Despre boală și suferință, la Mitropolitul Antonie de Suroj

Într-un interviu la BBC, Mitropolitul Antonie vorbea despre „experiența bolii”, care pentru un preot ar fi necesară în momentul în care îi vizitează pe bolnavi, pentru că îi vede cu alți ochi. „Nu e de ajuns să ai ochi, trebuie să știi să și privești”, spunea el. Pastorația preotului trebuie să fie percepută cu bucurie și simplitate ca să aibă rost. Iar în exemplificarea acestei simplități stă mărturie însuși Mitropolitul Antonie de Suroj, care în ultimele luni de viață, când mergea la spital pentru chimioterapie, era cunoscut de colegii de salon după nume, nu după funcție.

Mitropolitul Antonie era convins că pe tot parcursul vieții noastre, marcată de boală și groaza morții, Mântuitorul călătorește împreună cu noi, pentru a ne purta de grijă în vreme de restriște, a ne lua suferința asupra Lui și a ne face părtași unei „veșnice pomeniri” în Împărăția Sa, pe care o așteptăm, măcar declarativ.

De aceea el insista să înțe­legem că pastorația bolnavilor trebuie să înceapă încă înainte de a se îmbolnăvi, când putem stabili cu ei o relație simplă și apropiată. Aș putea spune chiar de prietenie. Misiunea Bisericii este legată în primul rând de contactul personal și nemijlocit al preotului cu credincioșii săi, dincolo de aspectele legate de ritmul liturgic, este o familiaritate care schimbă întâlnirea preotului la patul bolnavului, nu îi mai dă celui din urmă sentimentul unui ultimatum existențial: „Moartea se află chiar în pragul ușii”.

Modul în care aborda Mitropolitul Antonie întâlnirea cu cel în suferință rămâne un model de delicatețe care ar trebui urmat de cei care sunt chemați în slujba oamenilor, mai ales a celor bolnavi, fie preoți, medici, asistente sau aparținători. Duhul în care vorbește este pătruns de realitatea stării în Hristos spre care ar trebui să tindem fiecare dintre cei care avem pretenția că suntem creștini.

„Pentru a aborda cu toată sinceritatea o persoană trebuie să fim pătrunși lăuntric de un puternic sentiment de sfială, să păstrăm o atitudine discretă și să fim capabili s-o privim ca pe o icoană vie de care ne apropiem cu profund respect, cu cinstire și în fața căreia ne comportăm ca și cum ar fi vorba de o icoană din biserică. Asta înseamnă să fim însuflețiți de un duh de rugăciune, de evlavie, de delicatețe, de smerenie, de cutremur și sfială, fiind atenți din toate puterile sufletului nostru la prezența celuilalt, la taina ființei umane, la tot ce poate exprima ea și, cu atât mai mult, la ceea ce Duhul Sfânt împlinește în ea. Tăcerea lăuntrică a preotului, capacitatea sa de a se întâlni cu celălalt la o anumită profunzime sunt de cea mai mare importanță, căci boala poate oferi o întâlnire surprinzătoare.”

La această întâlnire contribuie în aceeași măsură și bolnavul. Experiența pe care Mitropolitul Antonie a avut-o ca medic și preot, pe timp de pace și de război, cu suferința omenească și cu propria suferință, face ca afirmațiile sale să devină aproape axiome. El surprinde, într-un discurs pe care l-a susținut la Biserica Universitară din Oxford, prin atenția pe care o acordă, „înfruntarea suferinței”.

Suferinţa ne urmăreşte

Este important modul în care ne raportăm la suferință. Putem să o suportăm pasiv sau indignat, dar o putem privi și cu acceptare. „Nu toți cei care suferă acceptă suferința prin faptul că o înfruntă.” De cele mai multe ori fugim de suferință, dar ea ne urmărește ca un „flagel al lui Dumnezeu”, spune Mitropolitul Antonie. „Nu o putem privi în față decât atunci când ne adunăm curajul și acceptăm să privim lucrurile cu sobrietate, iar acest lucru devine posibil doar dacă avem un sprijin, altfel putem privi pentru o clipă fața suferinței, iar apoi suntem cople­șiți de frică, de anxietate și de conștientizarea lipsei de sens a ceea ce îndurăm.”

Mitropolitul Antonie ne invită să ne pregătim să-i ajutăm pe oameni să descopere cauza sufe­rinței lor și să-i ajutăm să o rezolve. Dacă lucrurile par mai ușoare într-o situație medicală unde medicul găsește mai repede cauza bolii și o poate ameliora, frica de suferință devine ea însăși cauza unei suferințe mai mari decât suferința obiectivă pe care o suportă bolnavul.

Remediul pastoral pe care îl propune Mitropolitul Antonie se referă, concret, la capacitatea de a învăța să suportăm suferința cât mai mult timp posibil, atunci când ne cuprinde, altfel vom pierde orice capacitate de a răbda ceva.

Tendința modernității este de a scăpa bolnavul de orice durere. E un deziderat absolut normal și firesc în ordinea socială, dar mitropolitul ne atenționează că reducerea nivelului de rezistență în fața bolii ne va aduce în pragul de a nu putea tolera nimic, și acest lucru nu se referă neapărat la trup.

„Adesea - spune Mitropolitul Antonie de Suroj - suferința ni se pare insuportabilă, nu pentru că nu suntem capabili să o îndurăm, ci fiindcă durerea pe care o putem răbda este amplificată de amintirea a tot ceea ce am suferit deja și de gândul că suferința va continua și nu va înceta niciodată. De foarte multe ori, oamenii re­nunță și își pierd curajul de a înfrunta sufe­rința din cauza a ceea ce prevăd pentru viitor. Am beneficia foarte mult de capacitatea de a suporta durerea de moment, suferința, în fiecare clipă, în loc să anticipăm întregul viitor, durerea eternă, suferința ne­sfâr­șită, mereu în creștere. În plus, sem­nificația joacă un rol important în răbdarea suferinței. Iar sensul poate fi la un nivel foarte diferit. De exemplu, avem răbdare atunci când ne străduim cu adevărat să realizăm ceva, când ceva este important pentru noi. Apoi uităm totul și facem lucruri care sunt mai importante pentru noi decât durerea, confortul și pacea noastră. Și îndurăm tot timpul tot felul de mici neplăceri atunci când ne străduim cu adevărat să realizăm ceva. Nu mă refer la marile exemple, la stoici, dar tot ceea ce numim ascetism în viața duhovnicească presupune «antrenament». Evident, «antrenamentul» implică faptul că mă voi forța cât de mult pot, până la limita capacității mele de a renunța la un lucru și de a-l face pe altul.

Situația aceasta devine problematică atunci când intervine suferința morală sau fizică, pentru că trebuie să evaluăm anumite opțiuni. Sunt dispus să renunț imediat, indiferent de ceea ce îmi iese în cale? Sunt pregătit să fiu învins? Îmi lipsește demnitatea de a înfrunta ispita?”.

Suferința aduce, din perspectiva vieții interioare, o mare sabotare a demnității umane. De aceea e tot timpul respinsă pentru că e o dovadă de slăbiciune și nu de „antrenament” a omului în întâlnirea cu moartea. Moartea este exclusă din conștiința noastră și nimeni nu ne învață cum să o întâmpinăm.

Boala, ne spune Mitropolitul Antonie, ridică anumite probleme: frică, dorință, durere fizică, dificultăți, atunci când e o afec­țiune pe termen lung, și e greu să o putem privi într-un mod creativ, în care viața poate începe din nou. Aici își poate face loc pastorația bolnavului.

Îngrijirea bolnavului este o oportunitate pentru creştin

Îngrijirea de suferința celor bolnavi este o oportunitate pentru creștin de a-L atinge pe Mântuitor în persoana suferindului, iar experiența suferinței individuale a transformat această realitate. Creștinismul nu a rezolvat problema suferinței, dar a reușit, prin Mântuitorul, să o facă suportabilă.

„În timp ce îngrijitorul îl urmează pe Hristos în alinarea durerii și tulburării celui suferind, rațiunea primară, pentru o bună potolire a simptomelor din perspectiva creștinului care suferă cumplit, este cea de a ajuta la pregătirea pentru moarte, unde va avea loc vindecarea reală. Controlul durerii ar trebui să fie întrebuințat nu doar pentru a-l alina pe pacient, ci și pentru a-l ajuta pe acesta să se pregătească pentru moarte... Moartea de temut este cea care vine năprasnic, pe nepregătite, fără să ofere vreo oportunitate pentru pocăință” (citate din „Antonie, Mitropolit de Suroj, Viața, boala, moartea, Ed Sofia, București” şi „Engelhardt Jr, Fundamentele bioeticii creștine”).

De aici se pot naște o sumedenie de întrebări ce nu țin neapărat de demersul propus, cum ar fi: Dacă e oportun pentru un creștin să caute să prezerve viața cu orice preț?; Dacă este păcat să te rogi ca moartea să vină în condițiile unei suferințe greu de îndurat?; Cum ne pregătim crești­nește pentru evenimentul inevitabil al morții?, și am putea continua la nesfârșit șirul interogațiilor.

Criteriul pe care ni-l pune în față cartea „Înțelepciunii lui Isus Sirah” de a ne trăi viața ne-ar fi de ajutor în acest caz: „În tot ce faci, adu-ți aminte de sfârșitul tău și nu vei păcătui niciodată” sau, cum spuneau monahii pustiei: „Adu-ți aminte de moarte”, în sensul în care ești chemat să trăiești viața cu toată ființa ta, cu toată energia ta, ca și cum ai fi gata să mori, altfel trăiești viața doar pe jumătate. E vorba de totul sau nimic în chestiunea vieții.

Vindecarea, spune Mitropolitul Antonie, nu înseamnă neapărat o revenire la sănătatea fizică, ci se dorește a fi o reîntoarcere la integritatea pe care am pierdut-o, dar nu o exclude nici pe aceasta, pentru că „orice faci după trup este duhovnicesc, dacă pe toate le faci întru Iisus Hristos”, spune Sfântul Ignatie al Antiohiei. Pentru creștin nu există nici o dihotomie dualistă între planul material și cel spiritual. În esență, planul spiritual și cel material au fost reconciliate. Atunci când Cuvântul S-a făcut trup, spiritualul s-a unit cu materialul. Astfel, tainele Bisericii au toate forme materiale de expresie care sunt infuzate cu realități spirituale.

Centrul realității tuturor Tainelor este puterea vindecătoare a morții și învierii lui Hristos, care este actualizată în viața și moartea fiecărui credincios. Ar fi de urmărit această realitate a Sfintelor Taine şi în cartea domnului Hinshaw - „Suferința și natura vindecării”.