Debut editorial „sub paza lui Dumnezeu, Drăguțul”
În căutare de titlu, autorul volumului „Sub paza lui Dumnezeu, Drăguțul”, publicat recent la Editura TRINITAS a Patriarhiei Române, își aruncă privirea spre Cer și alege ca nume al primei sale cărți cuvinte mărturisitoare despre un Dumnezeu Viu, Căruia se grăbește să-I mulțumească înainte de toate.
Așadar, teologul și scriitorul Dumitru Horia Ionescu, autorul despre care vorbim, debutează în Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului cu un volum de eseuri, o carte-mozaic care cu fiecare filă parcursă te invită într-o galerie de artă lăuntrică, în care se adună ca într-o horă imaculatul și culorile vii ce proiectează chipuri luminoase din cultura universală, fără a le uita pe cele autohtone, înscriindu-le deci și pe acestea pe o orbită a lumii Lui, în care generalul și particularul capătă valențe cu totul speciale.
Pentru cei care-l cunosc pe autor, cuvintele-îmbrățișare adunate în cartea de față pricinuiesc o veritabilă și binevenită reîntâlnire între prieteni. Pentru cei care nu-l cunosc pe autor, citirea acestei cărți va prilejui o întâlnire-revelatoare, în sensul câștigării unui prieten care are multe a-ți spune.
Dialogul virtuților este firul roșu al cărții. În paginile acesteia, autorul îți vorbește ca un bătrân blând, pe un ton nesfătos, despre frumusețe, văzută, pilduitor, ca o curăție a sufletului. Te încurajează să lucrezi binele spre a-ți putea curăți inima, amintind de cuvintele Mântuitorului: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Te îndeamnă să crezi că vederea lui Dumnezeu este la îndemâna noastră. „Începutul este posibil în inimi. Să fim curați cu inima, chiar dacă ne este greu, fiindcă am uitat cum s-ar putea ea deschide pentru a ne apropia unii de ceilalţi. Ca atunci, în vremea de demult, când ne iubeam şi ne respectam, când recunoşteam în aproapele nostru chipul lui Dumnezeu sădit în om. Dacă vor râde ceilalţi de noi, când vom mărturisi că vrem să trăim cu inima curată? Dacă vom pierde poziţia socială la care am râvnit atâta şi pentru care am făcut sacrificii călcându-ne, cum se zice, pe inimă? Dacă ceilalţi nu ne vor mai privi nici cu teamă şi nici cu respectul cuvenit? Trăim un paradox permanent. Ştim de dragostea pe care Dumnezeu ne-o poartă, dar acţionăm ca şi cum nu am fi auzit niciodată că există” (p. 236).
Autorul ne mai vorbește în paginile cărții despre acea lumină firavă ce se naște dintr-o credință adevărată, despre miezul lucrurilor, despre libertate ca dar al lui Dumnezeu. Răbdarea o vede ca sonet și, pomenindu-l pe îndelung-răbdătorul Iov, ne aduce aminte că „răbdarea deschide poarta virtuților. Credința adevărată sporește cu încetul, învingând greutățile și ispitele. La rândul ei, nerăbdarea poate fi începutul unei vieți împovărate de păcat. Când un poet înțelege acest lucru și-l așază într-un sonet, avem certitudinea unei experiențe deosebite” (p. 143). Speranței autorul îi intuiește o zi de naștere și nu una oarecare, ci „zi de sărbătoare”. O leagă de ziua în care Se naște Însuși Fiul lui Dumnezeu, fapt care îl conduce la introspecție, la rugăciune, iar gândurile pe care le nutrește această experiență ni le împărtășește în următoarele cuvinte: „Mi-aș dori să fiu asemenea magilor. Să mă las în întunericul nopții dus și condus de steaua care-mi luminează drumul, să fiu oricând hotărât a mă osteni la drum lung și anevoios pentru a mă putea închina Pruncului Sfânt” (p. 148). Credinței îi găsește vocația „de a ne arăta adevărata măsură a existenței noastre în univers” (p. 162).
În multe locuri din carte, cu tact și cu delicatețe, autorul atrage atenția și asupra unor lucruri care îl provoacă pe omul de azi. De exemplu, într-unul dintre articole, se întreabă retoric: „Să trăim, oare, într-o lume unde dorinţa de a te apropia cu inima deschisă, în iubire, de cei dragi, să fie considerată ca neeficientă şi lipsită de logică «economică»? Să nu mai fim în stare de a ne jertfi pentru ceilalţi fără un avantaj imediat în bani şi să ne mai manifestăm şi altfel recunoştinţa pentru cei care ne-au făcut bine din iubire şi respect?” (p. 227).
Autorul nu se grăbește să ne ofere imediat un răspuns personal la aceste două întrebări grave. Primul reflex îl conduce către un Sfânt Părinte al Bisericii în încercarea de a căuta un răspuns cu valoare universală la o întrebare actuală, ecou înfundat al vremurilor pe care le trăim, dominate de un spirit materialist care acaparează, întunecă, știrbește. Sfântul Maxim Mărturisitorul este așadar adus în discuție, din ale cărui scrieri autorul cărții extrage următorul fragment-răspuns: „Există o regulă şi o lege a Providenţei aşezată în făpturi, potrivit căreia cei ce s-au arătat nerecunoscători pentru bunurile primite sunt povăţuiţi spre recunoştinţă” (Filocalia, vol. 3). Prinzând curaj bun, Dumitru Horia Ionescu încearcă un răspuns detaliat la cele două întrebări deja formulate. O face cu luciditate patristică, însă cu duh smerit, în următoarele cuvinte: „Morala creştină se dezvoltă ca atribut central al cugetării umane despre divinitate şi implicit al existenţei umane în starea sa ideală, nealterată. Înţeleasă ca «bine» prin excelenţă, relaţia dintre Dumnezeu şi om capătă o semnificaţie concretă în realitatea imediată, moralitatea presupunând dialogul cu Dumnezeu ca singură posibilitate prin care această relaţie se umple de sfinţenie. Omul se implică în sensul moral. De aici necesitatea de a articula un veritabil complex de norme morale. Trebuie imediat adăugat că relaţia cu divinitatea nu se opreşte la un simplu codex, ea fiind mult prea importantă pentru a se limita şi extenua în formalism normativ. Totuşi, aceste norme pot fi considerate ca obligatorii, indispensabile, pentru cine vrea să răspundă chemării divine la viaţă veşnică. Forma permite o înţelegere a fondului, fără de care dialogul cu Dumnezeu ar fi greu de exprimat pentru un folos duhovnicesc maximal. Credinţa, o ştim din epistolele Sfântului Apostol Pavel, este iubirea de Dumnezeu manifestată prin lupta inimii de a se curăţa de păcate. Credinţa, în formă purificată, decantată prin iubire, tinde către o formă ideală. Omul Îl iubeşte pe Dumnezeu, dovedind puterea de a fi sensibil la chemarea părintească a Tatălui ceresc. Când Îi mulţumim Domnului pentru ajutorul Lui în iubire, nu împlinim un act formal de politeţe, ci săvârşim voia Lui, dovedind că suntem demni de El, prin iubire şi prin cuminţenie, cei doi stâlpi ai vieţii aducătoare de mântuire. Când samariteanul Îi mulţumeşte Domnului pentru vindecarea de o boală nimicitoare, el implică însăşi esenţa relaţiei cu Dumnezeu. În acest sens, recunoştinţa reprezintă sensul real al omului în lume. Nici o factură, nici un tarif şi nici un sistem economic nu pot înlocui o singură clipă de duioşie şi dăruire pentru cei dragi. Suntem datori să fim recunoscători faţă de cei care ne ajută, suntem datori să sporim binele, ca semn al rezistenţei fiecăruia faţă de superficialitatea care ne ameninţă zi de zi” (pp. 227-228).
Ediția de față a fost pregătită de talentatul jurnalist și scriitor creștin Marius Vasileanu și se bucură de o admirabilă prefață semnată de teologul și diplomatul Teodor Baconschi, din care, în încheiere, culegem următoarele gânduri: „Eseurile din volum îmi evocă faimoasa definiție a creștinilor din Epistola către Diognet: oameni ai paradoxului viu, străini de lume și totuși suflet al ei” (p. 7).