Istorii adevărate, într‑un ținut de poveste sau despre memoria zidită în credință

La Podul Vadului, pe Valea Prahovei, istoria unei comunități se lasă descoperită deopotrivă în filele vechilor documente și în rugăciunea generațiilor care s‑au succedat, lăsând în urma lor lumina credinței. Sunt locuri în care trecutul respiră prin zidurile unei biserici, prin rugăciuni și prin numele păstrate cu evlavie, asemenea unor semințe de neuitare. O asemenea așezare, cu rezonanțe istorice și bisericești, este și Podul Vadului, unde memoria oamenilor se împletește cu aceea a sfintelor lăcașuri.

Deși mărturiile documentare ne conduc către anul 1800, când exista deja o biserică, iar comunitatea își avea conturul bine închegat, memoria bisericească își coboară rădăcinile mult mai adânc. Tradiția locului vorbește despre un lăcaș ale cărui începuturi sunt așezate în preajma anului 1500. În piciorul Sfintei Mese a fost descoperită o inscripție slavonă care amintea anul 7018 de la facerea lumii și numele unui preot: Popa Gheorghe. Păstrată în inima Altarului, această mărturie deschide o fereastră către o lume îndepărtată, din care ajung până la noi semnul unei slujiri și amintirea unei obști adunate în jurul lui Dumnezeu. Fie că privim către cele aproximativ cinci veacuri ale acestei mărturii, fie că ne raportăm la cele două secole legate de reperele documentare mai apropiate, amândouă răstimpurile merită aceeași luare‑aminte recunoscătoare: în cuprinsul lor se adună viața, osteneala și nădejdea atâtor generații.

Despre biserica din anul 1810 știm că purta hramul „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”. Un clopot cu o inscripție chirilică din același an îi atestă apartenența la lăcașul din Podul Vadului, păstrând în însăși materia sa o mărturie a trecutului. Glasul clopotului și cuvântul săpat în el se întâlnesc astfel într‑o aceeași chemare la neuitare, legând timpul oamenilor de ritmul rugăciunii.

Vechea biserică fusese ridicată din piatră necioplită și cărămidă, după un plan dreptunghiular, în simplitatea trainică a zidirilor de odinioară. Fragmentele de cruci pe care se mai deslușeau urme de scriere slavonă întăresc presupunerea că locul pe care s‑a înălțat biserica din 1810 avea o istorie sacră mult mai veche. Aceste vestigii păstrează ceva din tăcerea pietrei, care duce mai departe amintirea oamenilor când numele și chipurile lor încep să se șteargă din memoria lumii.

Trecerea vremii avea să aducă însă și încercări grele. Mai multe cutremure din veacul al XX‑lea, îndeosebi cele din 1977 și 1986, au șubrezit zidirea. Fisurile zidurilor deveniseră vizibile, iar starea lăcașului se înrăutățise până la un prag aproape cu neputință de acceptat. Biserica în jurul căreia se țesuse, vreme îndelungată, viața duhovnicească a comunității purta acum rănile adânci ale acestor zguduiri. Zidurile ei chemau la grijă și răspundere, ca o moștenire încredințată celor vii, spre a păstra mai departe lumina primită de la înaintași.

În anul 1999, comunitatea a luat hotărârea de a înălța o nouă biserică. Atunci, ca și astăzi și ca în orice vreme, un asemenea început cerea multă dăruire, răbdare și credința că osteneala închinată lui Dumnezeu își va afla împlinirea. Părintele Ion Laurențiu Vereș a hotărât ca noul lăcaș să fie zidit pe amplasamentul bisericii vechi, acolo unde rugăciunea își adâncise rădăcinile în viața atâtor generații. Lucrările au început în martie 2000, deschizând un drum pe care nădejdea avea să fie încercată, iar statornicia, chemată să‑și arate puterea.

Nu au lipsit greutățile și chiar a fost o perioadă în care șantierul a trebuit să se oprească. În același răstimp, s‑a lucrat și la construirea capelei din cimitir, închinată Înălțării Domnului. Astfel, printre încercări și reluări ale ostenelii, biserica cea mare de la Podul Vadului și capela s‑au înălțat pentru a duce mai departe tradiția și credința locului. Întreaga istorie a acestei comunități cuprinde o lecție de adâncă răspundere duhovnicească: atunci când zidurile se clatină, răscolite de cutremure și măcinate de trecerea vremii, celor rămași le revine datoria de a pregăti un nou altar. Rugăciunea își urmează cursul și atunci când lucrările întârzie, asemenea unui izvor care își caută necontenit calea către lumină.

Între anii 2003 și 2007, biserica a fost ridicată, dobândind o înfățișare de aleasă frumusețe arhitecturală și dimensiuni impunătoare. Structurile vechiului lăcaș nu au mai putut fi folosite, astfel încât a fost nevoie să se toarne fundații noi. Pe urmele zidirii de odinioară s‑a înălțat o biserică de o mare frumusețe, împodobită cu pictură de cea mai bună calitate și îngrijită mereu cu o atenție care se vădește în curățenia ei impecabilă. Există în această grijă statornică o formă discretă de evlavie: dragostea pentru casa lui Dumnezeu se arată în fiecare amănunt, iar buna rânduială pregătește sufletul pentru reculegere.

De aceea, cel care ajunge aici, chiar și fără să‑și fi anunțat vizita, este întâmpinat de frumusețea unei îngrijiri neîntrerupte. Bucuria se împletește cu uimirea și se preface, firesc, în recunoștință către Dumnezeu și către oamenii prin a căror osteneală o asemenea lucrare rămâne exemplară. Dincolo de ceea ce ochiul admiră, inima simte răbdarea, atenția și dăruirea care susțin, zi după zi, această podoabă a comunității.

Alături de cele două hramuri istorice, Nașterea Maicii Domnului și Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, biserica a primit și ocrotirea Sfintei Cuvioase Parascheva. În această așezare sub binecuvântarea sfinților se poate desluși continuitatea unei vieți bisericești care își păstrează rădăcinile și își înnoiește, cu fiecare generație, puterea de a mărturisi. Noul lăcaș duce mai departe firul trecutului, încredințând celor de astăzi moștenirea de credință a înaintașilor.

Istoria parohiei de la Podul Vadului cuprinde, odată cu mărturia zidirilor, și chipurile oamenilor care le‑au slujit și le‑au purtat de grijă. În evocarea acestui trecut, părintele Laurențiu Vereș a adăugat numele slujitorilor cunoscuți din arhive și din tradiția locului: preoții Gheorghe, Nicolae, Mihai, Ioan, I. Baziliu, I. Georgescu, Gheorghe Rădulescu, Irimia Ionescu, Constantin Dumitrescu, Traian Georgescu și Gheorghe Izvoranu.

În continuarea acestui șir de slujire se află, de 30 de ani, părintele Ion Laurențiu Vereș. Adunate laolaltă, aceste nume alcătuiesc un pomelnic al memoriei și al recunoștinței, în care istoria locului își regăsește glasul cel mai apropiat de inimă: glasul rugăciunii înălțate, din generație în generație, înaintea aceluiași Dumnezeu.

Este o frumoasă împlinire ca, în 30 de ani de slujire preoțească, părintele Vereș să fi înălțat o biserică de mari dimensiuni și o capelă împodobită cu aceeași grijă cu care ar fi înfrumusețată biserica unui mic sat. În aceste zidiri se adună anii de osteneală, răbdarea încercată și bucuria unei slujiri care lasă în urmă semne văzute ale credinței. Lor li se adaugă centrul social‑pastoral, aflat încă în construcție, ale cărui încăperi vor putea primi copii, tineri și adulți, adunați împreună pentru întâlniri și învățătură, pentru agape și pomeniri. Sub acoperișul său, comuniunea va căpăta chipul firesc al apropierii dintre oameni, al cuvântului împărtășit și al grijii purtate unii altora.

Viața parohiei cuprinde deja activități catehetice pentru copii și tineri, pregătirea concertelor de colinde și cinstirea sfinților, prin care credința își găsește loc în inimile celor care cresc la umbra Bisericii. Între momentele de aleasă bucurie duhovnicească se înscrie și popasul moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor, a cărui prezență a adus acestei comunități binecuvântarea unei întâlniri vii cu sfințenia.

Se deslușește astfel viața unei obști care își înnoiește necontenit legătura cu Dumnezeu și cu propria memorie. Privind către începuturile istoriei de la Podul Vadului, de care ne despart mai bine de cinci veacuri, îi întâlnim, în apropierea noastră, pe cei care au dus mai departe această moștenire. După cutremure și încercări, după anii care au apăsat asupra vechilor ziduri, ei au ridicat capela din cimitir, înțelegând că rugăciunea trebuie să‑și păstreze locul și glasul și în vremea construirii noii biserici. A urmat zidirea falnică și trainică a lăcașului celui mare, răspuns al unei comunități care a întâmpinat trecerea timpului prin credință și lucrare.

De‑a lungul acestui drum de peste 500 de ani, istoria și credința au rămas împreună, luminându‑se una pe cealaltă. Dintr‑o asemenea statornicie avem și noi de învățat: să străbatem anii păstrând legătura cu rădăcinile, să primim cu recunoștință darul înaintașilor și să‑l încredințăm, îmbogățit prin propria osteneală, celor care vor veni.

În ținutul în care Valea Prahovei și dealurile încărcate de povești păstrează amintirea atâtor oameni și întâmplări, biserica din Podul Vadului rămâne o lumină aprinsă din veac în veac. Este lumina credinței, trecută din inimă în inimă, asemenea flăcării pe care o candelă o dăruiește alteia, fără să se împuțineze.

Adăugându‑mi și eu pașii celor ai pelerinilor care au străbătut ținutul Prahovei, am admirat, încă de la întâia vizită, frumusețea locului, grija preotului și împlinirile pe măsura acestei dăruiri: cele două lăcașuri de rugăciune și însemnatul centru social‑pastoral care se zidește. Am putut vedea cât de bogat poate rodi viața unei parohii când râvna păstorului se întâlnește cu dragostea și statornicia comunității.

De la o slujbă săvârșită acolo, cu ceva timp în urmă, păstrez o imagine care îmi revine în minte cu limpezimea unei fotografii prețioase. Era o zi de vară, cu soare fierbinte, când s‑a așezat piatra de temelie a noului centru social‑pastoral. Oamenii stăteau adunați într‑un spațiu nici prea strâmt, nici prea larg, într‑o apropiere care dădea întregii priveliști căldura unei mari familii. Semănau cu oamenii senini din vechile fotografii, în care chipurile păstrează gravitatea blândă a ceasurilor însemnate. Priveau către cer, ascultau rugăciunile și Îi încredințau lui Dumnezeu întreaga lor viață. În acea adunare, sub lumina arzătoare a verii, se făcea văzută însăși continuitatea locului: oameni care primeau trecutul cu evlavie și așezau, cu nădejde, temelia celor ce aveau să vină.

Aceste gânduri se îndreaptă către un preot care a împlinit 30 de ani de slujire la altarul lui Hristos. În acest îndelungat răstimp s‑au adunat osteneli și rugăciuni, încercări și împliniri, purtând în adâncul lor taina dăruirii pentru Dumnezeu și pentru oameni. Ne rugăm ca Domnul să adauge încă pe atât, cu sănătate, putere și pace sufletească, pentru ca părintele Ion Laurențiu Vereș să ducă la bun sfârșit lucrarea începută în urmă cu trei decenii și să o încununeze prin roade duhovnicești și printr‑o trăire pe măsura chemării preoțești.

Mai presus de frumusețea zidirilor, să‑i fie dăruită bucuria de a vedea sufletele încredințate păstoririi sale crescând în credință și apropiindu‑se de Împărăția cerurilor. Să‑i adune pe oameni lângă Biserică, să‑i călăuzească spre Hristos și să‑i primească pe toți cu iubirea răbdătoare a unui părinte, în a cărui inimă fiecare să afle ascultare, mângâiere și nădejde.

Cu privirea înălțată către cer și cu inima aplecată spre oameni, să le rămână aproape pe cărările vieții, ajutându‑i să devină, prin harul lui Dumnezeu, fii și moștenitori ai Împărăției Sale.

Iar anii care vor veni să adauge acestei slujiri lumina maturității duhovnicești, în care cuvântul se adâncește în rugăciune, osteneala rodește în iubire și întreaga viață se face dar...