Demnitatea arhierească înainte şi după Hristos

Evanghelia duminicii a XIX-a după Rusalii (Predica de pe munte - iubirea vrăjmaşilor) Luca 6, 31-36

31. Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;

32. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.

33. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.

34. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.

35. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.

36. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.

Textul evangheliei programat spre lecturare în această duminică este un fragment din ceea ce se numeşte în termeni exegetici Predica de pe munte, redată integral în Evanghelia lui Matei şi parţial la Luca, şi începe cu fericirile, la fel ca Psaltirea, ale cărei prime cuvinte sunt fericit bărbatul.

Hristos, Arhiereul cel Mare

Iisus nu a învăţat nimic de la Sine, ci a completat şi desăvârşit învăţătura dată tot de El, altădată, prin Duhul Sfânt profeţilor. Începându-şi cuvântul cu fericirile, am putea spune că Predica de pe munte constituie veritabil program de lucru al lui Iisus ca Arhiereu care nu urmăreşte altceva decât fericirea omului. El învaţă, în calitate de Arhiereu suprem, chemat de Dumnezeu, că destinul omului este de a fi fericit. Chiar dacă din contextul Evangheliei acestei duminici se detaşează clar porunca iubirii aproapelui (chiar şi a duşmanului), fiindcă în parte această învăţătură-poruncă se regăseşte şi în alte texte din cursul unui an liturgic, nu vom relua nimic, ci vom medita mai curând asupra demnităţii arhiereşti, a drepturilor, dar mai cu seamă a responsabilităţilor ce revin celui care şi-a asumat o asemenea răspundere.

Persoana şi misiunea arhiereului în Vechiul Testament

În mai toate religiile lumii au existat şi există persoane acreditate de a media între om şi divinitate, cu drepturi şi obligaţii specifice.

În religia iudaică monoteistă, fundamentată pe textul biblic inspirat, erau trei trepte sacerdotale ce îndeplineau funcţii diferite pe lângă sanctuar, instituite de către profetul Moise, din poruncă divină. Nu ne propunem aici să precizăm toate detaliile ce ţin de instituirea fiecărei trepte, întrucât scopul nostru este de a ne concentra demersul mai ales pe demnităţile, şi în egală măsură pe responsabilităţile treptei celei mai înalte din sacerdoţiul religiei iudaice vechi-testamentare, aceea a arhiereului, adică a Marelui Preot.

După cum spuneam, în fruntea ierarhiei sacerdotale a Primului Testament se afla Marele Preot sau arhiereul. În limba română, cuvântul arhiereu îl avem din limba greacă, şi pe cel de preot la fel: „ierevs”. La evrei, cel dintâi arhiereu a fost Aaron, fratele lui Moise.

Deosebirea dintre arhiereu şi preot începea chiar de la vestimentaţia sacră şi această diferenţiere s-a transmis şi în Biserica creştină. Astfel că pe lângă veşmintele preoţeşti, Marele Preot mai purta şi alte încă patru piese vestimentare, dintre care amintim: tunica (numită efod), un fel de pieptar în care erau încadrate 12 pietre preţioase pe care erau incizate numele celor 12 triburi ale lui Israel, o robă de culoare albastră din lână, la care se mai adăuga turbanul, un fel de tiară sau o coroană prevăzută cu o panglică şlefuită de aur curat pe care scria „Qodeş lahaweh”, adică sfinţit Domnului sau închinat Domnului, sau sfinţenia Domnului. Înseşi aceste cuvinte dau mărturie despre gradul sporit de sfinţenie a arhiereului, evident obţinută prin chiar actul consacrării, dar nu înseamnă că nu i se cerea nici un efort pentru rămânerea în sfinţenie. Acea inscripţie mai avea rostul de a-i aminti permanent arhiereului că nu-şi mai aparţine sieşi şi nici lumii profane.

Un alt fapt ce-l detaşa evident pe arhiereu de restul preoţilor ţinea de însuşi actul consacrării, când acestuia i se turna pe cap untdelemn sfinţit, pe când preoţii erau doar unşi. Menţionăm că de la acest ceremonial al consacrării marelui preot, tradiţia creştină ne-a transmis rugăciunea de îmbrăcare a epitrahilului, care zice: „Binecuvântat este Dumnezeu cel ce varsă harul peste preoţii Săi ca mirul ce se varsă pe cap, ce se coboară pe barba lui Aaron, pe marginea veşmintelor sale”. Fiind doar unşi cu untdelemn sfinţit este evident că preoţilor li se împărtăşea într-o măsură mai mică darul lui Dumnezeu.

Asemănarea dintre arhiereu şi rege

Dacă am face o comparaţie între veşmintele demnităţii arhiereşti şi cele ale regelui, atât la vechiul popor Israel, cât şi la bizantini, mai târziu, ca de altfel şi la culorile acestora şi bogăţia ornamentală, putem realiza uşor că demnitatea arhierească era aproape similară cu cea a monarhului. Atât unul, cât şi celălalt erau numiţi: unsul Domnului. Veşmintele unuia, cât şi ale celuilalt erau cusute din in cu fir de aur, la care se adăugau culorile azurului şi roşul purpuriu. Cu turbanul pe cap, parţial din aur şi miruit în întregime cu ulei sfinţit, arhiereul arăta într-adevăr ca un rege, numai că responsabilităţile lui erau de cu totul altă natură.

Aici putem face o paralelă între veşmintele slujitorilor Bisericii, în special a celei de rit bizantin, care se aseamănă foarte mult, atât cele preoţeşti, dar mai ales cele arhiereşti, cu cele pe care le purta însuşi împăratul de la Constantinopol. Trebuie precizat că asemănarea nu se datorează, în cazul slujitorilor bisericeşti, dorinţei de a-l copia pe împărat, ci ţinea în primul rând de respectul cel mare pe care trebuie să-l dea lui Dumnezeu, conştientizând că înaintea divinului nu te poţi prezenta oricum şi nici oriunde. Când te duci în audienţă la Împăratul Hristos, ca să pledezi, prin rugăciune, în favoarea celor pentru care ai fost consacrat, în calitate de arhiereu ori preot, se impune să-ţi iei nişte măsuri de precauţie prin care să nu-L jigneşti pe Marele Împărat.

Bineînţeles, dacă vestimentaţia devine un scop în sine, neglijând celelalte pregătiri care se impun, atunci este păcat, fiindcă Hristos nu caută la faţa omului şi la ţinută, ci în primul rând la inimă, însă nu trebuie neglijată nici ţinuta. Aşadar, ele au o logică justificată a respectării demnităţii divine în faţa căreia se situează slujitorul, dar nu trebuie să uităm, pe de altă parte, că sunt şi o reminiscenţă a fastului bizantin de la curtea imperială.

„Pe stăpânul şi arhiereul nostru…”

Cine a vizitat Biserica „Sfânta Sofia” din Constantinopol a putut să vadă marea asemănare dintre veşmintele sacerdotale şi cele ale împăratului. Şi tot de aici ni s-a transmis şi celebrul imn chiriarhal care atestă că arhiereul ocupa locul doi după împărat. Aşa se face că atunci când intra împăratul în biserică, pentru a lua parte la serviciul divin, corul intona imnul: „Pe stăpânul (adică pe împăratul nostru), Doamne îl păzeşte!”, după care adăuga „şi arhiereul nostru Doamne îl păzeşte, întru mulţi ani!”. La terminarea imnului, fiecare îşi ocupa locul său în jilţ, arhiereul în cel din dreapta, iar împăratul în cel din stânga.

Aşadar, împăratul era realmente stăpânul lumesc care, aşa cum reiese şi din imnul de întâmpinare, ocupa poziţia întâi, după care urma arhiereul (ori patriarhul cetăţii imperiale). În nici un caz nu puteau fi atribuite în acelaşi timp cele două calităţi imperatorului şi nici arhiereului. Aşadar, imnul pe care şi noi îl intonăm astăzi trebuie înţeles şi din perspectiva originii sale, nu doar după conţinut.

Este arhicunoscut că duhul stăpânirii lumeşti a fost dintotdeauna străin tradiţiei ortodoxe, care n-a ridicat niciodată astfel de pretenţii, mai ales că arhiereul este un urmaş al lui Hristos care a spus clar că nu a venit în lume ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaţa pentru mulţi. Cu atât mai nejustificată ar părea pretenţia cuiva de a stăpâni, fiindcă nici Întemeietorul Bisericii n-a trimis pe nimeni în lume ca să stăpânească.

Cine acuză deci ierarhia de astfel de pretenţii, fie nu cunoaşte tradiţia Bisericii axată pe Sfânta Scriptură, fie este rău intenţionat.

Un „profesionist” al rugăciunii

Ca şi în Legea Veche, arhieria Noului Legământ înseamnă în primul rând slujire şi, prin urmare, arhiereul are menirea a-L sluji pe Hristos şi pe semeni, de a intermedia şi de a sfinţi. În afara sanctuarului, arhiereului îi mai revenea şi obligaţia de a învăţa poporul cum să deosebească cele sfinte de cele nesfinte, să arate, adică, acele fapte care sunt sfinte şi în conformitate cu voia divină şi care sunt profane, împotriva voii lui Dumnezeu. Nici datoriile principale ale arhiereului Noului Legământ nu pot fi altele decât slujirea şi învăţătura. Sfântul Vasile cel Mare spune că preotul, dacă va fi învăţat să predice, să înveţe poporul, însă arhiereului îi revine neîncetat această obligaţie.

O altă importantă misiune a arhiereului Vechiului Testament era aceea de a intercede la Dumnezeu, pentru întregul popor, prin faptul că aducea jertfe pentru ispăşirea păcatelor personale şi ale credincioşilor pe care-i reprezenta înaintea lui Dumnezeu. Intercederea sau mijlocirea nu se limita doar la aducerea de jertfe, cum s-ar părea la o lecturare superficială a Scripturii, ci în primul rând la mijlocirea prin rugăciuni neîncetate. El era mai presus de toate un profesionist al rugăciunii.

Hristos a înlocuit jertfele din Legea Veche

Încetarea rugăciunii de către arhiereu se considera ca un mare păcat înaintea lui Dumnezeu, aşa cum zicea Samuel: Cât despre mine, nu voi păcătui înaintea lui Dumnezeu, încetând a mă ruga pentru voi! şi vă voi învăţa calea cea bună şi cea dreaptă (I Samuel 12, 23).

Cea mai marcantă personalitate a arhieriei Primului Testament a fost Samuel, al cărui nume şi însemnează „Dumnezeu m-a ascultat”. Într-adevăr, istoria biblică ne dă mărturie că Dumnezeu l-a ascultat fiindcă pe tot parcursul slujirii lui, Dumnezeu i-a izbăvit pe israeliţi de duşmani (I Sam.,7, 6-14; 8, 6), iar alegerea celui dintâi rege a fost tot rezultatul rugăciunilor sale. Dar nu numai el a fost ascultat de Dumnezeu, ci şi alţi arhierei fiindcă zice Isaia: Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face (Isaia1, 18).

Este vorba aici despre practica bine cunoscută pe atunci ca arhiereul să aducă jertfă pentru iertarea păcatelor personale şi ale poporului un ţap pe care, în incinta sanctuarului, îi punea pe cap o pânză de in vopsit în roşu ca simbol al necurăţiei provocate de păcate, iar deasupra îşi punea mâinile sale consacrate, rostind rugăciunile de iertare, iar dacă păcatele erau iertate de Dumnezeu, pânza de in de pe capul ţapului se albea instantaneu. Poporul primea, astfel, un semn clar că rugăciunile arhiereului nu era simple vorbe care se pierdeau în eter. Faptul este confirmat şi de istoricul iudeu Josephus Flavius, când subliniază cu amărăciune că mai înainte cu 40 de ani de a fi distrus Templul din Ierusalim, deci după crucificarea Domnului Hristos, fâşia de pânză roşie dintre coarnele ţapului, adus jertfă de ispăşire a păcatelor, nu s-a mai albit ca de obicei. În pofida consternării celor prezenţi, era o dovadă evidentă că rugăciunile arhiereului, care ajungeau la Dumnezeu şi primeau răspuns, de data aceasta n-au mai avut putere. De acum nici nu mai era cazul, întrucât iertarea păcatelor nu se mai realiza prin sacrificiul unui ţap, fiindcă iertarea se obţinuse prin jertfa supremă a Fiului lui Dumnezeu, o dată pentru totdeauna.

Aceeaşi menire a mijlocirii cu rugăciune continuă o are şi preotul Bisericii, şi cu atât mai mult arhiereul, aceea de a fi ca un alt Samuel, adică un om ascultat de Dumnezeu, un om de legătură, (se înţelege prin rugăciune), între Dumnezeu şi popor. Cât de fericit ar fi arhiereul dacă ar putea spune ca şi Samuel: m-a ascultat Dumnezeu! când m-am rugat pentru voi.

Apostolul Pavel, despre calităţile arhiereului

Nici în Noul Testament, menirea arhiereului nu putea fi alta, chiar dacă sub aspect ritualic lucrurile nu s-au mai arătat la fel de complicate. Dacă Sfântul Pavel zice că de pofteşte cineva arhierie, bun lucru doreşte, dar se cuvine ca arhiereul să fie fără de prihană (n.n.: adică integru din punct de vedere moral, neavând nimeni a-i reproşa ceva), bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini (adică ospitalier pentru călătorii fără de adăpost), destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de bani….şi să aibă şi bună mărturie de la cei din afară…( I Timotei 3, 1-7), acelaşi zice mai departe: Orice arhiereu fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate. El poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune. Din această pricină dator este, precum pentru popor, aşa şi pentru sine, să jertfească pentru păcate. Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Araon. Că nici Hristos nu s-a preaslăvit pe Sine Însuşi, ca să se facă arhiereu, ci a fost pus de Părintele ceresc când i-a zis; Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 5, 1-6).

Aproape că nici nu mai trebuie comentat textul paulin care nu-i departe de cel al Legii Vechi, în ceea ce priveşte calităţile ce i se cereau arhiereului. Mai presus de toate rămâne, totuşi, relaţia cvasipermanentă a arhiereului cu Dumnezeu, drept pentru care primeşte mare cinste din partea poporului. Obligaţia preotului de a învăţa şi cu atât mai mult a arhiereului era de la sine înţeleasă şi în perioada Primului Testament, după cuvântul profetului Maleahi: Buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere învăţătura căci el este solul Dumnezeului Savaot (Maleahi 2,7).

Consacrarea Marelui Preot

Dacă rugăciunea arhiereului ori a preotului nu mai este ascultată de Dumnezeu, nu poate fi un semn bun, deoarece a fost ales tocmai pentru a fi ascultat când mijloceşte. Dacă medităm asupra actului învestirii arhiereului înainte de venirea Mântuitorului, vedem că, mai înainte de a fi ascultat de Dumnezeu, se cuvenea să asculte el mai întâi de Domnul, împlinindu-I poruncile. Mai întâi era supus unui minuţios ritual de curăţire ca să-şi amintească de faptul că cel care nu-i curat el mai întâi nu-i poate curăţi pe alţii. Şi mai era apoi uns şi cu sângele unui animal sacrificat special, la lobul urechii drepte, în semn de luare-aminte, de ascultare dreaptă, nu deformată, de voia divină. I se ungea apoi degetul mare de la mâna dreaptă pentru a i se sugera că el mai întâi se cuvine să lucreze cu dreptate poruncile divine, să slujească şi să judece cu dreptate, în cazul în care, asemenea lui Nicodim din Evanghelii, ar fi fost şi membru al Sinedriului. După aceea, i se ungea degetul mare de la piciorul drept ca un semn că i se impune să păşească mereu cu dreptul în căile Domnului pe care-L slujea.