Gamaliel, un mare învățător al Legii și un înțelept care s‑a întâlnit cu Adevărul

Istoria Bisericii păstrează în paginile ei și chipuri a căror prezență pare să fi fost abia atinsă de pana cronicarilor. Ele nu se revelează prin mulțimea faptelor consemnate, ci se lasă descoperite încet, asemenea unor taine peste care vremea a așezat un văl subțire. Pentru a le cunoaște, trebuie căutate cu răbdare firele care le‑au legat de ucenicii Mântuitorului și de istoria Bisericii aflată atunci la ceasul primilor zori.

Un asemenea chip a fost Gamaliel, fariseu și învățător al Legii în Ierusalim, la picioarele căruia însuși Apostolul Pavel mărturisește că fusese crescut și instruit.

După cum citim în Faptele Apostolilor, capitolul 22, versetul 3, Pavel își amintește că a fost educat „la picioarele lui Gamaliel”, potrivit cu asprimea și rigoarea Legii părintești. Această mărturisire lasă să se întrevadă autoritatea marelui dascăl, dar și influența pe care învățătura sa o exercita asupra tinerilor care se pregăteau să slujească tradiția lui Israel.

Ierusalimul acelor vremuri se afla într‑o frământare neașteptată. Cetatea purta tensiunea întâlnirii dintre vechea rânduială religioasă și stăpânirea romană, iar diferitele grupări iudaice încercau să‑și păstreze identitatea sub apăsarea unei puteri străine.

În această lume tulburată, în care cuvintele puteau aprinde vrajba, iar hotărârile pripite puteau aduce sânge, Gamaliel s‑a remarcat prin înțelepciune și cumpătare.

Aparținea lumii vechi a Legii, fiind înrădăcinat în tradiția părinților săi. Și totuși, când Biserica abia se năștea, asemenea unei lumini firave, dar nebiruite, Gamaliel a devenit un apărător al ei, ridicându‑și glasul în sprijinul ucenicilor Mântuitorului. Nu a făcut aceasta printr‑o mărturisire publică a credinței, ci printr‑un cuvânt înțelept, care a oprit pentru o vreme mâna celor hotărâți să stingă propovăduirea apostolică.

Nu știm dacă, în clipa în care a luat această atitudine înaintea Sinedriului, Gamaliel se apropiase deja de Hristos. Nu știm dacă devenise, în taină, unul dintre ucenicii Lui sau dacă în inima sa începuse să licărească lumina unei înțelegeri mai adânci. Știm însă că, atunci când reprezentanții Ierusalimului doreau să pună capăt vestirii apostolice, el a cerut cumpătare și a deschis, prin înțelepciunea cuvântului, un răgaz de libertate pentru lucrarea lui Dumnezeu.

Judecata lui a rămas peste veacuri ca una dintre cele mai limpezi mărturii despre puterea adevărului: dacă învățătura Apostolilor era numai de la oameni, ea avea să se risipească de la sine; dar dacă era de la Dumnezeu, nimeni nu i‑ar fi putut sta împotrivă, fără a se afla luptător împotriva Celui Preaînalt. În această rostire se simte smerenia adevăratei înțelepciuni, care nu se grăbește să osândească ceea ce încă nu cunoaște, ci lasă timpul și lucrarea dumnezeiască să descopere adevărul.

Sfântul Evanghelist Luca îl înfățișează printr‑o formulare scurtă: „Un fariseu, anume Gamaliel, învățător al Legii, cinstit de tot poporul” (Faptele Apostolilor 5, 34). Fiecare cuvânt al acestei prezentări deschide o fereastră către personalitatea sa. Gamaliel era fariseu, aparținând unei grupări cunoscute pentru râvna față de Lege; era învățător al Legii, un cunoscător temeinic al Scripturii și, deopotrivă, un exeget chemat să‑i pătrundă sensurile și să‑i tâlcuiască profunzimile.

Autoritatea sa era recunoscută în întreaga societate iudaică. Sfântul Luca nu spune că era prețuit numai de conducători, de cărturari sau de oamenii de seamă, ci era „cinstit de tot poporul”. Prestigiul lui depășea cercurile înalte ale Ierusalimului și cobora până în inima mulțimilor, care vedeau în el nu doar un om al cărții, ci și un dascăl vrednic de ascultare.

Tradiția rabinică îl cunoaște sub numele de Raban Gamaliel cel Bătrân, pentru a‑l deosebi de un alt învățător care a purtat același nume și care a fost numit Gamaliel cel Tânăr. Era nepotul vestitului Hilel, întemeietorul unei importante școli a Legii.

Gamaliel purta titlul de „Raban” („învățătorul nostru”), o numire de înaltă cinstire, acordată unui număr restrâns de dascăli. Această adresare exprima prestigiul de care se bucura și locul ales pe care îl ocupa în conștiința poporului.

Astfel, Gamaliel rămâne în istoria Bisericii asemenea unui înțelept așezat la hotarul dintre două lumi: cu rădăcinile înfipte în pământul vechii Legi, dar cu privirea îndreptată către începuturile unei lucrări dumnezeiești pe care nu a voit să o osândească. În glasul său cumpătat s‑a deschis, pentru o clipă, o poartă prin care Apostolii au putut merge mai departe. Iar în cuvintele lui strălucește până astăzi un adevăr de mare frumusețe: ceea ce se naște numai din voia oamenilor se destramă asemenea pulberii purtate de vânt, însă ceea ce își are izvorul în Dumnezeu nu poate fi biruit de nici o putere a lumii.

În lumina unei asemenea autorități putem înțelege curajul cu care Gamaliel s‑a ridicat în mijlocul Sinedriului pentru a vorbi în apărarea Apostolilor. În orice societate există oameni al căror cuvânt, prin prestigiul, înțelepciunea și statornicia lor, poate schimba cursul unei hotărâri, după cum există și glasuri care, oricât de drepte ar fi, nu dobândesc puterea de a opri mulțimea pornită către nedreptate. Gamaliel se număra printre acei puțini oameni cărora li se îngăduia să rostească un adevăr greu tocmai fiindcă viața și învățătura le dăruiseră o autoritate greu de contestat.

Hilel cel Bătrân fusese una dintre personalitățile unanim recunoscute ale iudaismului din perioada celui de‑al Doilea Templu. Școala care îi purta numele avea să devină una dintre marile tradiții de interpretare a Legii, alături de școala lui Șamai. Cele două curente au marcat gândirea religioasă iudaică, adunând în jurul lor învățăcei, cărturari și oameni preocupați să pătrundă sensurile adânci ale Scripturilor.

Gamaliel a moștenit și a continuat această tradiție, după cum ne arată mai multe izvoare. Mărturia cea mai cunoscută ne este oferită de marele Pavel, cel care fusese odinioară Saul din Tars. În Faptele Apostolilor, capitolul 22, versetul 3, el spune despre sine: „Eu sunt bărbat iudeu, născut în Tarsul Ciliciei și crescut în cetatea aceasta, învățând la picioarele lui Gamaliel cu de‑amănuntul Legea părintească, râvnitor fiind de Dumnezeu, precum și voi toți sunteți astăzi”.

Avem astfel o mărturie directă despre ucenicia lui Saul la picioarele lui Gamaliel. Expresia nu vorbește doar despre apropierea fizică dintre dascăl și învățăcel, ci și despre ascultarea, disciplina și smerenia cu care ucenicul primea cuvântul celui chemat să‑l povățuiască. Acolo a învățat Saul Scripturile, pe care, după întâlnirea cu Hristos pe drumul Damascului, avea să le deschidă către taina Crucii și lumina Învierii. Cel mai mare vestitor al Evangheliei fusese mai înainte instruit de unul dintre însemnații învățători ai Legii. În pronia cea necuprinsă a lui Dumnezeu, pregătirea primită în școala lui Gamaliel avea să devină tezaur folositor pentru propovăduirea lui Hristos între neamuri.

În ceea ce privește prezența lui Gamaliel în Sinedriu, Faptele Apostolilor ne evocă una dintre cele mai surprinzătoare scene ale Bisericii primare. Apostolii fuseseră aduși înaintea temutului for deoarece, în pofida poruncilor primite, continuau să propovăduiască numele lui Iisus. Autoritățile căutau prin orice mijloc să le închidă gura și să stingă cuvântul care începuse să străbată Ierusalimul asemenea unui foc nestăvilit.

Înaintea Sinedriului stăteau cei care vorbiseră poporului despre Înviere. Ei nu se temeau nici de amenințări, nici de bătăi și nici de vreo altă pedeapsă. Văzuseră cu ochii lor biruința Vieții asupra morții, iar această vedere le dăruise o îndrăzneală pe care nici o putere pământească nu o mai putea înfrânge. Trupurile lor puteau fi lovite, însă mărturisirea nu le mai putea fi smulsă din inimă.

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că, în acel ceas de mare încordare, „s‑a ridicat în Sinedriu un fariseu, anume Gamaliel, învățător al Legii, cinstit de tot poporul” (Faptele Apostolilor 5, 34). El a poruncit ca Apostolii să fie scoși pentru puțină vreme afară, apoi le‑a amintit celor prezenți despre Teuda și Iuda Galileeanul, oameni care ridicaseră în jurul lor mișcări ce păruseră puternice, dar care, după un timp, se risipiseră. Odată cu dispariția conducătorilor, cei care îi urmaseră se împrăștiaseră asemenea plevei purtate de vânt.

Pornind de la aceste pilde, Gamaliel a rostit înaintea Sinedriului cuvinte care aveau să străbată veacurile: „Și acum zic vouă: Feriți‑vă de oamenii aceștia și lăsați‑i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veți putea să‑i nimiciți, ca nu cumva să vă aflați și luptători împotriva lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 5, 38‑39).

Prin aceste cuvinte, Gamaliel nu le cerea doar să fie prudenți, ci le așeza înainte o perspectivă esenţială, o primejdie înfricoșătoare: aceea de a se ridica, fără să‑și dea seama, împotriva lucrării lui Dumnezeu. În fața unui asemenea avertisment, împotrivitorii de până atunci ai propovăduirii apostolice și‑au potolit pornirea. Nimeni nu voia să poarte asupra sa povara de a fi luptător împotriva Celui Preaînalt.

Gamaliel le propunea un criteriu limpede, izvorât din înțelepciune și răbdare: timpul și Dumnezeu aveau să arate de unde venea această lucrare. Dacă era o alcătuire omenească, ea avea să se destrame sub povara propriei neputințe; dacă însă își avea izvorul în voia dumnezeiască, nici o amenințare, nici o pedeapsă și nici o putere a lumii nu ar fi putut să o oprească.

Sinedriul i‑a ascultat sfatul. Cuvântul lui Gamaliel a domolit pentru o vreme văpaia mâniei și a împiedicat rostirea unei hotărâri fără întoarcere. Prin autoritatea sa, el a așezat între Apostoli și furia acuzatorilor un scut nevăzut, alcătuit din dreaptă judecată, cumpătare și teamă de Dumnezeu.

Unii exegeți descoperă în discursul său prudența unui om înzestrat deopotrivă cu înțelepciune politică și religioasă. Gamaliel putea înțelege că persecutarea unei mișcări nu duce întotdeauna la dispariția ei, ci, dimpotrivă, îi poate spori popularitatea și îi poate întări adepții. Sângele și suferința au uneori puterea de a face un cuvânt să răsune și mai puternic în conștiința oamenilor.

Dincolo de orice calcul omenesc, Gamaliel lăsa deschisă poarta lucrării dumnezeiești. Iar prin această smerită și înțeleaptă așteptare, învățătorul vechii Legi a devenit, fără să știe poate deplin, ocrotitorul unei vestiri care avea să ducă lumina lui Hristos până la marginile pământului.

Gamaliel nu cerea doar ca Apostolii să nu fie uciși. Cuvântul său trecea dincolo de împrejurarea acelui ceas și formula un principiu esențial cu privire la felul în care omul trebuie să se raporteze la lucrarea lui Dumnezeu. Ca unul care cunoștea în adâncime Legea, Gamaliel știa cât de înfricoșător este ca omul să‑și ridice voința împotriva voii dumnezeiești. De aceea, avertismentul său cade cu greutatea unei sentințe asupra conștiințelor celor din Sinedriu: „Ca nu cumva să vă aflați și luptători împotriva lui Dumnezeu”.

Nu era doar glasul cumpătării omenești, ci și cutremurul unui suflet care înțelegea că Dumnezeu poate lucra dincolo de hotarele așteptărilor și ale judecăților noastre. Înainte de a condamna, omul trebuie să se întrebe dacă nu cumva, lovind în ceea ce nu înțelege, rănește tocmai lucrarea pe care Dumnezeu a ridicat‑o spre mântuirea lumii. Gamaliel îi îndemna astfel pe cei înverșunați să lase timpului și proniei dumnezeiești dreptul de a descoperi adevărul.

Înainte de a deveni Apostolul neamurilor, Saul fusese un râvnitor neobosit al Legii. Expresia „la picioarele lui Gamaliel” se deschide către lumea școlilor rabinice, în care ucenicii își ascultau dascălul cu luare‑aminte, deprinzând o cercetare atentă a fiecărui cuvânt al Scripturii. Acolo se formau mintea, memoria și puterea de a tâlcui, iar învățăcelul era chemat să primească nu numai cunoștințe, ci și o întreagă tradiție de gândire.

Când Pavel avea să‑L propovăduiască pe Hristos, Cel care i Se descoperise pe drumul Damascului, nu o va face ca un om care abandonase Scriptura, ci ca unul care o citise și o cercetase întreaga viață.

Întâlnirea cu Domnul, petrecută în lumina orbitoare a amiezii, nu i‑a șters cunoașterea de până atunci, ci i‑a deschis ochii către adâncul ei. Din acel ceas, cuvintele Legii și ale prorocilor au început să strălucească pentru el într‑o lumină nouă, iar în centrul lor a văzut chipul lui Hristos răstignit și înviat.

Şcoala lui Gamaliel a contribuit la pregătirea unuia dintre cei mai râvnitori Apostoli, dacă nu chiar a celui mai însemnat vestitor al Evangheliei printre neamuri. Cel care fusese format în disciplina Legii avea să devină „gura lui Hristos și slava Bisericii”, trâmbița prin care cuvântul mântuirii a răsunat din Ierusalim până în marile cetăți ale lumii. Pronia lui Dumnezeu a prefăcut râvna lui Saul pentru litera Legii în focul nestins al iubirii lui Pavel pentru Hristos.

Tradiția creștină ulterioară păstrează și alte mărturii despre Gamaliel. Ea amintește că marele învățător al Legii ar fi devenit creștin, că ar fi fost persecutat pentru credința sa și îndepărtat din Sinedriu, precum și alte amănunte asupra cărora izvoarele nu aruncă întotdeauna aceeași lumină. Aceste tradiții trebuie primite în veșmântul propriu mărturiilor vechi, dar ele descoperă felul în care conștiința Bisericii a păstrat chipul lui Gamaliel: nu doar ca pe al unui om prudent, ci ca pe al unui suflet care s‑a apropiat în taină de Hristos.

O veche tradiție, consemnată în scrierea cunoscută sub numele de Recunoașterile lui Clement, îl prezintă pe Gamaliel drept un frate în credință care a rămas în mijlocul conducătorilor iudei pentru a‑i putea apăra pe creștini atunci când aceștia erau amenințați. Potrivit acestei mărturii, el ar fi fost un creștin ascuns, păstrându‑și credința în taina inimii tocmai pentru a putea ocroti Biserica și pe ucenicii Domnului. Tăcerea lui nu ar fi fost, așadar, lipsă de mărturisire, ci o formă de jertfelnică veghe.

Patriarhul Fotie al Constantinopolului, rezumând tradiții mai vechi, amintește că Gamaliel ar fi fost botezat de Sfinții Apostoli Petru și Ioan, împreună cu fiul său și cu Nicodim. Acesta din urmă ne este îndeaproape cunoscut din paginile Evangheliei, unde chipul lui se ivește treptat din umbra nopții și înaintează, pas cu pas, către lumina mărturisirii.

Tradiția creștină se așază astfel în prelungirea cuvintelor Noului Testament și mărturisește același adevăr duhovnicesc: în mijlocul celor care se împotriveau Mântuitorului se aflau oameni ale căror inimi fuseseră atinse de lumina Lui. Gamaliel și Nicodim au privit către Hristos din umbra Ierusalimului, purtând în suflete o căutare pe care nu o puteau încă mărturisi înaintea tuturor.

Nicodim ne este cunoscut mai întâi ca omul care a venit noaptea la Iisus. Făcea parte dintre conducătorii iudeilor, iar poziția sa nu‑i îngăduia atunci mai mult decât această apropiere învăluită în taină. Noaptea îl ascundea de privirile oamenilor, dar înaintea lui se afla Lumina lumii. În convorbirea cu Mântuitorul, Nicodim a auzit cuvintele despre nașterea din apă și din Duh și despre iubirea lui Dumnezeu, Care „atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul‑Născut L‑a dat”...

Mai târziu, Nicodim avea să‑L apere pe Domnul înaintea celorlalți farisei, întrebându‑i cu dreptate: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu‑l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut?” (Ioan 7, 51). Întrebarea sa era simplă, dar curajoasă. El cerea ca Iisus să nu fie condamnat înainte de a fi ascultat, chemându‑i astfel pe cunoscătorii Legii să nu calce tocmai dreptatea pe care pretindeau că o apără.

După Răstignire, când mulți dintre cei apropiați se ascunseseră de frică, Nicodim a ieșit din umbră. Împreună cu Iosif din Arimateea, a coborât cu evlavie Trupul Domnului și L‑a așezat cu grijă în mormânt. Cel care venise cândva noaptea pentru a‑I asculta cuvintele a rămas acum lângă Hristos în noaptea durerii, aducând miresme și cinstind în tăcere Trupul Celui răstignit.

În tradiția creștină ierusalimiteană, Nicodim și Gamaliel apar ca doi prieteni adevărați și căutători ai Adevărului. Ei nu sunt importanți numai pentru că aparțineau fariseilor sau pentru că ocupau un loc de cinste în Sinedriu. Mai presus de vredniciile trecătoare, Biserica îi păstrează ca pe doi ucenici de taină care s‑au apropiat de Mântuitorul, fiecare purtându‑și credința sub acoperământul unei tăceri pline de înțeles.

Nicodim a venit noaptea la Iisus, iar Gamaliel a lucrat în taina unei alte nopți, aceea a unei vremi în care credința nu putea fi încă mărturisită fără primejdie. Amândoi au păstrat în întunericul lumii o candelă ascunsă. Una a luminat prin întrebarea rostită în apărarea lui Hristos, iar cealaltă prin cuvântul care i‑a apărat pe Apostoli de mânia Sinedriului.

Tradiția creștină a așezat numele lui Gamaliel și în apropierea celui dintâi martir al Bisericii, Sfântul Arhidiacon Ștefan. Acesta fusese ucis cu pietre după ce mărturisise înaintea celor care îl judecau: „Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de‑a dreapta lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 7, 56). În timp ce pentru ucigașii săi cerul părea închis, ochilor lui Ștefan li se deschisese vederea slavei dumnezeiești.

Hainele celor care îl ucideau cu pietre au fost așezate la picioarele unui tânăr numit Saul. El a fost martorul acelui moment și l‑a văzut pe Ștefan prăbușindu‑se sub ploaia pietrelor, dar rămânând cu sufletul înălțat către cer. L‑a auzit rugându‑se: „Doamne, Iisuse, primește duhul meu!”, iar apoi, îngenunchind, strigând cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Faptele Apostolilor 7, 59‑60).

Saul nu putea uita cu ușurință o asemenea dăruire și o asemenea iertare. În vreme ce pietrele loveau trupul mucenicului, rugăciunea lui Ștefan cobora asemenea unei semințe în adâncul inimii celui care avea să devină Pavel. Cel care păzea hainele ucigașilor era cuprins, fără să știe încă, în iertarea martirului. Sub privirea tainică a lui Dumnezeu începea să se pregătească drumul pe care prigonitorul avea să devină Apostol, iar Saul cel înverșunat avea să se prefacă în Pavel, slujitorul neobosit al harului.

Tradiția spune că omul care îl instruise odinioară pe Saul avea să ajungă, peste ani, să‑l cinstească pe Ștefan și să‑i ofere un loc de odihnă. Dascălul celui care asistase la uciderea întâiului mucenic ar fi primit apoi trupul martirului, acoperindu‑l cu pământ și tăcere, până la vremea rânduită de Dumnezeu pentru descoperirea lui.

Potrivit unei vechi tradiții legate de aflarea sfintelor moaște, Gamaliel a luat trupul Sfântului Ștefan și l‑a îngropat pe proprietatea sa de la Cafar al‑Gamala, nu departe de Ierusalim. Cel alungat dintre cei vii prin furia pietrelor a fost primit în pământul unui învățător al Legii, ca și cum dreptatea refuzată de Sinedriu i‑ar fi fost dăruită, în taină, prin cinstirea mormântului.

Peștera de la Cafar al‑Gamala a fost descoperită la începutul veacului al V‑lea, tradiția amintind anul 415. Locul este asociat cu zona Beit Jamal, aflată în apropiere de Beit Shemesh, pe întinderea dintre Ierusalim și Tel Aviv, la o anumită depărtare de Cetatea Păcii. Acolo, sub liniștea pământului, memoria unor oameni legați în chipuri diferite de începuturile Bisericii ar fi rămas pecetluită vreme de aproape patru veacuri.

În anul 415, un preot numit Lucian a avut mai multe vedenii în care Gamaliel i‑ar fi descoperit locul unde se aflau moaștele sale, ale fiului său Abibas, ale lui Nicodim și ale Sfântului Arhidiacon Ștefan. Descoperirea nu s‑a făcut dintr‑odată, ci prin chemări repetate, ca și cum taina, păstrată vreme îndelungată în adâncul pământului, ar fi cerut credință, răbdare și ascultare pentru a fi adusă din nou la lumină.

După ce preotul Lucian l‑a înștiințat pe Episcopul Ierusalimului, locul a fost cercetat cu luare‑aminte. Tradiția spune că în aceeași criptă au fost descoperite patru morminte. Mai târziu, moaștele Sfântului Ștefan au fost strămutate cu cinste la Ierusalim, iar ulterior au ajuns la Constantinopol, răspândind cinstirea celui care deschisese prin sângele său calea muceniciei creștine.

Pe zidul criptei erau înscrise cele patru nume: numele unui martir, al unui mare învățător al Legii, al ucenicului care venise noaptea la Iisus și al fiului lui Gamaliel. În liniștea aceluiași loc se întâlneau astfel mărturisirea de sânge, înțelepciunea Legii, ucenicia tainică și legătura dintre tată și fiu. Pământul îi adunase împreună pe cei pe care viața îi apropiase, fiecare în alt chip, de lumina lui Hristos.

Gamaliel cunoscuse măreția Legii, tradiția strămoșilor săi, autoritatea rabinilor și așteptarea Celui ce avea să vină. Fusese crescut într‑o lume care cerceta făgăduințele făcute lui Israel și care aștepta împlinirea lor. Însă el a întâlnit și Biserica întemeiată de Hristos, Cel prigonit și condamnat de mai‑marii Sinedriului, dar Care a biruit moartea și a prefăcut Crucea în izvor de viață.

A auzit despre tăria martirilor și, mai ales, despre mărturisirea Sfântului Ștefan. A cunoscut râvna și neînfricarea Apostolilor aduși înaintea Sinedriului, oameni simpli care nu s‑au plecat nici în fața amenințărilor, nici înaintea loviturilor. În statornicia lor trebuie să fi întrezărit ceva ce nu putea veni numai din puterea omenească: pecetea unei lucrări care își avea obârșia în Dumnezeu.

Nu știm dacă Gamaliel a alergat după Apostoli pentru a le cere să‑i vorbească despre Hristos și nici dacă și‑a mărturisit vreodată credința în mod public. Nu cunoaștem toate luptele, întrebările și luminările petrecute în taina inimii sale. Știm însă că, în mijlocul Sinedriului, a rostit răspicat un adevăr care nu s‑a stins odată cu acel ceas: tot ceea ce este de la Dumnezeu nu va putea fi nimicit.

În tradiția rabinică, Gamaliel a rămas unul dintre marii învățători ai Legii. Unele texte îl înfățișează drept un om ale cărui hotărâri aveau un caracter practic și profund umanitar, îmbinând rigoarea interpretării cu grija față de om. Înțelepciunea sa nu rămânea închisă între filele cărților, ci cobora către viața concretă, căutând cumpătarea, dreptatea și păstrarea demnității omenești.

Creștinii l‑au așezat, la rândul lor, între marii învățători, dar și între oamenii care, cu sfială și multă autoritate, i‑au apărat pe Apostoli. L‑au privit ca pe un creștin tainic, care l‑a îngropat cu cinste pe cel dintâi dintre martiri și care și‑a aflat, la rândul său, odihna aproape de Ștefan și de Nicodim.

Fiecare dintre aceștia îi vorbise în felul său despre Hristos. Nicodim, prin prietenia și credința păstrate în taină; Ștefan, prin lumina feței sale, prin sângele muceniciei și prin rugăciunea rostită pentru ucigași. Unul venise noaptea la Mântuitorul, celălalt văzuse cerurile deschise; iar Gamaliel se afla între ei, ca un om al Legii care începuse să întrezărească zorile harului.

Dumnezeu lucrează în inimile oamenilor fără ca lumea să observe. Cele mai adânci prefaceri nu se petrec întotdeauna înaintea mulțimilor, ci în cămara ascunsă a sufletului, acolo unde numai harul poate pătrunde. Unele semințe ale credinței rămân multă vreme sub brazdă, nevăzute de nimeni, până când Dumnezeu trimite lumina ceasului potrivit.

Ceea ce este trecut cu vederea de oameni rămâne deplin cunoscut înţelepciunii dumnezeiești. Dumnezeu vede suspinul nerostit, întrebarea ascunsă, apropierea făcută cu sfială și binele săvârșit fără martori. De aceea, marile taine și trăiri duhovnicești nu sunt întotdeauna așezate înaintea privirilor răutăcioase. Ele cresc în liniște, asemenea crinilor ascunși între pietre, ca și în Galileea, păzite de Cel care cunoaște adâncul fiecărei inimi.

Uneori, un singur cuvânt rostit la vremea potrivită devine învățătură pentru veacuri, în vreme ce mulțimi de vorbe se risipesc fără urmă. Gamaliel nu a rostit atunci o cuvântare îndelungată, dar prin acel singur îndemn a oprit o hotărâre nedreaptă și a lăsat Bisericii un criteriu de neuitat: lucrarea oamenilor se destramă, însă lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi biruită.

Există oameni ale căror trăiri și înțelepciune nu pot fi măsurate după puținele fapte pe care istoria le‑a consemnat. Viața lor adevărată rămâne ascunsă în Dumnezeu, Care singur vede până la capăt drumul fiecărui suflet. Gamaliel a fost unul dintre acești oameni: discret în mărturisire, cumpătat în cuvânt, dar destul de curajos pentru a așeza între Apostoli și moarte pavăza unei întrebări care continuă să răsune peste veacuri: nu cumva, împotrivindu‑ne celor pe care nu‑i înțelegem, ajungem să luptăm împotriva lui Dumnezeu?

Acesta este testamentul duhovnicesc al lui Gamaliel: „Dacă este de la Dumnezeu, nu veți putea să‑i nimiciți”. Cuvântul rostit atunci în Sinedriu nu a rămas închis între zidurile acelui înfricoșător tribunal, ci a fost adeverit de întreaga istorie a Bisericii. Din Ierusalim, Evanghelia a străbătut Iudeea și Samaria, a ajuns în Antiohia, a trecut prin cetățile Asiei Mici, a luminat Grecia și Roma, iar de acolo s‑a revărsat până la marginile lumii.

Gamaliel a avut înțelepciunea de a nu închide ușa unei învățături pe care încă nu o putea măsura în toată adâncimea ei. Nu s‑a grăbit să numească rătăcire ceea ce timpul avea să descopere drept adevăr și nici nu a ridicat sabia judecății împotriva unei lucrări în care se putea ascunde voia Celui Preaînalt.

Între Templu și Biserică, între Lege și Evanghelie, între Ștefan și cei care l‑au ucis, între noaptea lui Nicodim și lumina Învierii se află și acest învățător al Legii. Chipul lui stă la hotarul dintre două lumi, asemenea unui străjer care a cunoscut măreția făgăduințelor vechi și a întrezărit zorii împlinirii lor.

Când oare s‑a deschis inima lui Gamaliel către Hristos? În ziua în care Apostolii au stat înaintea Sinedriului, neînfricați și luminoși? În clipa în care Ștefan și‑a ridicat ochii spre cer și a mărturisit că Îl vede pe Fiul Omului stând de‑a dreapta lui Dumnezeu? Sau când ucenicul său de altădată s‑a întors de pe drumul Damascului și i‑a povestit cum lumina dumnezeiască l‑a prăbușit la pământ, iar glasul lui Iisus i‑a schimbat pentru totdeauna viața?

Poate că inima lui se deschisese cu mult înainte. Poate că Gamaliel Îl văzuse cândva pe Domnul străbătând ulițele Ierusalimului, Îi ascultase cuvintele și înțelesese că înaintea lui Se afla Mesia vestit din vechime de proroci, Cel pe Care atât de mulți Îl așteptau, dar pe Care, atunci când a venit, nu L‑au recunoscut. Acestea rămân întrebări așezate sub pecetea unei taine pe care izvoarele nu o pot dezlega.

Într‑o zi din anul 2014, Dumnezeu a rânduit să ajung la Beit Jamal, locul identificat de tradiție cu vechiul Cafar al‑Gamala. Acolo s‑a retras Gamaliel și tot acolo a fost așezat în mormânt. Proprietatea sa se întindea, după mărturia locului, până departe, cât putea cuprinde privirea. Asemenea întinderi vorbeau despre rangul și prestigiul oamenilor de seamă ai Ierusalimului din acele vremuri.

Pe acele pământuri se retrăgeau uneori pentru a se bucura de liniște, pentru a se îndepărta de tulburarea cetății și pentru a citi Legea în tăcerea Creației. Acolo, departe de zgomotul Ierusalimului, cuvintele Scripturii puteau coborî mai adânc în inimă. Și tot acolo Domnul li S‑a descoperit în chip deplin, luminându‑le înțelegerea și făcându‑i să vadă că făgăduințele Legii se împlineau în persoana lui Hristos.

Cu ochii minții îi putem contempla pe Gamaliel și pe prietenii săi, îndeosebi pe Nicodim, dar și pe Iosif din Arimateea, vorbind despre cele petrecute în Ierusalim în acele zile. Trebuie să fi discutat despre minunile Mântuitorului, despre cuvintele Lui, despre judecata nedreaptă, despre Cruce și despre vestea tulburătoare a mormântului gol. Fiecare purta o mărturie aparte: Nicodim Îl întâlnise noaptea, Iosif Îi oferise propriul mormânt, iar Gamaliel îi apărase pe cei care vesteau că El a înviat.

Nu știm dacă, la Sinodul Apostolic din Ierusalim, Pavel - cel care fusese odinioară Saul, ucenicul ascultător de la picioarele sale - l‑a vizitat pe Gamaliel. Poate că vechiul învățăcel s‑a întors la dascălul său și i‑a vorbit despre toate câte Domnul lucrase prin el între neamuri. Poate că s‑au privit în tăcere, înțelegând amândoi că Dumnezeu prefăcuse râvna Legii în văpaia Evangheliei. Și aceasta rămâne o taină pe care o vom înțelege deplin în ziua când Domnul va descoperi cele ascunse și va lumina întâlnirile neștiute ale istoriei.

Biserica l‑a așezat pe Gamaliel în rândul sfinților și al binefăcătorilor săi, pomenindu‑l la 2 august. Nu întâmplător, numele său este așezat alături de cel al Sfântului Arhidiacon Ștefan, întâiul martir al Bisericii, care L‑a iubit pe Hristos și Biserica Sa mai mult decât propria viață. Unul a mărturisit prin sângele vărsat sub ploaia pietrelor, iar celălalt prin înțelepciunea cuvântului care a oprit, pentru o vreme, brațul prigonitorilor.

Taina unor asemenea oameni este fascinantă. Ea ne amintește că Dumnezeu are suflete alese pretutindeni, chiar și în locurile în care pare să domnească împotrivirea. A avut oameni ai Săi până și în Sinedriu. Între numeroasele glasuri care acuzau se aflau și voci înțelepte; între cei care cereau osândirea existau oameni ce păstrau în inimă întrebarea, cumpătarea și dorul după adevăr.

Aceștia erau ucenicii de taină care trăiau în mijlocul unei nopți apăsătoare, dar care zăriseră Lumina. Nu puteau întotdeauna să vorbească deschis, însă o apărau prin întrebări, prin gesturi de milostivire, prin morminte oferite, prin trupuri îngropate cu cinste și prin cuvinte rostite la ceasul potrivit. Credința lor semăna cu o candelă ascunsă sub acoperământul nopții, a cărei flacără era văzută numai de Dumnezeu.

Gamaliel nu a străbătut lumea asemenea lui Pavel și nu a lăsat în urmă epistole adresate Bisericilor. A rămas însă de la el un singur cuvânt, iar acel cuvânt a devenit testament și prorocie: „Dacă este de la Dumnezeu, nu veți putea să‑i nimiciți”. Veacurile au trecut, împărățiile s‑au risipit, prigonitorii au coborât în uitare, dar Evanghelia a continuat să lumineze lumea.

El, Gamaliel, a mărturisit despre această Lumină. Poate nu printr‑o propovăduire rostită în piețele Ierusalimului, ci prin smerenia de a nu I se împotrivi; nu prin mulțimea cuvintelor, ci prin puterea unuia singur; nu în strălucirea zilei, ci în taina unei nopți în care Dumnezeu pregătea zorii Bisericii Sale...