De Crăciun, creştinii sunt gazde în casa Domnului

În preajma sărbătorii Naşterii Domnului, creştinii sunt gazde. Dacă în propriile case sunt gazde ale colindătorilor ce vestesc minunea de la Betleem, în casa lui Dumnezeu sunt gazde ale celor ce doresc să primească această veste. Cei din urmă sunt aşa-numiţii "creştini de Paşti şi de Crăciun", care nu trec atât de des pragul bisericii şi atunci când o fac, se simt stingheri. La praznicul Naşterii Domnului, creştinii fideli, practicanţi, vor sta alături de chipuri noi, pe care în duminici şi sărbători nu le au alături. Cum îi întâmpinăm în biserică pe cei care vin la rugăciune mai rar şi cum putem să-i apropiem?

Se întâmplă, uneori, ca oamenii nefamiliarizaţi cu rânduielile bisericeşti să participe la sfintele slujbe şi să se poarte cu stângăcie în lăcaşul de cult. Răbdarea celor din jur este esenţială, pentru ca atât preoţii, cât şi credincioşii să se poată ruga în linişte, netulburaţi. Cu toţii am asistat la episoade când oameni care doreau să se închine la icoanele împărăteşti de pe catapeteasmă să fie admonestaţi zgomotos de cei din primele rânduri din biserică pentru că nu au respectat un anumit "traseu". Problema nu este de fond, ci de formă. Este evident că trebuie să li se atragă atenţia celor care greşesc în biserică, dar cum facem aceasta? Putem să-i şoptim celui ce a greşit din neştiinţă care este ţinuta în biserică sau putem să-l apostrofăm. "Nu mai supăra pe Învăţătorul" De câte ori asist la vigilenţa celor ce se erijează în "protectori" ai celor sfinte, care nu ezită să taxeze orice stângăcie a semenilor lor, îmi vine în minte un episod evanghelic. Este vorba despre minunea învierii fiicei lui Iair. Iair, mai-marele sinagogii, aşadar un om nici total străin de Mântuitorul, dar nici un apropiat al Său, vine şi Îi cere ajutorul. Pe când se îndreptau împreună către casa unde avea să-i învieze fiica, apropiaţii săi vin şi-l avertizează: "Nu mai supăra pe Învăţătorul" (în Evanghelia după Luca 8, 49), respectiv: "De ce mai superi pe Învăţătorul?" (după Marcu 5, 35). Răspunsul Mântuitorului este acelaşi, în ambele Evanghelii: "Nu te teme. Crede numai". Nu îl respinge, nici nu îl ceartă, ci continuă drumul alături de el. Şi îi ascultă cererea. Când un om se apropie de Sfântul Altar pentru a se închina, aşa cum poate şi aşa cum ştie, şi este apostrofat de cei din biserică, există posibilitatea să se considere respins. E adevărat, cei ce fac acestea se pot îndreptăţi pe sine spunând că doresc să păstreze ordinea şi liniştea în casa lui Dumnezeu. Dar, oare, reacţionând zgomotos la gesturile semenului tău, nu provoci chiar mai multă dezordine? Zgomotul pentru linişte nu pare, oare, sinonim cu haosul pentru ordine sau cu "războiul pentru pace"? Biserica este locul celor chemaţi de Dumnezeu L-am întrebat pe părintele Silviu Tudose, asistent în cadrul Departamentului de Teologie Sistematică, Practică şi Artă Sacră al Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti şi preot slujitor la Parohia "Sf. Ilie - Gorgani", Protoieria I, Bucureşti, cum trebuie să-i întâmpine preoţii şi credincioşii practicanţi pe cei ce calcă pragul bisericii foarte rar. "Cu multă dragoste - ne-a răspuns părintele - deoarece biserica este în primul rând casa lui Dumnezeu şi poarta cerului şi mai apoi casa noastră, a oamenilor. Noi suntem chemaţi acolo de Dumnezeu. Chiar denumirea de biserică, în limba greacă (ekklesia), provine de la verbul a chema (ekkaleo), ceea ce arată că biserica este locul celor chemaţi de Dumnezeu. Cei care suntem în biserică, ştiind acest lucru, ar trebui să ne bucurăm că un altul trece pragul lăcaşului de cult, chiar dacă face acest lucru foarte rar, şi să conştientizăm permanent că nu noi suntem stăpânii acelui loc, ci Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel îi atenţionează la un moment dat pe corinteni: "…aud că atunci când vă adunaţi în biserică, între voi sunt dezbinări, şi în parte cred. Fiindcă trebuie să fie între voi şi eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercaţi. Când vă adunaţi deci laolaltă, nu se poate mânca Cina Domnului" (1 Corinteni 11, 18-20). Cuvintele Apostolului ne arată că biserica era în primul rând un loc unde creştinii se adunau pentru a descoperi şi a realiza Biserica - Trupul Domnului, reprezentată de Sfânta Euharistie (Cina Domnului). Pacea şi armonia dintre noi, pe lângă faptul că reprezintă o mare responsabilitate, condiţionează, aşadar, primirea Sfintei Împărtăşanii". "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" Atunci când un creştin nepracticant intră în biserică şi, nefamiliarizat cu viaţa cultică, poate comite unele greşeli, trebuie îndreptat. Se întâmplă în numeroase biserici ca atunci când un om trece, spre exemplu, prin faţa uşilor împărăteşti, în timpul slujbei, să fie admonestat de creştinii fideli, foarte vigilenţi, ai acelei parohii. Omul se fâstâceşte, se blochează şi se produce mai mare tulburare în biserică. Aşadar, cum trebuie îndreptat cel ce nu cunoaşte rânduielile? "Personal, consider că, dacă vorbim de îndreptare, e bine ca ea să fie făcută de preot, de slujitorul bisericii. O observaţie venită din partea altui credincios, oricât de blândă şi binevoitoare ar fi, riscă să-l mâhnească pe cel care o primeşte, mai ales dacă aceasta e făcută chiar în timpul slujbei, de faţă cu ceilalţi. Se întâmplă, aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, mai ales în timpul marilor sărbători, ca cei nefamiliarizaţi cu rânduielile să le încalce de cele mai multe ori fără să-şi dea seama. În astfel de cazuri e bine să fim foarte îngăduitori şi chiar să-i ajutăm discret pe cei care vedem că nu ştiu ce trebuie să facă în anumite momente. Responsabilitatea bunei desfăşurări a slujbelor o au slujitorii sfintelor altare, fapt pentru care, atunci când este nevoie, ei intervin pentru îndreptarea unor neorânduieli. În cazul micilor abateri ale unor credincioşi care vin mai rar, atât preoţii, cât şi credincioşii trebuie să fie foarte îngăduitori, amintindu-şi permanent cuvintele din rugăciunea domnească: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Oamenii nu trebuie să simtă că au intrat într-un tribunal, ci într-un loc în care se pot vindeca şi unde e prezentă dragostea lui Dumnezeu", a încheiat pr. asist. Silviu Tudose.