Taina Crucii

Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci adresează tuturor credin­cioșilor chemarea Mântuitorului: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze”.

În aceste puține cuvinte este cuprins întregul drum, adeseori sinuos și presărat cu încercări, al vieții creștine. Ele ne descoperă taina urmării lui Hristos, darul libertății omului, nevoința neîncetată a lepădării de egoism, înțelesul adânc al Crucii și, în cele din urmă, taina mântuirii.

Mântuitorul adresează fiecărui suflet chemarea plină de iubire: „Dacă voiește cineva...”. El nu ne constrânge; ne arată calea, însă nu ne silește să pășim pe ea. Bate la ușa inimii, dar nu-i zdrobește niciodată zăvorul. Deși dorește mântuirea tuturor oamenilor, după cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel - „Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 4) -, iubirea Sa nemărginită nu desființează libertatea persoanei. Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne-ar putea iubi oricine, dar așteaptă, cu o răbdare care nu apune, răspunsul nostru...

În Cartea Deuteronomului citim: „Iată, Eu astăzi ți-am pus înainte viața și binele, moartea și răul, binecuvântarea și blestemul. Alege viața!”. Înaintea omului se deschid astfel două căi. Ne putem apropia de Dumnezeu ori ne putem îndepărta de El; putem răspunde iubirii Sale sau o putem refuza; putem alege lumina comuniunii ori întunericul despărțirii. Dincolo de rătăcirile noastre, în adâncul cel mai tainic al sufletului rămâne dorul unirii cu Domnul, fiindcă inima omului nu-și află adevărata odihnă decât întru El.

Mântuirea este, deopotrivă, dar al harului dumnezeiesc și răspuns liber al omului la acest dar. Harul vine către noi, dar inima fiecăruia trebuie să-și deschidă ferestrele pentru a-l primi. Dumnezeu întinde mâna, însă așteaptă ca și omul să facă așijderea.

În această întâlnire dintre iubirea care cheamă și libertatea care răspunde începe taina vieții în Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază în repetate rânduri că Dumnezeu nu silește voința omului, ci îl cheamă, îl îndeamnă și îl așteaptă. Cuvântul Evangheliei nu este o poruncă aruncată asupra unei mulțimi fără chip, ci o întrebare adresată personal fiecăruia dintre noi: „Voiești să vii după Mine?”. Iar dacă răspunsul inimii este „da”, Mântuitorul ne arată și cel dintâi pas al călătoriei: omul să se lepede de sine.

Lepădarea de sine nu înseamnă negarea propriei identități și nici părăsirea numelui, a familiei, a rudeniilor, a prietenilor, a responsabi­lită­ților sau a darurilor pe care le-am primit.

Urmarea lui Hristos nu ne cere să devenim oameni lipsiți de personalitate și voință. Dimpotrivă, în apropierea Lui, întreaga noastră ființă se luminează, se curăță și își descoperă adevărata frumusețe.

A ne lepăda de noi înșine înseamnă, înainte de toate, a ne desprinde de omul egoist ascuns înlăuntrul nostru, de acea atitudine atât de răspândită în care eul se așază în centrul întregii existențe și dorește ca toate să graviteze în jurul său. Prea adesea ne îndreptăţim... Acolo unde eul își ridică piedestal, aproapele devine o umbră, iar Dumnezeu este împins la marginea vieții.

Lepădarea de sine începe atunci când coborâm acest eu de pe piscul inimii și îi facem loc lui Hristos. Nu înseamnă nimicirea persoanei, ci eliberarea din temnița iubirii de sine, pentru ca sufletul să poată recepta aerul curat al smereniei, al dăruirii și iubirii adevărate.

Dacă privim cu luare-aminte înlăuntrul nostru, vom vedea cât de lesne socotim că tot binele din jur ni se datorează. Izbânzile sunt ale noastre, roadele ne poartă numele, iar lumina pare să izvorască numai din propriile osteneli. Când însă se ivește o greșeală, ne grăbim să o așezăm pe umerii altora. În tainicul tribunal al conștiinței noastre, noi suntem întotdeauna nevinovați: ceilalți au greșit sau nu au înțeles, ceilalți sunt vinovați.

Aceasta este una dintre cele mai vechi și, totodată, mereu actuale înfățișări ale egoismului: ispita de a ne așeza pe noi înșine în centrul tuturor lucrurilor. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că iubirea de sine este rădăcina multor patimi. Atunci când omul se iubește pe sine fără deschidere către ceilalți, începe să pună totul în slujba propriei persoane. Pe Dumnezeu Îl caută doar pentru folosul său, pe aproapele îl iubește numai atât timp cât îi este de trebuință, iar lumea întreagă o judecă după măsura strâmtă a propriilor interese.

În fața acestei iubiri pătimașe de sine răsună mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Aceasta este adevărata lepădare de sine: nu ștergerea persoanei, ci transfigurarea ei prin iubire. Omul nu încetează să fie el însuși, ci devine mai adevărat și mai luminos, un eu care nu mai trăiește în mod individualist, ci se deschide către Dumnezeu și către aproapele, asemenea unei candele care nu păstrează lumina pentru ea însăși, ci o răspândește în jur.

În această lumină putem înțelege și cuvântul Mântuitorului: „Nimeni nu poate sluji la doi domni” (Matei 6, 24). Inima omului nu poate avea, în același timp, doi stăpâni. Dacă Dumnezeu Se află în centrul vieții noastre, toate celelalte își găsesc locul, măsura și rostul lor adevărat. Dacă însă eul, puterea, plăcerea, arginții, prestigiul sau slava deșartă ajung în mijlocul preocupărilor noastre, Dumnezeu nu-Și mai află loc în inimă. Dumnezeu ori este Cel dintâi, ori rămâne în afara cetății lăuntrice pe care am zidit-o fără El.

Omul ajunge să gândească, să judece și să simtă potrivit lucrului care i-a robit inima. Dacă sufletul său este încătușat de o anumită preocupare, despre aceea va vorbi mereu. Dacă este stăpânit de slava deșartă, de ură, de dorința de a-i judeca pe ceilalți sau de alte neputințe, toate gândurile și cuvintele sale vor purta pecetea acestor patimi. Dacă însă locul cel mai adânc al inimii aparține lui Hristos, omul va privi lumea prin lumina Evangheliei, va căuta chipul lui Dumnezeu în aproapele său și va încerca să vadă, chiar și printre umbrele vieții, licărirea luminii...

După lepădarea de sine, Mântuitorul ne cheamă să ne luăm crucea. Crucea nu este numai un obiect și nici doar un semn exterior, ci o taină care pătrunde întreaga existență a omului. Fiecare își are crucea sa, cunoscută în profunzime numai de Dumnezeu. Pentru unul, ea poate fi o grea suferință trupească; pentru altul, o despărțire dureroasă, o nedreptate pe care trebuie să o îndure fără răzbunare, grija neobosită pentru un om bolnav, creșterea unui copil, povara unei căsnicii grele, sărăcia, singurătatea sau alte încercări ascunse, pe care numai ochiul cel milostiv al Domnului le cunoaște cu adevărat.

Uneori, crucea este tăcerea pe care se cuvine să o păstrăm atunci când un cuvânt al nostru ar putea răni. Alteori, ea este răbdarea îndelungă, puterea de a ierta ori biruința asupra dorinței de a răspunde răului cu rău. Crucea poate fi și osteneala de a continua să săvârșim binele atunci când faptele noastre bune nu sunt văzute, prețuite sau recunoscute de nimeni.

Creștinul însă nu poartă niciodată o cruce lipsită de sens. Hristos nu ne cere să pășim pe un drum pe care El Însuși nu l-a străbătut mai întâi. Domnul a primit Crucea, a fost batjocorit, chinuit, răstignit și a murit pe ea. Dar Crucea nu a fost sfârșitul și Golgota nu a avut ultimul cuvânt. Dincolo de întunericul mormântului s-au revărsat zorile cele neînserate ale vieții. După Cruce a venit Învierea.

Sfântul Ioan Damaschin vorbește despre Crucea lui Hristos ca despre un nou pom al vieții și o leagă în chip nedespărțit de biruința și învierea noastră. Crucea, care în lumea veche era semnul rușinii, al osândei și al morții de ruşine, devine prin Jertfa Mântuitorului semnul biruinței și izvorul vieții celei nepieritoare. Lemnul pe care omul era condamnat să moară se preface, prin iubirea lui Hristos, scară către cer și poartă a Învierii.

La Golgota ni se descoperă, într-o singură imagine, chipul întregii omeniri, cu lumina și întunericul ei, cu bunătatea, răutatea, pocăința și împietrirea inimii. De o parte și de alta a Mântuitorului se află doi tâlhari. Unul, trezit în ceasul din urmă la o vedere cu adevărat omenească, își recunoaște vina și se pocăiește; celălalt rămâne plin de răutate chiar și în fața morții. Unul Îl batjocorește pe Hristos, iar celălalt Îl mărturisește. Unul moare lângă Domnul, dar se desparte de El pentru veșnicie; celălalt, răstignit pe aceeași Golgotă, primește făgăduința cea negrăită și intră în Rai.

Apropierea din afară nu înseamnă întotdeauna și comuniune lăuntrică. Putem veni la biserică și totuși să rămânem departe de Dumnezeu. Facem semnul Sfintei Cruci, dar inima noastră poate să rămână săracă, lipsită de puterea și lucrarea Crucii. Putem purta Crucea la piept, fără să-i purtăm duhul în viață. De aceea, Sfântul Apostol Iacov ne îndeamnă: „Faceți-vă împlinitori ai cuvântului, iar nu numai ascultători ai lui” (1, 22). Nu este de ajuns să auzim cuvântul lui Dumnezeu, să-l cunoaștem ori să-l admirăm; suntem chemați să-l împlinim, să-l prefacem în faptă, în milostenie, în iertare și viață.

Mântuitorul ne întreabă: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul?” (Marcu 8, 36). Omul aleargă după nenumărate lucruri, se ostenește pentru cele trecătoare, adună, zidește și caută să dobândească tot mai mult. Dar dacă, în această alergare necontenită, își pierde sufletul, ce va putea da în schimb pentru el? Ce bogăție ar putea cumpăra înapoi lumina risipită a inimii și ce slavă pământească ar putea înlocui veșnicia pierdută?

Domnul ne avertizează: „De cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Sa” (Luca 9, 26).

A ne rușina de Hristos nu înseamnă numai a nega prin cuvinte credința. Uneori ne rușinăm de El prin felul în care trăim, prin compromisurile pe care ni le asumăm, prin faptele care întunecă numele de creștin. Ne rușinăm de Hristos și atunci când tăcem din teamă sau din interese meschine, deși ar trebui să apărăm adevărul.

Adevăratul ucenic al Domnului nu este chemat la o credință ascunsă, lipsită de rod, ci la o viață în care să se reflecte duhul Evangheliei. Credința trebuie să lumineze chipul, să înnobileze cuvântul și să rodească în faptele noastre. Sfântul Apostol Pavel mărtu­ri­sește fără teamă: „Căci nu mă rușinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede, iudeului întâi, și elinului” (Romani 1, 16). Evanghelia nu era pentru el numai un adevăr rostit, ci focul care îi lumina întreaga viață și puterea care îl întărea în încercări.

Când vorbim despre crucea noastră, trebuie să înțelegem că aproapele devine realitatea concretă în care ne întâlnim cu această cruce. Familia este deopotrivă crucea și binecuvântarea noastră, școala răbdării și altarul dăruirii de sine. Soții, copiii și părinții sunt chemați să-și poarte unii altora nepu­tințele, să-și aline rănile și să nu lase pe nimeni singur sub povara încercării. Monahii și oamenii singuri au și ei o cruce, mult mai greu de purtat...

Nu putem spune că Îl iubim pe Dumnezeu dacă refuzăm să-l iubim pe omul de lângă noi. Iubirea de Dumnezeu se vădește în răbdarea cu care purtăm slăbiciunea aproapelui, în iertarea pe care i-o dăruim și în binele pe care îl săvârșim fără a aștepta răsplată. Prin purtarea sarcinilor unii altora, crucea nu rămâne numai povară, ci se preface, sub lumina iubirii lui Hristos, în binecuvântare și în drum către Înviere.

În fața unei chemări atât de înalte, poate că unii dintre noi se întreabă: de ce trebuie să fie drumul vieții creștine atât de greu? De ce întâlnim pe cale atâtea împotriviri, încercări și răni? Fericitul Augustin, meditând asupra vieții în Hristos, arată că acela care voiește să trăiască potrivit Evangheliei trebuie să fie pregătit să întâmpine suferință și potrivnicie. Adevărul nu este întotdeauna primit cu bucurie, iar lumina îi neliniștește adeseori pe cei obișnuiți cu întunericul.

Sfântul Atanasie cel Mare, vorbind despre adevărata viață creștină, ne amintește că odihna și bunăstarea acestei lumi nu trebuie confundate cu fericirea cea adevărată. Toate cele de aici trec: frumusețea se veștejește, puterea slăbește, bogăția se risipește, iar slava omenească se stinge asemenea unui sunet purtat de vânt. Lumea trece, dar sufletul rămâne și se îndreaptă către veșnicie.

Ne purtăm crucea pentru Hristos și împreună cu Hristos. Nu pășim singuri pe drumul încercărilor și nu ne sprijinim numai pe puterile noastre. Cel care ne cheamă să ne luăm crucea merge înaintea noastră, ne întărește pașii și poartă, în chip tainic, povara împreună cu noi.

Mântuitorul le-a spus ucenicilor: „Sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” (Matei 16, 28). Ucenicii au văzut apoi slava lui Hristos pe muntele Schimbării la Față. Pentru o clipă, vălul smereniei Sale s-a ridicat, iar lumina dumnezeiască a strălucit înaintea ochilor lor. Domnul le-a descoperit astfel că dincolo de Cruce se află slava, iar dincolo de moarte se deschid zorile Învierii.

Nu înțelegem întotdeauna de ce Dumnezeu îngăduie o anumită încercare în viața noastră. Nu vedem întregul drum și nu cunoaștem rostul ascuns al fiecărei suferințe.

Credința ne învață să mergem mai departe împreună cu Hristos, chiar și atunci când calea este acoperită de ceața incertitudinii, când răspunsurile întârzie și când nu putem zări capătul urcușului. Este de ajuns să știm că Domnul nu ne părăsește și că nici un suspin purtat cu El nu rămâne fără rod în veșnicie.

Cuvintele Evangheliei ne așază înainte trei trepte adânci și, deopotrivă, înalte ale vieții în Hristos: „Să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze”. Mai întâi suntem chemați să părăsim egoismul, mândria și slava deșartă, zidurile nevăzute prin care ne închidem în noi înșine. Apoi, să primim cu credință ceea ce Dumnezeu îngăduie în viața noastră și, prin lucrarea harului, să prefacem suferința în răbdare, lacrima în rugăciune și încercarea în iubire. În cele din urmă, suntem chemați să-L urmăm pe Hristos, nu numai până la marginea Golgotei, ci până în lumina Învierii.

În zilele așezate sub semnul cinstirii Sfintei și de Viață Făcătoarei Cruci, se cuvine să ne întrebăm: Ce loc are Hristos în viața mea? Care este crucea pe care sunt chemat să o port cu răbdare? Ce trebuie să schimb înlăuntrul meu pentru ca Evanghelia să nu rămână numai un cuvânt auzit, ci să devină faptă, mărturisire și viață?

Mai devreme sau mai târziu, omul se desparte de toate cele pe care le-a adunat. Își pierde puterea, lucrurile, zilele. Un singur lucru este însă cu adevărat înfricoșător: să-și piardă sufletul. Căci sufletul este mai de preț decât lumea întreagă, iar nimic din cele trecătoare nu poate fi pus în cumpănă cu veșnicia lui.

Să-I cerem Domnului puterea de a ne lepăda de egoism, răbdarea de a ne purta crucea, smerenia de a nu-l judeca pe aproapele și dragostea de a-L urma pe Hristos până la capăt. Iar atunci când povara ni se va părea prea grea, să ne ridicăm privirea către Crucea Lui și să ne amintim că nici o răstignire trăită împreună cu Hristos nu rămâne fără zorii Învierii. Să căutăm stăruitor trăirea tâlharului smerit, pentru a putea dobândi și noi starea lui de locuitor al Raiului...