Lumina, întunericul și cărarea către bucuria întâlnirii cu Domnul vieții veșnice

Duminica a 31-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon) Luca 18, 35-43

În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.

Evanghelia Duminicii a 31-a după Rusalii relatează momentul în care Hristos, însoțit de ucenici și urmat de mulțime de popor, călătorea pe ultimul drum al lucrării Sale mântuitoare, venind din Galileea către Ierusalim.

Calea mai scurtă trecea prin Samaria și presupunea un traseu amenințat de ostilitatea locuitorilor provinciei, la care se adăugau pericolele aflate la tot pasul pe vechiul drum al Văii Iordanului. Însă tocmai pe acolo a ales Domnul să-Și desfășoare ultimul parcurs pământesc spre Cetatea Păcii, în care avea să întâlnească o potrivnicie mai mare decât în ținuturile Samariei.

Evanghelia ne spune că, pe când Se apropia de intrarea în Ierihon, Mântuitorul a fost surprins de glasul stăruitor al unui orb, pe care nu-l cunoștea și de a cărui prezență nu fusese anunțat. Acesta stătea lângă drum și cerșea. Auzind mișcarea produsă și zgomotul mulțimii a întrebat ce se întâmplă, cine este cel care intră în cetate, întrucât liniștea ținutului fusese perturbată de forfota iscată deodată. I s-a spus că trece Iisus din Nazaret, fapt ce l-a făcut pe orb să tresalte, plin de încântare și speranță. Din relatarea evanghelistului înțelegem că orbul știa despre lucrarea Mântuitorului, mai ales dacă luăm aminte la formula de adresare uzitată de el, recunoscându-L drept Mesia, Cel prezis de profeți, cu descendență din regele David, Cel care avea să aducă mântuirea lui Israel.

Când cineva era numit „fiu al lui David”, adică urmaș al acestuia, prin această titulatură i se conferea cea mai înaltă cinstire. Orbul nu I s-a adresat cu „Iisuse din Nazaret”, ci cu „Iisuse, fiul lui David, fie-Ți milă de mine!”. În același timp, evanghelistul relatează că omul striga atât de tare, încât cei care mergeau îna­intea convoiului l-au certat, spunându-i să tacă. Cu toate acestea, el a strigat, până când Mântuitorul S-a oprit și a cerut ca orbul să fie adus la El, după care l-a întrebat: „Ce voiești să îți fac?”. „Doamne, să văd!”. În urma solicitării, Mântuitorul îi răspunde: „Vezi! Credința ta te-a mântuit!” (Lc 18, 39-42).

Pentru început, se cuvin așezate câteva cuvinte despre cel mai vechi loc din lume, cetatea Ierihonului.

Orașul istoric Ierihon

Când iudeii au venit din pustiu, după peregrinarea prin Sinai, Iosua, urmașul lui Moise, a cucerit cetatea Ierihonului. Izbânda poporului ales asupra cetății s-a datorat demersului lui Iosua de a trimite doi oameni la o femeie care nu se bucura de cinstire în comunitate, dar care i-a ajutat în cucerirea cetății. Nicăieri în lume nu cunoaștem o istorie asemenea celei despre Ierihon, orașul palmierilor sau al miresmelor, emblematic nu doar prin denumirile și istoriile sale felurite, ci mai ales prin dăinuirea neîntreruptă timp de 12.000 de ani.

Situat într-un loc pustiu, pe o vale care adună mult nisip adus de furtunile din deșert, atât în anotimpul cald, cât și în cel rece, Ierihonul rămâne o preafrumoasă grădină, care avea întotdeauna apă, în comparație cu locurile din jurul său, datorită izvoarelor aflate în apropiere. Ne amintim din scrierile Vechiului Legământ că, inițial, acestea revărsau apă amară, iar ucenicul Sfântului Ilie, prorocul Elisei, a transformat izvoarele în apă dulce (4 Regi 2, 18-22). Începând de atunci, oamenii au avut apă pentru ei și pentru nevoile traiului zilnic: pentru grădini, vite și pentru oaspeții care treceau pe acolo, o parte din apă fiind rezervată cultivării palmierilor și florilor. De aceea, atât în vremea Mântuitorului, cât și în zilele noastre, orașul răspândea un parfum inefabil, mai ales la vremea înserării.

În timpul viețuirii pe pământ, Hristos a poposit în acel loc, mai ales la începutul activității Sale de vestire a Împărăției cerurilor, când a postit 40 de zile și 40 de nopți în pustiul Carantaniei, aflat nu prea departe.

Sfânta Scriptură menționează că, înainte ca Mântuitorul să treacă prin Ierihon și să-Și facă simțită prezența, Ioan și ucenicii săi s-au aflat în preajmă, când au trecut râul Iordanului, aflat în apropiere.

Mai aproape de timpul Mântuitorului, cetatea a cunoscut o înflorire aparte. Regele idumeu Irod a construit la Ierihon una dintre cele mai somptuoase reședințe ale sale. Avea multe astfel de edificii, vreo zece la număr, toate etalând gusturi arhitectonice impunătoare, dublate de o bogăție nemaiîntâlnită în vremea aceea.

Cetatea Ierihonului îl găzduia aproape șase luni pe an, pe timpul iernii, întrucât temperaturile din acest loc sunt cu cel puțin 10 grade mai mari decât la Ierusalim. Îndeosebi vara, când cobori de la Ierusalim la Ierihon, ai impresia că intri într-un cuptor, cu temperaturi care ating 50 de grade. Însă iarna, când la Ierusalim sunt 4-5 grade, la Ierihon sunt aproape 20. Acesta era un motiv important, pentru care regele Irod a construit acolo un palat ale cărui ruine se pot vedea și în prezent.

La poalele vestitului munte Carantania se păstrează cea mai curată apă din punct de vedere microbiologic, îndulcită odinioară prin minune de către Elisei, ucenicul Sfântului Ilie.

Începând cu anii 1930, vreo zece călugărițe românce, venite din diferite mănăstiri, au primit de la autoritatea britanică, deținătoarea de atunci a controlului asupra regiunii, proprietăți de pământ de până la 1.000 mp fiecare. Acolo au înălțat mici paraclise și case, în care au trăit vreme îndelungată, unele dintre ele ajutându-l și pe Sfântul Ioan Iacob, slujitor vreme de cinci ani aproape de Ierihon, la schitul de la Iordan, începând cu anul 1947. Altele au cântat la bisericile și mănăstirile din zonă, ajutând după posibilități, îndeosebi fiind gazde primitoare de străini, într-o perioadă când românii călătoreau cu greu în Țara Sfântă.

Începând cu anul 1980, familia Samoilă, cu origini în fostul județ Tutova, avea să dăruiască Bisericii Ortodoxe Române, respectiv Reprezentanței Patriarhiei Române din Ierusalim, 1.000 mp. Pe acest loc s-a început, în anul 1999, construirea unei biserici și a unui cămin pentru pelerini.

Ierihonul a rămas, din acest punct de vedere, un oraș important pentru români, nu doar prin nenumărații pași purtați de aceștia în pelerinaje, ci mai ales prin rugăciunile stăruitoare și pline de nădejde înălțate aici. Este și cazul monahiilor amintite mai sus, dintre care unele au viețuit acolo aproape 50 de ani.

Omul care cere să recapete vederea

Revenind la istoria textului evanghelic, nu știm dacă orbul din Ierihon avea această def­i­ciență din naștere sau dacă văzuse cândva, dar, etimologic, verbul folosit în rugămintea lui către Hristos, ἀναβλέψω, trimite către recăpătarea vederii.

Acest pasaj scripturistic ne descoperă înțelesuri adânci despre noi și despre felul în care obișnuim să ne raportăm la lumea din jur. Gestul Mântuitorului Hristos de a Se opri  la marginea cetății pentru a reda vederea cuiva este plin de semnificații. S-a oprit lângă drum, acolo unde se află cei de la periferia socie­tății, spre care noi nu privim sau ne îndreptăm atenția mult prea rar. Pentru aceștia a venit Mântuitorul Hristos: pentru cei aflați la garduri și pe ulițe, invitându-i pe toți să intre la ospățul Stăpânului, cum se amintește în parabola nunții fiului de împărat (Mt 22, 1-14). Cei marginalizați sunt aduși să ocupe locurile pe care alții le-au refuzat cu dispreț, arătând lipsă de respect față de chemarea lui Hristos de a participa la Cina Lui, de a veni la Liturghie, de a intra întru bucuria Stăpânului...

Dacă Iisus a fost receptiv la chemarea orbului, care nu prezenta nici o importanță pentru ceilalți semeni, înseamnă că și noi trebuie să arătăm atenție față de oamenii aflați în suferință. Nu vom putea privi către toți orbii, nu vom putea cerceta toți bolnavii, dar fiecare dintre noi s-ar putea îngriji de un om aflat în suferință, uitat, singur, spre care ceilalți nu mai privesc. Datoria noastră este de a ne apropia de cei neputincioși, care suferă și pe care îi întâlnim des în drumurile vieții. Sunt multe cazuri în jurul nostru, pe străzile și în clădirile aglomerate, însă noi nu privim la cei care au nevoie de ajutor. Mântuitorul ne îndeamnă să căutăm spre cei care nu au admiratori, întrucât cei foarte apreciați în lumea aceasta nu solicită ajutorul altora...

Orbul Îl vede pe Mântuitorul, deși văzătorii din jur nu-L recunoșteau

În același timp, învățăm din Evanghelia acestei duminici că există multe feluri de orbiri. Orbul de la marginea cetății Ierihonului nu vedea cu ochii tru­pești, dar L-a cunoscut pe Dumnezeu, aidoma femeii păcătoase, descrisă de Casiana imnografa, care, apropiindu-se de Mântuitorul, a simțit dumnezeirea Lui sau lucrarea pe care Acesta o săvârșea în preajmă. L-a mărturisit ca fiind descendent din David, știind că iudeii așteptau ca urmașul lui David să elibereze din tiranie poporul ales. Orbul L-a văzut pe Mântuitorul, deși ceilalți dimprejur, limpede văzători cu trupul, nu-L recu­noșteau. Aceștia îl obligau să tacă, dar el mai tare striga: „Iisuse, fiul lui David, miluiește-mă, ajută-mă, fie-Ți milă de mine!”.

Demult, în Grădina Paradisului, Adam și Eva L-au văzut pe Dumnezeu. Însă, după ce au căzut în păcat, vederea și întâlnirea nu au mai fost posibile. Au fost alungați din Eden, iar un înger cu sabie de foc a rămas să păzească intrarea către Grădina Raiului, pe care protopărinții noștri nu au știut să o prețuiască. De atunci, oamenii s-au obișnuit cu nevederea sau cu vederea insuficientă. Am ajuns să vedem doar lucrurile care există pentru folosul și plăcerea noastră imediată. Nu mai apreciem creația în sine, încărcată de poten­țialitățile pe care Dumnezeu le-a sădit în ea. Prin aceasta, omul a pierdut o vedere mult mai profundă decât a ochilor: vederea inimii și sim­țirea minții, pe care le păstrează doar oamenii cu adevărat apro­piați de Dumnezeu.

Ascuțimea simțurilor duhov­nicești o regăsim la pătimirea întâiului martir al Bisericii, Ștefan, care a fost ucis cu pietre, după ce a mărturisit adevărul despre Mesia și despre felul în care neamul iudeilor s-a comportat cu prorocii în istorie. Înainte de a-și da duhul, el a mărturisit: „Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (FA 7, 56). Ceilalți însă nu vedeau această imagine, pentru că erau orbiți sufletește. Aveau o cumplită infirmitate, așa că, în orbirea lor sufletească, au luat pietre pentru a-l omorî pe Sfântul Ștefan.

Cartea Faptele Apostolilor spune că alături de ucigași era și un tânăr numit Saul, prigonitor al Bisericii, format la înalta școală a Legii Vechi, unde l-a avut profesor pe învățatul Gamaliel. Acesta împărtășea, ca și mulți dintre contemporanii Sfântului Arhidiacon Ștefan, un alt fel de viziune despre Mesia și despre felul în care va elibera poporul Israel, care nu concorda cu Evanghelia.

Vedea strâmb realitatea și, din această pricină, dădea un alt înțeles profețiilor și semnelor pe care Dumnezeu le făcuse cunoscute în Israel. Împuternicit de scrisori primite de la autoritățile din Ierusalim, Saul a mers la Damasc să-i prindă pe creștini și să-i aducă legați pentru a fi judecați și osândiți la moarte. Pe când mergea la Damasc, acest orb sufletește s-a întâlnit, ziua în amiaza mare, cu Lumina lumii, Mântuitorul, Care l-a întrebat: „Saule, Saule, de ce Mă prigo­nești?” (FA 9, 4).

Cu ochii lui de țărână nu a putut vedea slava Dumnezeirii, cum nici ucenicii, altădată, pe Muntele Tabor, nu au putut să vadă lumina sau strălucirea Dumnezeirii Mântuitorului.

Atunci a căzut cu fața în pulberea drumului și nu a mai văzut pentru trei zile, însă vocea pe care o auzea l-a îmbărbătat, spunându-i: „Ridică-te, intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci”  (FA 9, 6). Întâlnindu-se cu Anania, de pe ochii lui s-a desprins, asemenea solzilor, întunericul și a văzut din nou. Prigonitorul de până atunci a devenit un om nou, un vas ales și zelos misionar al Bisericii, cel mai mare Apostol, care n-a avut odihnă până la sfârșitul zilelor și s-a bucurat să poarte, aidoma unui trofeu, lanțurile pentru propovăduirea Evangheliei.

Și noi avem aceeași orbire sufletească

Aproape întotdeauna și noi avem aceeași orbire sufletească. Nu vedem lucrarea lui Dumnezeu în creația Lui, nu simțim prezența Lui în noi și în ceilalți, suntem îndeosebi interesați de orbirea celor de lângă noi și mai puțin sau deloc de propria noastră stare.

În acest sens, unul dintre Părinții din veacul al IV-lea, Fericitul Ieronim, spunea că nu trebuie să privim la răul pe care ni-l fac ceilalți, ci la binele pe care suntem datori să-l împlinim noi, pentru că în ziua cea mare a Judecății nu vom răspunde decât pentru faptele noastre și nu pentru ale altora.

Prigonitorul Saul, devenit Pavel, Apostolul neamurilor, a fost chemat, asemenea orbului din Evanghelia duminicii de astăzi, tot de la marginea unei localități. Domnul nu i S-a arătat în slăvita cetate a Ierusalimului, unde studiase multă vreme, nici în mijlocul cetății Damascului, unde îi căuta pe creștini, ci dincolo de poartă, în locul unde Stăpânul a trimis să fie chemați cei care trebuiau să umple casa Lui. Doar aceștia au răspuns invitației și au adus bucurie Domnului, cum a făcut și Pavel, Apostolul neamurilor...

Felurite priviri și orbiri! Una trupească, de care ne temem, dar alta, mult mai gravă, sufletească, care ne urmărește pe fiecare. Orbirea sufletească ne desparte de Dumnezeu, dar trebuie să recu­noaștem că adeseori iubim mai mult întunericul decât lumina. Poate pentru că în întuneric dorim să ne ascundem de noi înșine și nu dorim să ne (re)cu­noaștem cu adevărat. Ne învelim cu întunericul, întrucât, în starea căzută în care suntem, ne e mai convenabil să nu ne vedem chipul desfigurat, iar atunci când încercăm să-l desprindem de pe noi și din noi, ne provoacă o cruntă durere. Întunericul doare! Mântuitorul, vorbindu-le ucenicilor, le-a spus că omul luminos le vede pe toate în lumină, pe când cel care iubește întunericul rămâne captivat de mrejele lui.

Mântuitorul este „Lumina lumii”, „Calea, Adevărul și Viața”  și ne cheamă să-I urmăm, întrucât cei care-I urmează Lui nu vor umbla întru întuneric, ci vor avea lumina vieții.

Orbirea o purtăm ca pe o cruce grea toată viața

Orbirea, pe care n-o recu­noaștem, o purtăm ca pe o cruce grea toată viața, însă ne înșelăm crezând că o putem duce fără să fim vătămați. Ne considerăm în stare bună, ne bucurăm pentru un număr de ani de sănătate, dorind să o prelungim chiar și atunci când este șubredă, dar, de multe ori, ne încheiem viața fără să recunoaștem că în cea mai mare parte a ei am dus o boală grea, și anume orbirea sufletească, împiedicându-ne să îl vedem pe cel de lângă noi.

De multe ori, nici nu dorim să-l vedem, chiar dacă este frate, coleg, apropiat, rudenie și cunoscut de vreme îndelungată. De multe ori, nu dorim să ne întâlnim binefăcătorii, nici chiar părinții!

Vederea este o lucrare duhovnicească, alcătuită din contemplarea dinlăuntru și din privirea către omul de alături, așa cum spunea și Sfântul Efrem Sirul. Adeseori, stăm la masă și nu mâncăm cele ce ni se pun înainte, sub chipul nevoinței, dar avem gândul hrănit de privirea cea rea și ajungem să mâncăm carnea fraților noștri, privind către ei cu invidie. Când privim către noi, ne considerăm perfecți, iar pe ceilalți îi vedem întotdeauna lipsiți de virtuți.

Să ne dorim să avem o vedere curată

Însă cum arată o vedere curată? Este asemenea privitului printr-o fereastră frumoasă. Oamenii au la casele lor ferestre mari, deschise către grădină, prin care privesc, bucurându-se de priveliști încântătoare, dar au și ferestre mici. Din nefericire, de prea multe ori alegem să vedem viața doar printre ferestrele mici, acoperite cu perdele și draperii. Ce bine ar fi să-i privim pe semeni, viața și toate ale ei printr-o fereastră larg deschisă către soare și către locurile frumoase, pe care le numim pito­rești! Câtă lumină ni s-ar dărui!

Evanghelia acestei duminici ne-a reamintit că, în ultimul Său drum către Sfintele Pătimiri, Mântuitorul a dorit să slujească tuturor orbilor din această lume și să ofere lumină celor care năzuiesc să o primească.

Este ceea ce exprimă și unul dintre frumoasele imnuri pe care le cântăm cu puțin timp înainte de Sfintele Paști: „Poporul Meu, ce am făcut Eu vouă? Pe orbii voștri i-am luminat, pe leproși i-am curățit, pe săraci și pe ceilalți i-am miluit. Ce rău v-am făcut Eu vouă?”.

Deși a redat lumină orbilor, a curățit leproșii, a făcut bine și a vindecat pe mulți, Mântuitorul nu a primit recunoștința și lumina celor din preajmă, ci întunericul. Iar dacă noi, cumva, iubim mai mult întunericul, în feluritele lui forme, va trebui să privim către Hristos, Care ne așteaptă și ne spune: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și împo­vărați, și Eu vă voi odihni pe voi!”  (Mt 11, 28).

Să mergem discret după Hristos, pe urma pașilor Lui, chiar și atunci când avem impresia că Dumnezeu tace, întrucât toți cei care merg după El nu umblă în întuneric, ci vor avea mereu lumina vieții și se vor odihni în ziua cea neînserată în Împărăția nesfârșitei iubiri din sânul Preasfintei Treimi.