De ce om fi noi aşa?

Adică, cum? Aș da răspunsul cel mai direct și cel mai potrivit, dar îmi e teamă să nu jignesc poporul român, cum spunea Petre Țuțea. Ne place să fim suspicioși, să vedem răul și acolo unde este bine, să insinuăm, să ne dăm cu stângul în dreptul, să zeflemisim, să ne dăm cu părerea pe unde nu ne pricepem, să avem pretenția că avem cap limpede când, de fapt, el este pătrat, să râdem ca altădată, ca babele de pe malul șanțului, de tot ceea ce vedem că nu este pe placul nostru. Ne place să râdem de toate și de toți. Tari în bancuri! Să fie o boală națională? Nu știu, dar un defect, da.

Unei părți neînsemnate a acestui popor, dar cu influență și uneori cu putere, i-a plăcut să conteste tot, să cerșească bunăvoința turcului sau a altora, să vândă domnitorii sau să-i ucidă. Acestei categorii de concetățeni de ieri și de azi i-a plăcut să trăiască pe plaiul mioritic în cocioabe și să gândească direct proporțional cu cocioaba în care a trăit sau trăiește. Suflete de cociobari care nu au nimic cu sufletul mare al poporului român de pretutindeni. În ultima vreme, parcă a crescut acest procent al populației (nu al poporului) constituit în mișcări și grupuri organizate komsomolist, cu mentalitate de consultanți, oameni gata să dea țara altora pe doi bani.

Avem o capitală, numită de unii cândva, în glumă și metaforic, „Micul Paris” pentru că în vremea regatului s-au construit câteva clădiri în stil parizian, câteva instituții și că pe aici societatea bună vorbea franțuzește. De fapt, este vorba de o capitală fără monumente notabile, vrednică de capitala celei mai mari țări din Balcani. Avem câteva bisericuțe, monumente istorice, rămase din mahalalele de altădată (din care s-a constituit orașul București) de pe malurile Dâmboviței, care dau pitorescul capitalei noastre. Constituirea Bucureștilor, bag seamă, nu a schimbat deloc mentalitatea de mahala a multora dintre concitadinii noștri. Dacă aceștia au mai învățat să scrie, să citească, să lucreze pe calculator sau să mai facă și filme, spiritul redivivus al mahalalei de altădată s-a afirmat direct proporțional cu noile posibilități de afirmare a lui și a tehnicii de comunicație.

Am avut parte de o istorie grea, care ne-a dat o mentalitate ușor diferită de a celorlalte popoare europene. Mentalitatea unui popor este dată și de mediul în care acesta trăiește. Mentalitatea multora, veniți din mioriticul rural, a fost schimbată în sens negativ de mediul de târg al multor orașe românești, mai ales în cele din sudul țării. Mentalul omului se schimbă și în funcție, sau mai ales în funcție, de ceea ce omul vede când iese din casă. Ce vede bucureșteanul când iese din casă? Nu dau eu aici răspunsul. Dar dacă ar fi avut șansa să vadă clădiri frumoase, statui ale personalităților acestui neam, curățenie, parcuri, mulți dintre confrații noștri n-ar mai fi nici extaziați când văd Europa apuseană, nici n-ar fi speriat Vestul, încât ni s-a dus buhul. Monumentele și clădirile frumoase ne educă mintea și sufletul, tot așa cum face știința de carte.

Acesta este unul dintre rolurile pe care le au atât bisericuțele noastre, cât mai ales Catedrala Națională. Bucureștiul este singura capitală europeană care nu are o catedrală vrednică de o capitală. De aceea, ea se construiește prin grija Bisericii Ortodoxe Române, pe care o interesează ca sufletul românului să crească frumos și demn și ca românul să fie zvelt sufletește și trupește, nu bicisnic, frustrat, cu conștiința celor care până mai ieri au trăit în cocioabe, în bordeie și desculți.

Am fost martorii a două evenimente de presă, mai întâi un articol intitulat „Catedrala Prăduirii Neamului” și un film-montaj, nu reportaj, care au fost scrise și alcătuite în același spirit de mahala balcanică. În esență, și fără să fi voit autorii lui, filmul arată slalomul pe care trebuie să-l facă preoții ca să poată întreține, restaura sau construi lăcașuri de cult civilizate, propice condițiilor de început de mileniu trei. În toate țările europene (până și în Franța), comunele și municipiile se îngrijesc de întreținerea lăcașurilor de cult, podoaba localităților. La noi, acest lucru trebuie să-l facă preotul. El neglijează uneori activitatea-i specifică, de ordin cultural, pastoral și misionar, pentru a asigura construirea și întreținerea lăcașului de cult, care nu este al lui, ci al comunității. În efortul acesta, preotul apelează la oameni care pot face ceva pentru biserica în care el slujește comunitatea, credincioși sau necredincioși, binevoitori sau nu.

Filmul a arătat oameni care, în felul lor, doreau să restaureze și să îngrijească bisericile. În instituțiile statului sunt salariați responsabili și care vor să facă lucrul acesta. Greșesc? În fil­mul realizat nu s-a putut arăta că preoții în cauză și consilierul municipal ar fi făcut ceva în interes propriu. E o vină? Că sunt firme de construcții cu manageri onești sau mai puțin onești, este altceva. Finanțatorii și preoții vor să-și atingă obiectivul, nu să fure. Mai gravă, în materialele prezentate, este intenția realizatorilor. Obiectivul lor îl constituie împiedicarea construirii Catedralei Mântuirii Neamului și denigrarea Patriarhului Daniel.

Domnilor, despre această catedrală s-a vorbit de mai bine de un secol. Problema necesității construirii ei s-a pus după Războiul de Indepen­dență, apoi, foarte insistent, după Primul Război Mondial și reîntregirea țării, adică atunci când neamul românesc, liber și unit în România Mare, a fost salvat de risipirea și răzlețirea iremediabilă prin țări străine, așa cum vedem azi, altfel și în alte condiții.

Că s-a pus în operă abia acum construirea acestei catedrale, este meritul incontestabil al Patriarhului Daniel, care a găsit credit la conducătorii politici români de azi, care au gândit și gândesc românește. Domnilor, această catedrală nu se construiește prin prăduirea cuiva sau a ceva, ci pe baze complet legale pe locul unde regimul comunist a dărâmat cinci biserici și a confiscat terenurile care aparțineau acestora! Prin urmare, statul actual român a retrocedat Bisericii terenurile care au aparținut bisericilor dărâmate. Nu este vorba câtuși de puțin de un cadou făcut de statul român Bisericii Ortodoxe Române sau Patriarhului Daniel, așa cum insinuează cele două documente media.

Construirea catedralei este un obiectiv de ordin național, stabilit ca atare prin Legea 441/ 2004. Biserica Ortodoxă Română și-a asumat construcția acesteia pe baza sus-numitei legi. Este o povară grea pentru Patriarhul Daniel, dar și-a asumat-o pentru români. Da, el are calități de bun chivernisitor a ceea ce i se încredințează și a ceea ce are. Eu așa l-am cunoscut în tinerețea noastră. Nu este un risipitor. Lucrul acesta îl pot afirma toate firmele care au lucrat și lucrează la Catedrala Mântuirii Nea­mului. Dacă acest obiectiv național ar fi fost lăsat pe mâna politicienilor, în hățișul așa-ziselor licitații transparente, unde numai transparență nu ar fi fost, catedrala nu s-ar fi aflat nici la cota 0. Apare însă monumental, fiind cea mai mare construcție din ultimii 30 de ani. Din câte cunosc, au fost și sunt oameni de bine care, de la nivelul lor, sprijină acest mare demers, politicieni, miniștri, primari, oameni obișnuiți, oameni de afaceri etc. Aproape toți furnizorii de materiale români, chiar și unii străini, au oferit materiale sub prețul pieței. Și aceasta pentru că unii oameni politici, constructori și furnizori de materiale au conștiința că sunt și ei ctitori ai catedralei. Poporul nostru are în rândul lui și asemenea oameni, adevărați, care nu fac deloc parte din corul cârcotașilor.

M-aș fi așteptat ca domnii de la Recorder să fi semnalat că obiectivul Catedrala Mântuirii Neamului a mobilizat peste 3.000 de muncitori, la locul propriu-zis unde se construiește și în instituțiile care oferă materiale. Sunt mii de oameni cărora li s-au asigurat locuri de muncă în țară și care nu au mai plecat să lucreze la străini. M-aș fi așteptat să spună că, deși este obiectiv național, Biserica Ortodoxă Română, prin firmele angajate, plătește TVA și impozite ca orice firmă, bani care se adună din dragostea multor credin­cioși români din toată țara, ctitori ai acestui neam și ai monumentelor lui, nu numai din banii publici. Bani publici? Da, acolo sunt și banii Patriarhului Daniel, și ai mei, și ai altora ca mine, care am plătit și plătim impozite, în calitate de cetățeni ai țării.

Da, Biserica are o anumită autonomie în conducerea ei, dar nu este lipsită de legi și nici nu eludează legile țării. Dimpotrivă! Ea dispune de un serviciu de audit. Firmele cu care se lucrează la construirea catedralei nu sunt numai cele care licitează, ci care și-au arătat și își arată bunăvoința pentru acest măreț obiectiv. Mulți dintre furnizorii de materiale și dintre lucrători au conștiința că sunt și ctitori ai acestei catedrale, la edificarea căreia Patriarhul Daniel s-a angajat prin muncă și chiar prin bani proprii.

Nu este transparență în banii folosiți la construirea catedralei? Vă rog să citiți rapoartele și dările de seamă ale Adunării eparhiale ale Arhiepiscopiei Bucureștilor și ale Adunării Națio­nale Bisericești din fiecare an și vă veți lămuri. Sunt sigur că orice control financiar intern sau extern, care ar verifica fondurile alocate pentru construirea catedralei, va găsi toate oglindă, în evidențele sectorului care se ocupă de construirea catedralei. Filmul nu face câtuși de puțin aluzie la catedrală.

Cât privește angajarea Patriarhului Daniel pentru Biserică, aceasta este totală. A luat slujirile pe care i le-a încredințat Biserica drept sacrificii în misiunea pe care și-a asumat-o de mai multe zeci de ani. Domnilor, oricât ați da cu piatra în cel care și-a asumat construirea Catedralei Naționale, nu veți împiedica această lucrare! E una pe care o vrea Dumnezeu, o vrea poporul român, indiferent de masele mai mici sau mai mari, mai gălăgioase sau mai indiferente care, momentan, își afirmă ostentativ nivelul la care istoria noastră vitregă a lăsat o anumită categorie de locuitori ai bordeielor și cocioabelor de altădată și ai mahalalelor bucureștene. Mergem înainte.