Dialogul postmodern cu sfinţenia

Postmodernismul se poate adapta spiritului religios, dacă îşi acceptă condiţia de vasalitate creatoare şi dacă spiritul religios este deschis spre primirea de forme şi contexte noi. Cu alte cuvinte, dacă spiritul religios este autentic, iar nu o colecţie de formule osificate. Cu respectarea acestei duble condiţionări, dar şi cu condiţia păstrării sincerităţii şi a bunelor intenţii, multe dintre reflexele postmoderne pot funcţiona foarte bine într-un mediu de autentică respiraţie creştină, asimilându-i esenţa şi actualizându-l formal la realitatea imediată, fără să-l deturneze.

Astfel, renunţarea la centrismul Ego-ului se poate numi smerenie, atenţia faţă de alteritate poate urca la altitudinea iubirii creştine - agape, recontextualizarea, dar practicată avizat, poate urca la statutul de subţirime a cugetării, distanţarea poate duce la despătimire... Iată câte binefaceri pentru uscata noastră (post)modernitate, iată şi câte teste de autenticitate şi discernământ pentru creştinismul actual! În ceea ce priveşte spiritul ludic, spaţiul ortodox - mult mai deschis spre cordialitate şi umor decât cel catolic şi protestant, este deosebit de generos. Umorul mănăstiresc ori spiritul şăgalnic-convivial al unor colinduri (în care colindătorul ori unul dintre sfinţi se ia la sfadă cu Dumnezeu) sunt cele mai bune exemple. Resortul lor interior nu sunt denigrarea şi luciferismul, ci libertatea în sens paulin, libertatea câştigată în duh a celui care-L iubeşte pe Dumnezeu. Postmodernismul creştin, produs al unor creatori de excepţie, profund ancoraţi spiritual în tradiţie, dar avizaţi şi receptivi faţă de tot ce este nou, este un fenomen prin excelenţă răsăritean, care îşi aşteaptă încă (dacă este nevoie) teoretizarea… Ce bine ar fi ca vederea duhovnicească a creatorilor şi criticilor să fie atât de bine activată (theo-rein), încât să nu fie nevoie de teorie! Potrivit bine-cunoscutei clasificări tipologice a artiştilor în clasic, modern, postmodern, în funcţie de raportarea lor la tradiţie şi la originalitate, rezultă incapacitatea funciară a artistului modern (centrat pe sine şi pe noutate, nu pe esenţă) de a înţelege şi evoca transcendenţa. Iată de ce imaginea Raiului e aproape de negăsit în arta contemporană. Originea vieţii În cecitatea sa, artistul modern confundă bogăţia spirituală cu sărăcia de forme noi; el se teme de "banalitatea" tradiţiei şi a religiei, pe care le priveşte superficial şi obtuz, neînţelegând puterea lor generatoare de viaţă şi originalitate. În ignoranţa-i lingvistică, el uită că adjectivele "original" şi "originar" au o etimologie comună, ambele provin de la acelaşi "Origine". Apropierea de Originea vieţii este premisa sigură a celei mai autentice originalităţi creatoare. Întorcând spatele modelelor clasicismului, artistul modern se teme de tipare ca de nişte forme fără fond, ignorând că urcuşul întru asemănarea cu Proto-Tipul divin este expresia celui mai împlinit destin creator. Din punctul de vedere al raportării la tradiţie, clasicul şi postmodernul au un atu: ei nu ignoră programatic relaţia cu sacrul. Din perspectiva clasicului, Absolutul se vede, el furnizează legile vieţii şi, implicit, pe cele ale artei. Din perspectivă postmodernă, Absolutul este o posibilitate, unul dintre posibilii interlocutori ai "dialogului" intertextual, multicultural etc. El poate fi citat, fracturat, eviscerat, inserat în alte discursuri, recitit, resilabisit - adică "tolerat" şi "reloadat", după hatârul, priceperea şi credinţa creatorului. Şansele supravieţuirii sacrului în cultura postmodernă sunt la mâna artistului, aşadar sunt, evident, mici, dar sensibil mai mari ca în arta modernă. Supravieţuind acestei resistematizări academice, holograme ale Cuvântului Sacru au şansa de a fi redescoperite de un public secularizat şi lipsit de cultură teologico-spirituală, dar sensibil şi curios, şi de a fi astfel reinvestite cu credibilitate. Este "efectul Paradjanov". Este şansa de reabilitare a discursului postmodern în faţa Sacrului, dar şi o şansă a sfinţeniei de a reveni în cetăţile seculare. Dumnezeu este acelaşi, dar veşnic nou, căci El este Viaţa. Modurile Sale de manifestare depind de vârstele omului - fiinţă aflată în permanentă devenire. În viaţa spiritului nu există oprire. De aici, necesitatea schimbării şi adaptării limbajelor, a modurilor de definire a conceptelor, a stilurilor. Omenirea a fost întotdeauna "modernă". Iată şi motivaţia profundă a originalităţii artistice - argument esenţial, ce distinge opera de artă de produsul de serie şi, în ultimă instanţă, semnul ancorării (fie şi neexplicite) a acesteia în Spirit. În discursul postmodern, reuşita unui "dialog cu sfinţenia" (indiferent de limbaj) ţine de sinceritate, credinţă şi dragoste; ludicul nu exclude seriozitatea şi asumarea; multiculturalitatea şi polilingvismul nu exclud mărturisirea lui Dumnezeu.