Despre arta pastoraţiei la ţară

Jertfelnicia specifică sufletelor nobile l-a caracterizat şi pe părintele Grigore Petrescu, vicar-administrativ al Episcopiei Severinului şi Strehaiei, care şi-a închinat viaţa slujirii lui Hristos şi a credincioşilor din câteva sate mehedinţene. Din mai 2011, pe fondul unor probleme accentuate de sănătate, părintele vicar a fost nevoit să îşi întrerupă activitatea, astfel încât astăzi ne prezintă itinerarul unei vieţi închinate lui Dumnezeu.

Părinte Grigore Petrescu, cum aţi ales slujirea lui Hristos şi care a fost traseul vieţii dumneavoastră până la primirea preoţiei? Tatăl meu, care avea un unchi preot în Craiova, m-a povăţuit să merg la seminar. În felul acesta, în 1953 am intrat la Seminarul Teologic din Craiova, ale cărui cursuri le-am urmat timp de cinci ani. După cinci ani de zile, tatăl meu s-a îmbolnăvit, fiindcă fusese prizonier prin Rusia, în timpul războiului din 1944 şi, ca să se însănătoşească, a trebuit să meargă la băi, iar eu am fost nevoit să îmi întrerup studiile. De abia în 1961 am intrat la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde am urmat la zi cei patru ani de cursuri. Acolo am avut profesori de elită precum pr. prof. Nicolae Balca, pr. prof. Ene Branişte, pr. prof. Ioan Coman şi alţii. În 1965 am terminat facultatea. Am luat lucrarea de licenţă la un domn profesor de înaltă ţinută academică, Emilian Alexandru, de origine greacă. A fost o lucrare destul de grea, pentru că am avut de studiat cele 14 volume ale lui Hurmuzaki şi alte lucrări de istorie pe care mi le-a recomandat domnul profesor. După ce am adunat ca o albină toate informaţiile care mi se cereau, l-am oprit într-o zi pe profesorul Emilian Alexandru ca să-mi confirme dacă planul lucrării mele este bun, încât să promovez. După ce m-a încredinţat că făcusem treabă foarte bună, am început să lucrez la teză, reuşind să o termin primul dintre toţi colegii mei. În iunie 1965 am absolvit, aşadar, facultatea, dar noi, studenţii de la Teologie, nu prea aveam nici un fel de trecere în activitatea noastră de zi cu zi, aşa că am mers la Hunedoara, unde am lucrat şapte luni de zile ca merceolog la staţia Blooming. În primăvara anului 1966, părinţii m-au rugat să revin acasă şi să devin slujitor al Bisericii. În felul acesta am fost hirotonit ca diacon de către mitropolitul Firmilian, în ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, ocrotitorul catedralei din Craiova. Am fost apoi hirotonit preot pe seama Parohiei Cârcea din Dolj, iar după o săptămână de practică la Catedrala mitropolitană mi s-a dat certificatul de bun slujitor al Bisericii noastre. După aceea am cerut să fiu numit preot la Parohia Cireşu, de la noi din judeţ, pentru că erau foarte multe parohii vacante pe vremea aceea, iar părintele Barbu Armulescu, care era încă preot aici la Godeanu, nu se pensionase. Am fost preot paroh la Cireşu timp de cinci ani de zile şi am slujit la bisericile din satele Bunoaica, Cireşu, Jupâneşti şi Negruşa. La Negruşa nu era biserică, dar după apelul credincioşilor din sat ne-am mobilizat şi am început să construim noi una. Am avut parte de mai multe oprelişti, dar pe parcurs s-au îndreptat lucrurile, pentru că la iniţiativa Preasfinţitului Nicodim s-a ridicat biserica de la Negruşa, chiar pe terenul parohiei, deşi terenul fusese luat iniţial de căminul cultural. Părinte, povestiţi-ne despre pastoraţia dumneavoastră din satul natal. După şapte ani de preoţie la Cireşu, din 1966 în 1972, am venit preot paroh în satul natal, la Godeanu. Am mai suplinit şi înainte, pentru că părintele Barbu Armulescu decedase. Parohia Godeanu are o comunitate destul de săracă şi se întinde pe o suprafaţă foarte mare. De la ultima casă dinspre Cetatea Grădeţului sau Grădiştea, cum ziceau bătrânii, până în culmea Godeanului sunt vreo 7-8 km. De sus de la capul satului până în Naiţă şi în Lumaşu sunt vreo 3-4 km, deci este o parohie împrăştiată cu foarte puţini credincioşi care mai pot să reziste şi să mai facă faţă la anumite cheltuieli care se cer pentru menţinerea unei parohii. Cum este viaţa unui preot într-o asemenea parohie? Sigur că destul de grea. Eram preot la Cireşu, suplinitor la Godeanu şi la Marga, aveam deci 3 parohii şi 7 biserici şi trebuia să mă îngrijesc de fiecare. Slavă Domnului că am avut alături doi preoţi foarte buni slujitori ai altarului, pr. Valeriu Brânzan şi pr. Grigore Bordea, unul la Cireşu şi celălalt la Marga, de la care am învăţat mult pe partea practică, deşi ştiam teoria, pentru că spune proverbul acela: "Teoria ca teoria, dar practica te omoară!" Aţi avut parte şi de întâmplări deosebite parcurgând distanţele dintre sate? V-aţi pus viaţa în pericol vreodată? Sigur. Aveam un cal cu care treceam de la Godeanu la Cireşu, la Bunoaica. Am trecut odată peste un pod de lemn care avea podelele rupte, dar calul era atât de cuminte şi atent, încât călca în urma mea, se ferea şi el să nu cadă printre podele. Altă dată, la o Bobotează, am plecat la 4 dimineaţa ca să ajung la Bunoaica, pe un viscol puternic, şi mergeam pe unde aveam potecă, prin locuri mai ascunse de vânt, dar am intrat într-un nămete cu calul, de a ieşit numai el pe cealaltă parte, iar eu am rămas cu şaua deasupra, pe nămete. Cu toate astea, la ora 9 am început slujba, căci am învins obstacolele cu ajutorul lui Dumnezeu. Tot aşa, altă dată mi-a ieşit în cale un porc mistreţ, în altă seară am întâlnit doi lupi care ar fi dorit pare-se să ia o mică gustare. De aceea, când plec într-o călătorie îmi fac mai întâi semnul Sfintei Cruci şi zic rugăciunea inimii: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!" Ce sfaturi le-aţi da preoţilor mai tineri cărora le este foarte greu să întemeieze un cămin şi o gospodărie în mediul rural, mai ales dacă nu au case parohiale? În primul rând este chemarea aceasta a preoţiei, după cum a scris părintele Vintilescu în cartea sa "Chemarea preoţească", căci unui preot i se cer multe de îndeplinit în activitatea sa. Fie că este într-o parohie de oraş sau una de ţară, trebuie să îşi desfăşoare activitatea aşa cum se cuvine. În timpul acela când toţi ne blamau ca preoţi, ca slujitori ai Bisericii, ţin minte că mă tot întâlneam cu un activist de partid care mă întreba de ce am ales să slujesc ca preot, propunându-mi să mă fac învăţător. I-am răspuns cu cuvintele Domnului şi Mântuitorului Hristos: "Mergi înapoia mea, satano!" Un alt aspect de care m-am îngrijit foarte tare şi pe care trebuie să îl aibă şi preoţii mai tineri în vedere este cel al duhovniciei. Eu îmi programam întotdeauna enoriaşii, astfel încât să-i spovedesc şi să îi împărtăşesc la 40 de zile, chiar aveam un carneţel unde îmi notam totul, ca să ştiu pe cine trebuie să chem la scaunul de spovedanie. La Scriptură scrie că "nu tot cel ce zice: "Doamne, Doamne!" va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Mea, acela se va mântui". Pe cât mi-a fost în putinţă, am căutat să fac lucrurile acestea. Dumnezeu mi-a ajutat ca după câţiva ani de preoţie să fiu ales ca secretar al Protoieriei Drobeta-Turnu Severin, apoi am mai întrerupt o perioadă din cauza unor probleme de sănătate ale soţiei, lângă care trebuia să fiu şi să o sprijin. Din nou am fost chemat ca preot misionar, şi în 1979 am fost numit protopop la aceeaşi protoierie, activitate pe care am dus-o până în 2004. Din 2007 mi s-a dat în suplinire şi Parohia Godeanu, unde a slujit părintele Gheorghe Achimescu, care a trecut la cele veşnice în 2005. L-am slujit pe Dumnezeu până în mai 2011, când la îndemnul medicilor am întrerupt slujirea preoţească. Mai încerc să îl ajut pe părintele Nicolae Oproiu, numit paroh de curând la Godeanu, şi cât va da bunul Dumnezeu voi încerca să îi fiu alături în continuare. (Cătălin Cernătescu)