Cel mai fericit sat din lume

Mare hoțoman satul în care m-am născut! Nici vorbă să fie trist, așa cum credeam, atribuindu-i, de fapt, tristețea mea, datorată neputinței de a-i găsi pe ulițele sale pe oamenii care au fost și nu mai sunt. De a-mi căuta zilele copilăriei, constatând, de fiecare dată, că s-au dus, fără să știu unde, și de a spera că se vor întoarce, totuși, într-o zi, chiar dacă nu la fel de pline de viață ca atunci, când erau atât de vesele și de tinere, poate că nițel mai bătrâne acum, dacă nu cumva bătrâne de-a binelea, ca să nu zic din ce în ce mai pline de moarte. N-avea nici o vină satul meu pentru toate acestea, doar că eu îl consideram vinovat pe el.

De intrarea în cârdășie cu timpul, punând împreună la cale ștergerea de pe lume a marilor bucurii din trecut, ștergându-ne bunicii și părinții odată cu ele, viețile acestora, mai precis, vieți ce stăteau cuminți în banca lor, necerând de la nimeni nimic, doar dând, deși aveau atât de puțin, nu știu însă cum făceau de reușeau să dea din puținul acela atât de mult! Tot ceea ce am acum e de la ei. Cu excepția bătrâneții pe care am agonisit-o singur. Am zis să nu-i fac de rușine, să le arăt că sunt și eu capabil de ceva, și-am strâns ditamai grămada de ani, ca să mă pot uita din creștetul ei spre toate vârstele pe care le-am pierdut.

Într-una din nopțile trecute, mi s-a năzărit să privesc spre satul natal. O mai fi acolo unde l-am lăsat? Ce-or mai face casele lui? În afară de timp, care nu se oprește niciodată din mers, o mai fi trecând cineva pe drum?

Mi s-a părut că visez, deși era cât se poate de real ceea ce vedeam. Satul meu, pe care-l credeam singur și pustiu, aluneca pe un fir de lumină pe deasupra câmpului până în curtea unei mănăstiri de sute de ori mai mică decât el, dar asta nu-l împiedica să încapă în ea, ba chiar să intre în biserica din curte și să se lase mângâiat de vorbele Maicii Domnului, pe care am auzit-o, în ciuda distanței, spunându-i așa: Cum să fii singur? Cum să fie casele tale pustii? Suntem noi, eu și Fiul meu peste tot. Privește mai cu atenție și o să ne vezi!

Dinspre Mănăstirea Pantocrator, ivită, în urmă cu câțiva ani, în satul vecin, Drăgănești Vlașca, Siliștea mea a pornit în sens invers, pe același fir de lumină, până în marginea Mârzăneștilor, o altă comună din apropiere, dar mai la vale, spre Dunăre, unde a apărut, tot în urmă cu câțiva ani, Mănăstirea „Sfântul Trifon”. Ia și bea o gură de apă din izvorul de la poalele mele, i-a zis, prin aceeași voce a Maicii Domnului, pădurea de alături. Și satul meu a băut, luând-o fericit înapoi, pe drumul dintre cer și pământ, pe care venise.

În fiecare noapte face la fel. Numai să nu se rupă firul de lumină cu el. Doamne, ce frumos se leagănă în aer, cu anii copilăriei mele înăuntrul său! Nu l-am văzut niciodată atât de fericit. E cel mai fericit sat din lume. Întind mâna, din vârful vârstei la care am ajuns, și iau o fărâmă din fericirea lui. Ca să-mi îndulcesc tristețea. Ca să fac din ea cea mai fericită tristețe cu putință!