Mai avem de aflat

„Știu că nu știu nimic”, a zis Socrate în urmă cu două milenii și jumătate.

La prima vedere pare o butadă sau chiar o probă de falsă modestie, dar se bazează pe o realitate cât se poate de palpabilă. Căci, cu cât știi mai multe, cu atât îți dai seama că știi mai puține.

Să ne imaginăm că totalitatea cunoștințelor unui om - și, prin extensie, a umanității în ansamblul ei - este o sferă. De fapt, chiar i se şi spune așa, în mod frecvent: sfera cunoștințelor.

Cu cât crește raza sferei, cu atât sporește și volumul ei - deci știm mai multe -, dar și suprafața. Or, aceasta este zona de contact cu ceea ce e dincolo de sferă, adică necunoscutul.

În particular, cu cât citești mai mult, chiar pe un singur subiect, care te pasionează, cu atât îți dai seama câte mai ai de aflat. Și nu neapărat despre viața egiptenilor antici sau a contemporanilor din Insulele Vanuatu, ci și despre istoria recentă a țării tale.

Am descoperit oarecum cu întârziere cartea Adrianei Georgescu inspirat și dramatic intitulată „La început a fost sfârșitul”. Autoarea a fost prima persoană condamnată politic după instaurarea comunismului în România, pentru „vina” de-a fi fost secretara particulară a Generalului Nicolae Rădescu, premierul României. Teoretic, numirea lui fusese convenită cu acordul tuturor partidelor participante la actul de la 23 August, inclusiv cel comunist, minuscul la acea vreme, dar sprijinit de URSS pe toate căile și prin toate mijloacele. Practic, comuniștii s-au dat peste cap să-l compromită pe Rădescu și să scape de el, ceea ce au reușit în 28 februarie 1945 prin ultimatumul dat de Andrei Vîșinski regelui Mihai, care a fost nevoit să accepte demisia lui Rădescu, numindu-l premier pe Petru Groza. Așa a-nceput sfârșitul...

Mărturisesc cu smerenie: credeam că, în linii mari, știu ce s-a întâmplat la 23 August 1944 și în perioada imediat următoare.

Nu știam.

Nu știam că românii i-au anunțat civilizat pe nemți că drumurile ni se despart și vor fi lăsați să plece în liniște, dacă și ei vor respecta această liniște. Comandamentul german a dat asigurări că așa va fi - după care ne-au bombardat la greu.

Nu știam că, în momentul în care Armata roșie a „eliberat” Bucureș­tiul, singurii militari germani prezenți în Capitală erau prizonierii și răniții.

Nu știam cu câtă sălbăticie s-au purtat comuniștii, încă din prima zi, înainte de instaurarea dictaturii, cu cei care aveau altă culoare politică, inclusiv cei care, ca Adriana Georgescu, jucaseră roluri minore înainte de 23 August. Credeam că acest comportament barbar s-a activat în „obsedantul deceniu” 6, fiind aplicat asupra celor peste 2 milioane de oameni care au fost victime directe ale represiunii, cifră care include, pe lângă deținuții politici din cele 44 de penitenciare și 72 de lagăre de muncă forțată, și persoanele „internate administrativ”, țăranii condamnați pentru că au refuzat colectivizarea, deportații, persoanele cu domiciliu obligatoriu, cei internați cu forța în azile psihiatrice cu caracter politic și cei trimiși în detașa­mente militarizate de muncă forțată.

Nu, nu doar abia atunci, ci încă din prima zi. Și - cum am aflat recent prin expoziția „A.REST”, despre care Ziarul Lumina a scris - până în ultima zi.