualitate, afectivitate, de compasiune și empatie definesc și particularizează ființa umană reală și îi afirmă, încă, superioritatea față de „mașinile spirituale” din gândirea transumaniștilor?

În esență, ce dorim să formăm: niște oameni plini de cunoștințe, dar incapabili să le integreze în viață, prin moralitate și spiritualitate? Sau, oare, dorim să transmitem mai departe umanitatea noastră, chiar și în lupta cu roboți tot mai dez­voltați și augmentați și cu „mașinile spirituale”, într-o lume în care sensibilitatea, moralitatea, spiritualitatea, empatia și compasiunea, iubirea de frumos, de adevăr și bine constituie notele specifice ale umanității noastre, ireductibile la tot mai performantele artefacte bazate pe algoritmi, ce rulează pe cipuri tot mai avansate de siliciu?

Spiritualitatea și religiozitatea - remedii împotriva anxietății și a fobiei sociale, a depresiei și a lipsei de sens a omului contemporan

Dincolo de rezultatele obținute la toate formele de verificare a cunoștințelor elevilor români de astăzi, care par a se înrăutăți de la un an la altul, avertismentele privind sănătatea mintală a actualei generații și a celor care vor veni sunt tot mai alarmante.

Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale, celebrul DSM-5, apărut în spațiul american în anul 2013 și publicat în limba română în anul 2016, constata că teama cea mai larg răspândită la omul contemporan este „tulburarea anxioasă socială” sau „fobia socială” (DSM-5. Manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale, ediția a 5-a, Editura Medicală Callisto, București, 2016, p. 202), teama de semeni, frica de ceilalți, iar OMS anun­țase oficial, în urmă cu mai bine de doi ani, că depresia a devenit a doua boală pe planetă, ca răspândire, depă­șind cancerul, care a trecut pe locul al treilea, și situându-se imediat după afecțiu­nile cardiovasculare, care ocupă locul întâi.

Cele mai recente cercetări științifice demonstrează valoarea incontestabilă și fundamentală a religiozității și a credinței. Spiritualitatea personală autentică, total străină de de bigotism, fanatism sau extremism, acționează ca un „tampon” în fața traumelor, ameliorându-le într-o proporție extraordinară, între 35-75%, lucru de care nu sunt capabile toate in­ter­vențiile terapeutice în situațiile de depresie, medicamentoase sau psihoterapeutice, împreună.

Descoperirile științifice obți­nute în cele mai importante uni­versități din lume, între care Harvard Medical School, arată că spiritualitatea personală protejează în proporție de 80% tinerii împotriva depresiei, a consumului de substanțe sau a dezvoltării unor dependențe, precum și împotriva ideației și a tentativelor de suicid, ­constituind o adevărată barieră și un scut în calea dezvoltării acestora, un tampon între lumea exterioară, neliniștită și frământată, asemenea unei mări agitate, și propriul univers interior, lucru pe care nu reușesc să îl facă toate terapiile medicamentoase (gen Prozac), și psihoterapiile, la un loc (Dr. Lisa Miller, Antidot pentru depresie. Beneficiile spiritualității asupra sănătății mintale, traducere: Cosmin Nedelcu, Bookzone, București, 2022, p. 94).

Dr. Dean Ornish, renumit cardiolog contemporan, observa că „adevărata epidemie în cultura noastră nu o reprezintă doar bolile fizice ale inimii, ci ceea ce eu numesc bolile emoționale și spirituale ale inimii - adică sentimentele profunde de singurătate, izolare, alienare și depresie atât de răspândite în cultura noastră odată cu dizolvarea structurilor sociale care ne ofereau altădată un sentiment de conectare și aparte­nență la comunitate” (Dr. Dean Ornish, Dragoste și supraviețuire. Relațiile bune vă conferă sănătate și o stare de bine, traducere din limba engleză de Nicoleta Radu, Curtea Veche, 2008, p. 33).

Iar ca răspuns la această epidemie de singurătate și de depresie, observa el, Decalogul nu este o colecție de porunci religioase, ci medicale. Respectarea lor nu vizează doar viața spirituală, ci sănătatea fizică sau somatică. La fel, împlinirea recomandărilor morale ale credinței are valoare terapeutică, vindecătoare, și nicidecum pur religioasă și punitivă.

Prin urmare, un cunoscător al istoriei spiritualității românești și al provocărilor lumii viitoare nu ar trebui să caute argumente și strategii pentru eliminarea religiei din preocupările și educația contemporană, ci, în mod informat și instruit, obiectiv, onest și responsabil, ar trebui să încurajeze și să susțină descoperirea și cultivarea valorilor profunde ale spiritualității creștine, capabile să redea liniștea lumii și pacea interioară copiilor noștri, viitorul societății și al umanității.