„De nu faci bine, păcatul bate la ușă și caută să te târască”

Cuvintele din titlu constituie avertismentul lui Dumnezeu pentru Cain care, invidios pe fratele său, Abel, a cărui jertfă a fost bineplăcută Domnului, nutrea o invidie profundă ce avea să răbufnească în curând, rezultând în prima crimă din istorie. Deși Adam este primul om și cel prin care moartea a intrat în lume, prima persoană care moare este tocmai un nevinovat, fiul său mai mic, Abel.

Din cauza neascultării lor, protopărinții au fost izgoniți din grădina Raiului pentru a nu mai avea acces la pomul vieții din rodul căruia gustând, ar fi trăit veșnic, cristalizați în rău, asemenea diavolului care i-a împins să încalce porunca lui Dumnezeu. Fiind îmbrăcați cu haine de piele, simbol al transformării naturii umane care, din acest moment, devine slăbită și coruptibilă, primii oameni ajung să trăiască în lumea aceasta o viață finită, plină de greu­tăți, care se va sfârși în moarte biologică (Facerea 3, 19), dar care le oferă șansa pocăinței și a întoarcerii la Dumnezeu pe care diavolul nu a primit-o.

Deși căderea omului tinde să fie asociată exclusiv cu al treilea capitol din Facerea, care prezintă greșeala protopărinților și izgonirea lor din rai, primele 11 capitole ale acestei cărți vorbesc despre trei căderi ale omului sau, altfel spus, despre o cădere petrecută sub trei aspecte: capitolele 1-3 vorbesc despre cum a intrat moartea în lume; capitolele 4-9 descriu răspândirea păcatului și stricăciunea pe care el a provocat-o în întreaga creație; iar capitolele 10-11 prezintă apariția păgânismului, adică felul în care oamenii au ajuns sub stăpânirea unor îngeri căzuți, a începătoriilor și stăpâniilor pe care Sfântul Pavel le amintește în epistolele sale. Începând cu capitolul al 12-lea din Facerea, Scriptura ne prezintă felul în care Dumnezeu va remedia toate aceste probleme pornind de la chemarea Patriarhului Avraam și culminând cu lucrarea mântuitoare, adică salvatoare, a Fiului Său devenit om în persoana lui Iisus Hristos.

În consecință, este necesar să remarcăm faptul că, pentru autorii biblici, Adam nu se face vinovat de tot răul care s-a abătut asupra omului, ci de apariția morții care a ținut în robie neamul omenesc până la venirea lui Hristos (Evrei 2, 15). Sfântul Apostol Pavel este foarte explicit atunci când afirmă că oamenii moștenesc de la Adam nu păcatul, ci mortalitatea (Romani 5; 1 Corinteni 15). Slăbirea firii umane, pe care toți o moștenim de la Adam, îi oferă păcatului ocazia de a intra în viața noastră și de a prelua controlul asupra ei, creând un cerc vicios în care păcătuim din teama de moarte, dar devenim tot mai vrednici de ea fiindcă „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23).

Adam este responsabil pentru sfârșitul vieții pământești a fiecărui om care se naște, dar cel care este văzut drept păcătosul arhetipal și exponentul unei vieți caracterizate de răutate și lipsite de pocăință nu este primul om, ci întâiul său născut, Cain. Pe tot parcursul Vechiului și al Noului Testament, dar și în literatura extrabiblică, fie că vorbim de texte iudaice din perioada celui de-al Doilea Templu, fie că vorbim de scrierile patristice, Cain este înțeles a fi păcătosul paradigmatic și, mai mult de atât, este considerat a fi primul eretic, fiind cel care îi învață răutatea pe urmașii săi prin faptă și prin cuvânt, după cum constatăm din genealogia sa.

Faptul că păcătosul arhetipal nu este Adam, ci Cain, este indicat chiar de povestea sa întâlnită în capitolul al 4-lea din Facerea, acolo unde apare pentru prima oară în Sfânta Scriptură cuvântul păcat. În mod surprinzător, cuvântul păcat nu apare, cum am fi tentați să credem, în povestea izgonirii din Rai a proto­părinților.

De obicei, când discutăm despre păcat, o facem folosind pluralul și ne referim la acțiunile prin care încălcăm poruncile Domnului. Suntem obișnuiți să vedem păcatul ca pe încălcarea unei reguli impuse de Dumnezeu, încălcare care se petrece în urma unui conflict interior în care punem în balanță ascultarea de Dumnezeu sau împlinirea egoistă a dorinței noastre.

Scriptura, însă, începând cu povestea vieții lui Cain și mergând până la epistolele Sfântului Pavel, nu prezintă păcatul ca pe încălcarea unei porunci, ci ca pe ceva mult mai sinistru. Aducând jertfă lui Dumnezeu alături de fratele său, Abel, Cain constată cu mâhnire că Domnul nu a primit jertfa lui, motivul fiind dispoziția sa interioară și invidia față de Abel care îi caracteriza viața. Sesizând mânia alimentată de invidie din sufletul lui Cain, Dumnezeu îl avertizează să nu comită fapta pe care o plănuiește: „Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fața ta? Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!” (Facerea 4, 6-7). Aici apare pentru prima oară cuvântul păcat în Scriptură. Cuvântul tradus din ebraică prin verbul bate înseamnă, mai degrabă, se ghemuiește, descriind păcatul ca pe un animal care stă la pândă. Mai mult, acest termen ebraic (rovets) este derivat dintr-un cuvânt din limba akkadiană care, în textele babiloniene în care apare, indică un demon care iese din crăpăturile pământului și pândește oameni pe care îi atacă și îi devorează. Așadar, dincolo de a fi o simplă încălcare a unei reguli, păcatul este văzut în Scriptură drept o forță demonică ce pune stăpânire pe cel care o invocă prin faptele sale. Dumnezeu îi spune lui Cain că păcatul, această forță demonică adusă în lume prin greșeala lui Adam, caută să îl stăpânească, adică să îl controleze prin invidia și mânia care se acumulează în inima lui, dar el are posibilitatea, până nu e prea târziu, să preia controlul și să îl biruiască. Știm, însă, că acesta va ceda și va vărsa sângele unui drept (1 Ioan 3, 12). Vorbind în repetate rânduri despre păcat, și Sfântul Apostol Pavel îl va înțelege drept o forță spirituală malignă, asociată cu puterile demonice, care intră în lume prin răutatea umană.

Acest fel de a înțelege păcatul ilustrează foarte limpede centralitatea pe care o are în Biserica Ortodoxă războiul duhovnicesc. Pentru creștinul ortodox, viața morală nu constă într-o serie de alegeri calculate între două opțiuni opuse, ci tocmai în lupta interioară pe care a trăit-o Cain. De aceea, vorbim mai mult despre patimi decât despre păcate, patimi care în literatura duhovnicească sunt asociate, nu întâmplător, și cu anumiți demoni. Provenind din limba greacă, cuvântul patimă înseamnă suferință. Același sens îl are, la origine, și cuvântul pasiune, care însă provine din latină. Războiul împotriva patimilor este atât de important pentru noi fiindcă, odată căzuți pradă lor, patimile ne fac pasivi. Cu alte cuvinte, când suntem supuși unei patimi, pierdem controlul asupra noastră, așa cum Cain a pierdut controlul mâniei din el. Patimile nu sunt simple păcate pe care „le-am putea opri dacă am vrea”, ci sunt stări care ne fac să ne pierdem libertatea. De aceea, Sfântul Pavel afirmă că unul din roadele lucrării Duhului Sfânt în viața noastră este înfrânarea, adică autocontrolul. Numai prin eliberarea de păcat, de patimi, ne putem dobândi adevărata libertate. Nu ne putem oferi lui Dumnezeu, cum ne rugăm la fiecare slujbă, „pe noi înșine, și unii pe alții, și toată viața noastră”, dacă viața noastră nu ne aparține de fapt. De aceea, dobândirea liber­tății se realizează prin disciplina ascetică pe care Biserica o pune la dispoziție fiecărui creștin, îndeosebi în perioadele de post care animă cu regularitate timpul liturgic al vieții noastre.