De la viaţa biologică la viaţa spirituală, prin Jertfa lui Hristos

La săvârşirea Sfintei Taine a Botezului, omul primeşte nume, fiind chemat pentru prima dată de Dumnezeu la viaţa spirituală, ca subiect responsabil pentru alegerile şi faptele sale. Taina Botezului restaurează fiinţa umană, dându-i, între altele, curajul să recunoască faptele rele şi puterea să plângă atunci când regretă săvârşirea lor. Iar această lucrare se vede în pocăinţă. Lacrimile pocăinţei, fie că sunt văzute, fie că sunt resimţite în adâncul inimii, spală ochii de privirile pătimaşe şi inima de poftele străine.

Lacrimile pocăinţei - apele curăţitoare ale sufletului Simţurile şi puterile sufleteşti ale omului, curăţite prin baia lacrimilor şi înnoite prin lucrarea harului, pot vedea înţelesurile spirituale ale celor văzute, încât omul ajunge să descopere lucrarea plină de înţelepciune şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, peste tot în Scriptură, în cele zidite, şi în viaţa lui. "Când te-ai ridicat prin multe osteneli şi sudori deasupra micimii trupului şi te-ai dezbrăcat de trebuinţele lui, îl vei purta uşor şi duhovniceşte, ca pe unul ce nu va simţi nici foame, nici sete. Atunci vei privi mai bine, ca prin oglindă (I Cor.13, 12), pe Cel mai presus de minte şi cu ochii tăi spălaţi de lacrimi vei vedea pe Cel pe Care nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1, 18)" (1.). De aceea, apa lacrimilor izvorâtă din pocăinţă curăţă mai adânc mintea şi inima omului, scoţând la iveală firea lui curată, tot aşa cum apa cea dinafară curăţă lucrurile, dezvăluind chipul lor adevărat, originar. Dacă ţinem seama de acestea s-ar putea spune că într-un anumit fel apa care întreţine viaţa vieţuitoarelor şi pe care o folosim pentru a ne spăla mâinile, faţa şi lucrurile pe care le folosim, pentru a scoate la iveală chipul lor adevărat, apa aceasta obişnuită poate închipui apa Botezului şi lacrimile pocăinţei. Apa Botezului şi lacrimile pocăinţei redau strălucirea spirituală a omului, prin lucrarea restauratoare, profundă şi nevătămătoare a lui Dumnezeu. "O minune, exclamă Sfântul Vasile cel Mare! Te înnoieşti (omule), fără să fii topit; eşti plăsmuit din nou, fără să fii strivit; eşti vindecat, fără să suferi dureri!..." (2.) Apa - principiul vieţii biologice Cu alte prilejuri, am pomenit că apa, în stare lichidă, este foarte probabil o substanţă cu mult mai rară şi mai preţioasă la nivelul sistemului solar şi chiar în întreg universul observabil decât orice alt metal preţios pe Pământ. Terra este singura planetă din sistemul solar care are apă în toate cele trei stări de agregare a materiei. "Nici o altă planetă, nici măcar una singură, nu este scăldată de apă în stare lichidă şi, cu atât mai puţin, să-i acopere trei sferturi din suprafaţă" (3.). De aceea, abundenţa apei se leagă de abundenţa vieţii. Din perspectivă teologică, nu este lipsit de semnificaţie faptul că geofizica dezvăluie că viaţă terestră este întreţinută de rezerve imense de apă care traversează întregul mediu de viaţă. Apa se mişcă prin întreaga lume vie, ca o amplă respiraţie a Pământului. Apele se evaporă sau se scurg în pământ, se acumulează în nori, în forma vaporilor, sau pătrund în mantaua terestră, îmbogăţindu-se cu minerale, la temperaturi de sute de grade Celsius. Din adânc, ele revin în ocean, eliberate prin furnalele unor vulcani marini... După acest drum al apei, care străbate şi o porţiune din mantaua terestră, apele îmbogăţite cu resurse minerale preluate de acolo reintră în ocean, oferind hrană vieţuitoarelor marine (4.). În privinţa rolului pe care apa îl are în mecanismele specifice viului, biochimia este astăzi fără echivoc. Tot ceea ce este viu este legat de apă. Toată vegetaţia planetei este adusă la viaţă prin sursele de apă curgătoare ce izvorâsc sau ţâşnesc, în forma gheizerelor, din pământ, sau a celor ce curg, în forma miliardelor de picături de ploaie. Dar şi în întreaga lume înconjurătoare se poate vedea cu uşurinţă că apa nu asigură doar ambientul terestru favorabil vieţii. Mai mult, ea este vitală; supravieţuirea organismelor vii depinde de existenţa apei. În fine, este deja o evidenţă faptul că vieţuitoarele nu sunt doar dependente de apă, ele sunt apă, într-o proporţie semnificativă din constituţia lor biologică. Aşadar, trăim într-un spaţiu fizic inundat de apă, ne mişcăm într-o lume plină de vietăţi a căror viaţă şi mişcare este întreţinută de mişcarea amplă a apelor ce străbat pământul, văzduhul şi întreaga lume vie dintre ele; ne alimentăm cu apă, ne curăţim cu apă şi suntem constituiţi, într-o bună măsură, din apă; lumea vie se hrăneşte cu apă şi este înlănţuită într-o horă a vieţii întreţinută de apă... Duhul Sfânt, apa primordială şi viaţa creaturilor În grabă, o minte instruită, familiarizată cu datele ştiinţifice, ar putea să spună, ca în multe alte situaţii, că în toate aceste descoperiri ştiinţifice remarcabile nu sunt urme sau rădăcini spirituale, care să lege în vreun fel lumea apelor şi a vieţii din jurul nostru, care ne ajută să trăim biologic, cu viaţa noastră spirituală. Nu este aşa. Apa este strâns legată de viaţa spirituală! În acest sens, este semnificativ că apa este menţionată foarte devreme în referatul Facerii: "Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor" (Facerea 1, 3). Este adevărat că, în textul Sfintei Scripturi, cuvintele nu sunt denotative. "Apa" menţionată în acest text nu este, în mod univoc, H2O. Sfântul Vasile cel Mare interpretează purtarea Duhului pe deasupra apelor în sensul că puterile de întreţinere a vieţii, care sunt adăpostite în ape, sunt pregătite de Duhul Sfânt. "Se purta" este interpretat de Sfântul Vasile cel Mare prin aceea că Duhul încălzea şi dădea viaţă apelor, după chipul găinii, care cloceşte şi dă putere de viaţă ouălor. Acesta este înţelesul pe care îl au cuvintele: "Duhul Se purta", adică pregătea apele pentru naşterea vieţii (5). Într-un fel mai desluşit, se vede că apele menţionate în textul Facerii se leagă strâns de viaţă! Accentuând o anumită progresivitate a creaţiei, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că apele menţionate aici poartă în ele viaţa, ca potenţial! "În ape era o energie plină de viaţă; nu era simplu o apă stătătoare şi nemişcătoare, ci mişcătoare, care avea putere de viaţă în ea. Că ceea ce­i nemişcător este negreşit nefolositor, pe când ceea ce se mişcă este capabil să facă multe. Deci, ca să ne arate că apa aceasta, multă şi nespus de­ntinsă, avea o putere plină de viaţă, ş...ţ pentru că ş...ţ prin porunca Creatorului universului au fost şi animalele aduse la fiinţă din aceste ape. De aceea ne învaţă chiar de pe acum că apa aceasta nu era o simplă apă, ci una care era în mişcare, care se frământa şi cuprindea totul" (6.). Se poate vedea deci, într-un fel mai desluşit, faptul că apa asupra căreia lucrează Duhul lui Dumnezeu este cea prin care se vor face toate. "Duhul care Se purta deasupra apei ş...ţ L­a dat Dumnezeu spre a da viaţă creaţiei, precum este pentru om sufletul; a amestecat ceea ce e fin cu ceea ce e fin - că Duhul este fin şi apa este fină - pentru ca Duhul să hrănească apa, iar apa împreună cu Duhul, pătrunzând pretutindeni, să hrănească creaţia" (7.). În baza unor astfel de interpretări, părintele Stăniloae scrie că apa menţionată în textul Facerea nu era cu totul pasivă, ci "o energie indefinită, neluminată de nici o determinare, dar într­o mişcare universală, ş...ţ având în ea, prin creaţie, raţiunile tuturor formelor de existenţă, create şi susţinute după chipul raţiunilor Logosului creator şi conservator" (8.). Întruparea şi Botezul Domnului - scufundarea omului în viaţa lui Dumnezeu Toate aceste înţelesuri se luminează şi mai mult, dacă sunt privite în lumina Botezului Mântuitorului. Prin botezul lui Hristos în Iordan, creaţia întreagă se înnoieşte. La fel ca în zilele de început ale lumii, Duhul Se poartă deasupra apelor: "Prin Botezul lui Hristos, Duhul Sfânt S-a unit cu apa Iordanului (ca susţinătoare a vieţii) pentru că Duhul Sfânt este Cel ce le-a făcut pe cele existente spre viaţă; dar nu spre o viaţă biologică, întreţinută autonom de apă, ci una veşnic plină de El". Mai mult, Botezul lui Hristos inaugurează o nouă viaţă şi începutul înnoirii întregii lumi create, prin înnoirea omului. Părintele Stăniloae afirmă că în Taina Botezului omul se înnoieşte, renaşte la o nouă viaţă, din Duh şi din materia cosmică, "întrucât apa reprezintă această materie în stare lichidă, ca rezervă, ca sân al oricărei forme de existenţă organizată. (...) materia însăşi, readusă la mobilitatea ei duhovnicească, devine mediu al Duhului creator, liber, mereu nou în actele Sale. Apa botezului e în chip ascuns materia veacului viitor, care va purta în ea pe Fiul ca ipostas străveziu şi pe Duhul cu energiile Lui de viaţă făcătoare şi pentru noi" (9.). În acelaşi timp însă, trebuie spus că toată lucrarea Duhului în apele lumii create şi prin ele în tot ceea ce este viu, întreaga lucrare restauratoare a lui Dumnezeu în om prin Taina Sfântului Botez şi prin om în întreaga lume creată nu ar fi fost posibile în afara Întrupării lui Hristos. Premergător botezului nostru şi botezului lui Hristos în Iordan, pentru restaurarea omului şi a creaţiei, stă Botezul Lui în firea omenească: "A trebuit să Se scufunde Fiul în natura omenească şi prin ea în apă, pentru ca noi, scufundându-ne în apă, să ne scufundăm în viaţa Lui dumnezeiască sau în Duhul Lui Cel Sfânt (10.). Mai mult decât atât, restaurarea şi înnoirea vieţii noastre este posibilă astăzi prin faptul că viaţa noastră este unită cu viaţa lui Hristos, prin Taina Sfântului Botez, prin Sfânta Euharistie şi prin celelalte Sfinte Taine. În acest sens, este deosebit de semnificativ faptul că, potrivit Evangheliei după Ioan, în timpul Pătimirilor lui Hristos, "unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă" (19, 34). În acest sens, una din cântările slujbei Canonului Mare spune: "Fie-mi mie scăldătoare sângele cel din coasta Ta, totodată şi băutură şi apa iertării ce a izvorât, ca să mă curăţesc cu amândouă, ungându-mă şi bând...". Sângele şi apa care au curs din coasta lui Hristos arată unirea vieţii noastre spirituale cu viaţa Lui. Curăţirea omului, restaurarea şi înnoirea chipului său sunt posibile, prin apa Botezului şi prin Sfintele Taine, care leagă intim întreaga noastră viaţă de viaţa Lui, prin Jertfa Lui. Duhul Sfânt, principiul vieţii spirituale Aşadar, din ceea ce ştiinţa a dezvăluit până acum, apa este principiul vieţii biologice. Plecând de la aceasta, părintele Dumitru Stăniloae observă că apa primordială poate avea un chip în apa terestră. Apa primordială este o energie, care îşi avea virtualităţile puse în ea de Dumnezeu, la dispoziţia lucrării Lui; Dumnezeu a făcut toate cele zidite folosind această energie plină de virtualităţi, tot aşa cum apa terestră, care este chipul aceleia, întreţine viaţa tuturor vieţuitoarelor. La fel cum, după crearea acestei ape, săvârşită de Dumnezeu la început, nimic altceva "nu se mai naşte din nimic şi nu rămâne în viaţă, sau într­o anumită mobilitate, fără apa mişcată de Duhul Sfânt", tot aşa şi organismele care nu mai pot folosi apa "devin total rigide şi se sfărâmă în moarte" (11.). Mergând până la capăt, în demersul acesta interpretativ, părintele Stăniloae scrie că precum viaţa biologică fără apă nu există, la fel viaţa spirituală fără Duh Sfânt nu este posibilă. Deci, faptul că apa asigură mediul de viaţă al întregii lumi vii ne orientează gândurile spre înţelesul mai adânc al faptului că harul lui Dumnezeu susţine întreaga creaţie. La fel, în faptul că apa este constitutivă biologiei trupului omenesc, se poate întrevedea că există o legătură indisolubilă între spiritul omului şi Duhul Sfânt (12.). Părintele Stăniloae remarca afirmaţia lui Vladimir Lossky, potrivit căreia "suflarea divină indică un mod de creaţie, în virtutea căruia spiritul uman e intim legat de har". Aceasta s-ar putea înţelege, scrie părintele, "chiar ca o legătură indisolubilă între sufletul nostru şi puterea lui Dumnezeu, Care-i dă posibilitatea să subziste după chipul Lui (...) Dacă omul devine viu când Dumnezeu îi insuflă viaţa, este pentru faptul că harul Duhului Sfânt este principiul adevărat al existenţei noastre" (13.). Faptul că apa întreţine viaţa şi mişcarea lumii vii, prin mişcarea ei cuprinzătoare, penetrând toate nivelurile lumii înconjurătoare, cerul, pământul, abisul oceanelor, mantaua terestră şi lumea microorganismelor, extinzând teritoriile de viaţă ale speciilor peste tot, poate înălţa mintea spre înţelesul că întreaga creaţie, după Întruparea şi Botezul Domnului, este străbătută de harul lui Dumnezeu coborât asupra Apostolilor la Cincizecime, şi care acum orientează ochii şi gândurile noastre spre înţelesurile spirituale ascunse în lume, înspre descoperirea înţelesurilor legate de El. Încât, toate aceste legături, descoperite pretutindeni în creaţie, dezvăluie că întreg Pământul şi cosmosul se află în lumina purtării de grijă a lui Dumnezeu şi că prin viaţa lui fiecare bun creştin poate lărgi cuprinderea sfinţitoare a Bisericii tot mai mult, până la marginile universului. NOTE 1. Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice ale celui între sfinţi părintelui nostru Simeon Noul Teolog egumenul Mănăstirii Sfântul Mamas de Xirokerkos, una sută capete făptuitoare şi de Dumnezeu cuvântătoare (practice şi teologice), cap. 101, în Filocalia românească, vol. VI, p. 46. 2. Cf. Omilii şi cuvântări, Omilia a XIII-a, III, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 17, p. 491. 3. Harry Y. McSween Jr., Partitură pentru Terra. Originile planetei şi ale vieţii, Editura All, Bucureşti, 2001, p. 157. 4. Se estimează că aproximativ 25% din apa planetei se găseşte depozitată în scoarţa terestră. Din aceasta o mare parte poate fi reciclată. Ibidem, p. 170. 5. Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omilia a II-a, VI, în PSB, vol. 17, p. 92. 6. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia a III-a, I-II, în PSB, vol. 21, pp. 47-48. 7. Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, Cartea a doua, XIII, în PSB, vol. 2, p. 404. 8. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediţia a doua, vol. 3, Editura IMBOR, Bucureşti, 1996, p. 25. 9. Ibidem, p. 27. 10. P. Nellas, apud Ibidem, p. 28. 11. Ibidem, p. 26. 12. Vladimir Lossky, Theologie Dogmatique, în rev. Messager, 1964, pp. 225-226, Apud. Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 268. 13. Cf. Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 268.