Despre arhitectura psihoculturală a românului

Pentru a face planuri de dezvoltare națională mai înțelepte e necesar să ne înțelegem mai bine ca popor, să înțelegem mai bine și celelalte popoare. Sub aspectul poten­țialului intelectual și de creativitate nu există diferențe între noi și alte culturi. Românii nu sunt inferiori sub aspectul potențialului intelectual altor popoare sau țări. Dacă te uiți însă la performanțe, România are performanțe mai slabe decât ele. Profesorul Daniel David ne vorbește în interviul de față despre România veche și cea modernă și despre valorile pe care trebuie să le promovăm pentru a rezista în istorie ca neam.

Domnule profesor, în ce fel așezarea geopolitică ne-a influențat mentalitatea ca popor?

Lucrurile sunt complicate. Eu am încercat să fac o analiză a stării actuale, adică cum suntem prin prisma unor atribute psihologice, reunite într-un profil psihocultural al românilor. Nu mi-am pus foarte mult problema de ce suntem așa. Nu avem date retrospective riguroase, astfel încât să înțelegem cum erau românii acum 50 sau 100 de ani, ca să investigăm și mecanismele cauzale ale profilului psihocultural actual.

Am identificat că nivelul de încredere interpersonală în România este extrem de scăzut, comparat cu țări din spațiul vestic, dar și cu țări din zona estică și chiar cu vecinii noștri. Când am discutat cu anumiți istorici despre aceste rezultate, ei mi-au spus că li se pare firească conclu­zia, spunându-mi că, în opinia lor, de-a lungul istoriei, străinii nu veneau aici să ne ofere ceva, ci veneau să ne ia ceva, iar acest trecut ne-a învățat să nu avem încredere în cei care nu fac parte din colectivul nostru. În mod cert, explicațiile pot fi multiple, dar cred că și așezarea geopolitică ne poate, în principiu, influența mentalitatea.

Românismul bate ardelenismul, muntenismul și moldovenismul

Au fost diferențe semnificative în ceea ce privește mentalitatea în diferite regiuni ale țării?

Pe dimensiunile principale, cele ale psihologului olandez ­Geert Hofstede, care sunt concentrarea puterii, evitarea incertitudinii, individul colectivist și controlul comportamentului social prin pedepse, nu există diferențe de remarcat între vechile provincii ale țării. E posibil ca pe alte dimensiuni psihoculturale să existe diferențe, dar nu pe cele majore, pe cele care definesc coloana profilului psihocultural al românilor.

În ciuda unor intelectuali ai locurilor, care confundă/promovează adesea stereotipuri ca realități psihologice, în spiritul Centenarului, putem afirma că românismul bate și ardelenismul (cu referire la Transilvania definită larg/maximal) și moldovenismul și muntenismul (cu referire la Țara Românească sau Moldova definite larg/maximal). Există o arhitectură comună în ceea ce se cheamă a fi român, a românismului!

O ipoteză pe care o lansăm pentru a explica omogenitatea datelor indiferent de regiune este că există o arhitectură psihoculturală a românismului, indiferent de influențele regionale sau de altă natură. O altă ipoteză se referă la faptul că a fost atâta mișcare de populație, încât eventualele diferențe vechi s-au anulat/omogenizat. Sigur, pot fi ambele ipoteze valabile.

Dacă oamenii nu au încredere unii în alţii, nu poți construi mare lucru

Care sunt diferențele semnificative între generațiile României începând cu cel de-al Doilea Război Mondial?

Ca idee fundamentală, gene­rațiile care se suprapun acum în România sunt Generația „Baby Boomers” (cei născuți undeva între 1946 și 1964), Gene­rația X (cei născuți din 1965 până în 1980), Generația Y/Mileniarii (cei născuți din 1981 până în 1996) și Generația Z (cei din 1997 până acum). Trăiesc unii și din cei care s-au născut înainte de 1946, supranumiți Generația Tăcută, dar nu sunt foarte numeroși sau foarte activi/in­fluenți social.

Ce putem remarca este faptul că în România nivelul de încredere interpersonală este mult mai ridicat la generațiile tinere (Z/Y), în comparație cu generația seniorilor. Acesta e un fapt interesant, pentru că în spațiul vestic, în SUA, adesea raportul este inversat. Aceasta înseamnă că alături de tinerii care au încredere unii în alții poți construi lucruri importante pentru țară; dacă ai oameni care n-au încredere unii în ceilalți, atunci cooperarea este foarte grea, inclusiv când vine vorba de a construi instituții sociale necesare, puternice.

În acest moment există o Românie veche, care se potrivește modelului lui Geert Hofstede, adică concentrarea puterii (puțini conduc mulți), individul colectivist (grupul format pe bază de cunoștințe, rude, apropiați, lipsa diferențierii, frica față de cei din afara grupului), evitarea incertitudinii (frica de schimbare, schimbarea văzută ca pericol) și controlul comportamentului prin pedepse (adică indulgența nu e bună, iar greșeala trebuie vânată și pedepsită). Acum, profilul acesta este menținut de majoritatea seniorilor, cam de jumătatea mai vârstnică a Generației X (cei care la Revoluție au terminat liceul și au intrat la facultate/câmpul muncii) și de puțini tineri.

Dar sub acest profil se află o Românie modernă, care se caracterizează nu prin concentrarea puterii, ci pe descentralizarea puterii, astfel încât nimeni să nu poată controla puterea într-o societate, să fie zone în care să se poată controla reciproc puterea pentru a ține un echilibru, individul autonom care formează grupul nu pe bază de cunoștințe, prietenii, rudenii, ci pe bază de valori comune, o generație care nu se teme de viitor, ci vede impredictibilitatea ca o oportunitate, nu ca pericol, și care crede că comportamentul social trebuie controlat și prin recompense, nu doar prin pedepse. Această Românie modernă este susținută de o mică parte din seniori, cam de jumătatea mai tânără a Generației X și de majoritatea Generațiilor Z/Y.

Când analizăm profilul psihocultural al României apare profilul României vechi, pentru că profilul țării este dat de majoritate. Doar că este important și procentul! Dacă 52% din români susțin România veche versus 48% susțin România modernă, aceasta este o majoritate instabilă, iar în câțiva ani, prin accesul noilor generații în pârghiile de putere socială, profilul psihocultural al țării poate arăta diferit. Așadar, aș spune că avem un profil vechi la limită. Un profil care se va schimba de la sine când generațiile tinere vor avea mai multă putere și vor prelua poziții-cheie în societate.

Cum arată, în linii mari, psihologia poporului român?

Voi încerca să punctez câteva idei importante.

Sub aspectul potențialului intelectual și de creativitate nu există diferențe între noi și alte țări/culturi vestice. Românii nu sunt inferiori sub aspectul potențialului intelectual (de inteligență/creativitate) altor popoare sau țări.

Dacă te uiți însă la perfor­manțe, România are performanțe mai slabe decât aceste țări, în ceea ce privește inovația, perfor­manța și competitivitatea țării, performanța în educație preuniversitară și universitară, perfor­manța economică, și atunci îți pui întrebarea: Oare de ce oameni cu același potențial sub aspectul inteligenței și creativității au performanțe slabe?

Concluzia este aceasta: din cauza faptului că noi avem un nivel de încredere interpersonală extrem de scăzut, nu ajungem la cooperare, iar pentru că nu cooperăm nu suntem capabili să construim instituții sociale moderne și puternice care să maximizeze potențialul pe care îl avem.

Nu avem instituții sociale bune, nu avem mecanisme economice eficiente, nu avem mecanisme sociale care să mobilizeze potențialul bun. Un român care aici nu performează, când merge în străinătate, în spațiul vestic, devine de multe ori un model de rigoare în muncă, de student care învață, un model de performanță, asta pentru că există instituțiile performante care îi utilizează potențialul.

Pe noi această luptă unii cu alții, neîncrederea și lipsa cooperării ne fac să nu putem construi astfel de instituții și adesea ne irosim potențialul bun pe care îl avem. Acest lucru trebuie corectat programatic, prin recâști­garea încrederii interpersonale și astfel a cooperării/solidarității pentru modernizarea țării, ceea ce va duce și la o bunăstare mai mare a românilor.

Tipare psihoculturale în Est și Vest

Care sunt cele mai mari bariere în dezvoltarea noastră ca și națiune?

Cele mai mari probleme din punctul meu de vedere în acest moment sunt două dimensiuni psihoculturale din profilul nostru vechi: individul colectivist și concentrarea puterii.

Aceste dimensiuni sunt problematice deoarece spațiul vestic este construit nu pe dimensiuni diferite, ci opuse acestor două. Adică, spațiul vestic este construit pe individul autonom, nu pe individul colectivist și pe descentralizarea puterii, ca nimeni să nu reușească să devină autoritar, în timp ce noi avem concentrarea puterii.

Problema noastră este următoarea: odată ce am intrat în spațiul vestic, suntem obligați să asimilăm diverse instituții și diverse reglementări în educație, în sănătate, în economie etc. Dar aceste instituții au fost construite într-o filosofie a individului autonom și într-un cadru în care este descentralizată puterea. Când acele instituții le aduci pe un fond cultural opus, ele nu prind sau devin forme fără fond. Aici se rupe tot: le luăm pe hârtie, dar nu le putem implementa (sau le implementăm distorsio­nân­du-le).

Nu învinovățesc oamenii, mai degrabă este vorba de leadershipul acestei țări care nu a pregătit psihocultural românii pentru spațiul vestic. Noi adesea nu am înțeles în ce ne-am integrat! Într-adevăr, oamenii s-au ocupat mai ales de aspectele economice, de reglementări legale etc., dar nu s-au preocupat de aspectele psihologice. Există o ciocnire de civilizații aici, avem valori diferite.

Vreau însă să spun clar că un profil psihocultural nu este superior sau inferior altuia. Un profil îl numesc vechi pentru că nu ne ajută acum, dar nu îl consider inferior. Dacă noi am vrea mai degrabă să avem o integrare în spațiul estic, în zona rusă sau asiatică, profilul nostru psihocultural vechi este foarte congruent cu zonele respective. Așadar, profilul psihocultural în sine nu este bun sau rău, dar devine adaptativ sau dezadaptativ prin prisma spațiului geostrategic în care se află o țară și/sau în funcție de opțiunile de dezvoltare ale țării respective.

Religia nu înseamnă doar să ajuți practic, ci și să educi și să înveți

Suntem un popor religios predominant declarat sau faptic?

În legătură cu religiozitatea, noi avem o perspectivă interesantă, în sensul că dacă te uiți la elementul declarativ, românii sunt unul din cele mai religioase popoare din Uniunea Europeană!

Când te uiți însă la conținutul religiozității, abia atunci vedem că de foarte multe ori sub aspectul religiozității se ascunde foarte multă superstiție. Să vă dau un exemplu simplu: un creștin adevărat nu ar trebui să combine într-o manieră neadecvată învățătura creștină cu abordări cum ar fi ghicitul în stele, astrologia, horoscopul, vrăjitoria. Acestea nu sunt elemente creștine, ba sunt chiar opuse învățăturii și dogmei creștine. Ori românul nostru nu are nici o problemă să le utilizeze sau să le practice.

Aici intervine rolul educa­țional al Bisericii. Dar Biserica trebuie să fie înțeleaptă, așa cum a fost de-a lungul secolelor, să educe creștinul în învățătura creștină, să-l învețe pe om ce înseamnă învățătura creștină, cu ce este compatibilă și cu ce nu.

O altă chestiune interesantă este că noi vedem funcția Bisericii mai legată de a-i ajuta pe oameni, decât de a transmite o dogmă corectă și clară. Cu alte cuvinte: religia, pentru români, este să-i ajuți pe oameni, mai degrabă decât să-i înveți un set de practici. Mai mult, religia este văzută de noi pragmatic, mai degrabă având rolul de a ne ajuta mai mult în viața de acum decât în cea viitoare; nu în sens egoist, desigur, dar și aici este mai slabă încărcătura de normă religioasă și legătura puternică cu viața de apoi.

Așadar, este loc de educație, iar Biserica trebuie să fie mai activă, pentru că altfel oamenii care se doresc creștini alunecă în pseudoștiință și abordări opuse catehismului creștin.

Cum asimilăm ca popor minoritățile din țara noastră?

Având o structură colectivistă, nu suntem deschiși spre ei, minoritățile reprezintă altceva, un pericol. Dar ca urmare a istoriei noastre comune am ajuns să fim toleranți cu ei. Nu încercăm să-i reducem sau oprimăm ca în alte țări. Altfel spus, avem o toleranță interesantă: nu avem o deschidere spre colaborare, dar acceptăm faptul că există și că astfel trebuie să trăim împreună în aceeași țară. Nu este o deschidere spre cooperare și colaborare, dar nu avem nici atitudini agresive, decât dacă ar fi stimulate în diverse contexte.

Valorile în care trebuie să credem

Suntem încă într-o perioadă de tranziție? Spre ce mentalitate ne îndreptăm?

Este o perioadă de schimbare de mentalitate, adică ne îndreptăm spre un profil al României moderne: individ autonom, descentralizarea puterii, îmbrăți­șarea viitorului ca oportunitate și utilizarea recompenselor, nu doar a pedepselor, în controlul social.

Când se va schimba este greu de spus. Când am scris în 2015 monografia dedicată psihologiei românilor am afirmat că România modernă presează România veche să se schimbe. Profilul vechi este la limită, undeva la jumătate din populație, nu are însă o majoritate confortabilă! Dacă nu facem nimic, eu cred că în 10-15 ani, ca urmare a schimbărilor generaționale din pârghiile de putere socială, profilul României moderne va deveni dominant. Cu politici înțelepte cred că s-ar putea însă face schimbarea și mai repede!

Ar trebui scrisă o nouă psihologie a poporului român peste 10 sau 20 de ani?

Da. Eu am spus că psihologia poporului român în abordarea modernă este în baza unei psihologii interculturale, care prin natura ei se schimbă, nu în baza unei psihologii statice esențialiste (de tip Volkepsychologie). De aceea, profilul nu este imuabil, ci schimbător, atât prin conținut, cât și prin raportarea la un cadru de referință.

Cred că lucrul de care avem nevoie acum este un proiect de țară prin care să stabilim spre ce să tindem. Dacă știm care este scopul nostru, unde vrem să ajungem, este mai simplu să știm ce schimbări trebuie să facem, ce să implementăm și ce valori trebuie să insuflăm generațiilor viitoare. Eu cred într-o Românie mo­dernă, în care valori ca Tra­diție (prin Bun Simț), Exce­lență (prin Rațio­nali­tate/În­țelep­ciune) și Onoare (prin Curaj) fac parte din panteonul valorilor de refe­rință ale românilor, ale țării.

Casetă biografică

Daniel David este profesor de psihologie clinică și psihoterapie (științe cognitive neurogenetice clinice) la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (UBB), profesor asociat la Icahn School of Medicine at Mount Sinai, Department of Population Health Science and Policy din New York, SUA, președintele Asociației Psihologilor din România și autor al cărții Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, apărută la Editura Polirom, în anul 2015.