Dicționar canonico-juridic: Patriarh

Cuvântul „patriarh” (πατριάρχης - patriarches) desemnează cea mai înal­tă demnitate în Biserica Ortodoxă și este atribuit Întâistătătorului unei Biserici Ortodoxe autocefale organizate ca Patriarhie.

Etimologic, termenul are origine biblică și poate însemna întemeietorul/protopărintele unui neam (πατηρ = părinte, tată și αρχη = primul) sau conducătorul/căpetenia unui neam (πατρια = patrie, țară,
neam și αρχων = primul, căpetenie).

În primele secole creștine, titlul de patriarh era folosit în Imperiul Roman pentru conducătorul spiritual al diasporei iudaice. Creș­tinii au preluat termenul și l-au acordat unor ierarhi și părinți ai Bisericii vrednici de o cinstire deosebită. În acest sens, Sfântul Grigorie de Nazianz îi numește simbolic patriarhi pe episcopii în vârstă, iar Sfântul Grigorie de Nyssa îi numește patriarhi pe toți părinții care au participat la Sinodul II Ecumenic.

Utilizarea termenului s-a extins treptat, iar demnitatea patriarhală s-a conturat în cadrul dezvoltării organizării administrative a Bisericii. Demnitatea de patriarh a fost revendicată pentru prima dată în istoria Bisericii creștine de către Dioscor, Arhiepiscopul Alexandriei, la Sinodul tâlhăresc din anul 449, însă acesta a fost condamnat ca ereziarh de către Sinodul al IV-lea Ecumenic. Un an mai târziu, în 450, în corespondența Imperiului Roman de Apus titlul de patriarh este atribuit Episcopului Romei.

Pentru prima dată, titlul de patriarh a fost utilizat oficial pentru a-i desemna pe episcopii principalelor cinci scaune creștine (Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim) în cadrul ședinței a XIV-a din 31 octombrie 451 a Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, fără a fi însă menționat expres în canoanele acestui Sinod, ci numai în actele sale. Astfel s-a consacrat sistemul celor cinci Patriarhate istorice, cunoscut sub numele de pentarhie. Primul care și-a revendicat acest titlu a fost Arhi­episcopul Constantinopolului, care, la un Sinod din anul 457, s-a autointitulat Patriarh al Constantinopolului. Această demnitate va fi menționată explicit abia în canoanele 2, 7 și 36 ale Sinodului Trulan (691-692), iar în epoca împăratului Justinian (527-565) drepturile și jurisdicțiile patriarhilor vor fi consacrate prin legislația imperială (Novelele 109, 123, 126 și 131).

În cazul Bisericii Ortodoxe Române, după dobândirea autocefaliei în 1885 și realizarea Marii Uniri în 1918, Sfântul Sinod a aprobat, la 4 februarie 1925, înființarea Patriarhiei Române și ridicarea Arhiepiscopului și Mitropolitului Ungrovlahiei la rangul de Patriarh al României. Hotărârea a fost ratificată prin Legea nr. 669/1925, votată de Parlament, promulgată de regele Ferdinand și publicată în Monitorul Oficial la 25 februarie 1925. Ulterior, la data de 30 iulie 1925, Patriarhia Ecumenică a emis Tomosul privind recunoașterea rangului de Patriarh al României, semnat de către Patriarhul Ecumenic Vasile al Constantinopolului.

În Dipticele întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale surori, din considerente istorice, Patriarhul României ocupă poziția a șaptea, după Patriarhul Serbiei și înainte de Patriarhul Bulgariei.

Potrivit Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, „Patriarhul României este Întâistătătorul între ierarhii Bisericii Ortodoxe Române şi preşedintele organismelor centrale deliberative şi executive bisericeşti” (art. 24), iar titulatura sa este „Preafericirea Sa, Preafericitul Părinte (N), Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române” sau „Patriarhul României” (art. 25 alin. 2).

În ceea ce privește titulatura „Preafericitul”, aceasta este traducerea românească a termenului grec Makariotatos/Μακαριώτατος care desemnează în Ortodoxie pe Protos-ul (întâistătătorul) unei Biserici autocefale, cu excepția Patriarhului Ecumenic, care deține titulatura de Panagiotatos/Sanctitatea Sa.

În concluzie, termenul patriarh are o bogată semnificație istorică, teologică și canonică, desemnând în Biserica Ortodoxă Întâistătătorul unei Biserici autocefale și exprimând atât autoritatea, cât și responsabilitatea acestuia față de Biserica pe care o păstorește.

(Material realizat de Cancelaria Sfântului Sinod)