Dicționar teologic: doxologie, dveră, ectenie

DOXOLOGIE (gr. doxologhia - slăvire, mărire, imn de slavă)

Imnul îngeresc, cântat de îngeri la Nașterea Domnului Hristos (Luca 2, 14), denumit după primul ei stih: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu...“, reprezentând cea mai veche parte a slujbei Utreniei.

Când este cântată în duminici și în sărbători se numește Doxologia Mare, iar când este citită în restul zilelor se numește Doxologia Mică. Tot doxologie mică se numește uneori ecfonisul ce încheie ecteniile mici, mari, întreite, speciale sau rugăciunile, precum și imnul trinitar din sec. al IV-lea: „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”.

Doxologia mare este cunoscută încă de la sfârșitul sec. I, dovezi despre existența ei în cult găsindu-se în Constituțiile Apostolice, Codicele Alexandrin, la Sfântul Atanasie cel Mare (†374), la Sfântul Ioan Gură de Aur (†407). Amândouă doxologiile sunt primele imnuri creștine deosebite de cele din Sfânta Scriptură. În trecut, doxologia se cânta la apariția soarelui, fiind introdusă prin îndemnul „Slavă Ție Celui ce ne-ai arătat lumina”, indicând pe Cel ce ne-a adus lumina naturală și cea spirituală.

DVERĂ (slav. dveri)

Perdeaua Ușilor Împărătești, adică cele două uși din mijlocul catapetesmei. Acestea sunt mai scunde decât spațiul în care se fixează, partea de sus rămasă goală se acoperă cu dvera.

Dvera este confecționată din material prețios, de diferite culori, și brodată cu motive și simboluri religioase, în special Sfânta Cruce. Dvera se închide și se deschide în funcție de tipicul şi momentele slujbelor.

ECTENIE (gr. ektenis - rugăciune prelungită, stăruitoare)

Grupare de stihuri, intonate de preot sau diacon în stil recitativ, la care cântărețul sau corul răspund: Doamne miluiește, Dă Doamne, Ție, Doamne.

Ectenia se mai numește: a. sinapsă (sinapsis - legătură, unire), căci unește într-o singură rugăciune mai multe cereri; b. eirinikai (en e­i­­­rini - cu pace), cuvânt care introduce ectenia mare și în cuprinsul căreia se găsesc cereri de pace; c. diakonikai (diakon - diacon), pentru că erau rostite, la început, numai de diaconi.

Ecteniile sunt de origine apostolică (sec. I), folosirea lor în cult fiind atestată de Sfântul Iustin Martirul și de Tertulian (sec. al II-lea), de Sfântul Ioan Gură de Aur și Fericitul Augustin (sec. al IV-lea), de Sfântul Chiril al Ierusalimului (sec. IV-V) etc.

După conținutul lor, ecteniile se împart în: ectenie mare (14 stihuri, la care se mai adaugă, în unele cazuri, stihuri speciale), ectenie mică (4 stihuri), ectenia întreită (8 stihuri), ectenia cererilor (6 stihuri), ectenie de mulțumire.

Ecteniile se încheie cu un ecfonis rostit de preot sau episcop. Ectenia exprimă esența Bisericii care unește pe toți membrii ei în trupul său mistic, prin rugăciune. Ea este simbol al rugăciunii unite: „Faceți rugăciuni, cereri, mulțumiri pentru toți oamenii: pentru împărați, pentru toți care sunt în dregătorii” (1 Tim. 2, 1).

Ectenia este una dintre formele cele mai vechi ale rugăciunii și cea mai importantă, deoarece arată caracterul universal al cultului și al Bisericii, cuprinzând pe membrii ei de orice stare, cultură religios-morală și cu orice nevoi spirituale și materiale.

Cererile ecteniilor se disting prin inteligibilitate și scurtime. Ele se întâlnesc la toate slujbele divine.