Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Patristica Credința care mântuiește

Credința care mântuiește

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Data: 17 Septembrie 2026

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 671-672

„La biserică, Părintele Antim (Găină) stătea în urmă și niciodată nu se așeza în strană. Ținea permanent privirea în jos și rostea rugăciunea lui Iisus în tăcere și liniște adâncă. Iar în Sfântul Altar intra numai când slujea și stătea permanent cu fața spre sfântul jertfelnic.

Părintele Antim era un profund lucrător al rugăciunii lui Iisus. El purta în suflet bucurii de taină, străine celor mulți. De aceea nu-l ispiteau cu nimic cele din afară, nici florile, nici cântările, nici hainele, nici mâncarea, nici odihna, nici laudele oamenilor, căci inima lui era rănită de dragostea lui Hristos.

Acest smerit părinte nu privea niciodată pe om în față, nici nu osândea pe cineva, nici nu îngăduia cuiva să vorbească de rău pe aproapele. Numai când își mustra ucenicii, îi privea o clipă în față, apoi îi libera.

Spun ucenicii lui că bătrânul nu intra în chilie când era tulburat sau când avea cineva supărare asupra lui. Căci sufletul său nu avea odihnă și nu se putea ruga. Ci, mai întâi, înconjura chilia de câteva ori, apoi își cerea iertare de la cel pe care îl supărase. Iar după ce intra în chilie, se pedepsea pe sine cu post și rugăciune trei zile, până își liniștea conștiința.

Mai spun ucenicii lui că Părintele Antim era foarte nevoitor. Mânca numai legume, o dată pe zi, cu multă înfrânare. Iar vin, brânză și lapte gusta de câteva ori pe an. Purta haine vechi și sărăcăcioase, nu făcea foc în chilie și nu avea nici o avere, decât un cojoc și trei cărți: Ceaslovul, Psaltirea și Patericul.

O altă nevoință a Părintelui Antim era privegherea de toată noaptea. Spun părinții că bătrânul nu dormea niciodată pe pat. După ce-și termina rugăciunea de seară, făcea sute de metanii, apoi ațipea un ceas, două, în genunchi, sub icoane. Când se deștepta, își continua rugăciunea de miezul nopții și iar ațipea un ceas sub icoane.

Odată a rămas peste noapte în Târgu-Neamț la un fiu duhovnicesc al său pe care îl iubea foarte mult. Deci, după ce i-a mângâiat pe toți cu alese cuvinte de la Sfinții Părinți, gazda i-a pregătit patul și l-a lăsat singur în cameră. A doua zi dimineață, patul era cu totul neatins. Părintele Antim priveghease toată noaptea înaintea sfintelor icoane.”

(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)

Citeşte mai multe despre:   credinta