Dimensiunea euharistică a martirajului creştin
Biserica Ortodoxă învaţă că mucenicia este experienţa mărturisirii credinţei în Mântuitorul Hristos chiar cu preţul vieţii. Astfel, martirii, în cartea Apocalipsei, sunt descrişi ca fiind aceia care „vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu şi Îi slujesc ziua şi noaptea în templul Lui, şi Cel ce şade pe tron îi va adăposti în cortul Său“.
Unirea cu Hristos este speranţa eshatologică a Bisericii, care marchează puternic doctrina despre Euharistie. „Eu vreau pâinea lui Dumnezeu, zicea Sfântul Ignatie Teoforul, care este Trupul lui Hristos, din sămânţa lui David şi, ca băutură, vreau Sângele Lui, care este dragostea incoruptibilă“. Din aceste cuvinte se observă că moartea şi învierea sunt două componente ale acestei teologii martirice. În aceste cadre, credincioşii Bisericii trebuie să se integreze, cum arată Sfântul Ignatie: „Voi, zice el, îmbrăcaţi-vă cu bunătatea şi înnoiţi-vă în credinţă - care este Trupul Domnului, şi în dragoste - care este Sângele lui Iisus Hristos“. Din acest punct de vedere se construieşte perspectiva realistă a Euharistiei care se completează cu cea simbolică a credinţei şi a dragostei. Nimeni nu poate să trăiască fără credinţă şi fără Euharistie, ambele coordonate conducând pe om la mărturisirea adevărului, prin cuvânt şi prin jertfire de sine, spre viaţa de comuniune cu Mântuitorul Hristos. Ca atare, „dacă cineva nu vine la Euharistie, nu are parte de pâinea lui Dumnezeu“, zicea Sfântul categoric celor din Efes. Îndemnul se impunea de la sine: „fiţi doritori să celebraţi Euharistia“ pentru că ea este Trupul şi Sângele Domnului cu adevărat, fiind medicamentul nemuririi.
Mucenicul ca altar al jertfei euharistice
Datorită acestui fapt, Euharistia, fiind „Trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Trupul, care a pătimit pentru păcatele noastre şi pe care Tatăl, cu bunătatea Sa, l-a înviat“, marchează legătura între participarea credinciosului la darul lui Dumnezeu şi la Învierea Lui. Aşadar, „dacă cineva nu e în interiorul altarului, nu are parte de pâinea lui Dumnezeu“, ceea ce înseamnă că omul nu poate să fie pe deplin în comuniune cu Domnul slavei dacă este în afara jertfei. De fapt, expresia „în interiorul altarului“ subliniază faptul că omul, ca altar al lui Dumnezeu, este în Hristos jertfă şi altar de jertfă. Deci, a fi cu Dumnezeu înseamnă că trebuie să fii categoric în Dumnezeu euharistic, chemându-L permanent în rugăciune: „Vie Împărăţia Ta sau Vino, Doamne Iisuse“.
Experienţa martirilor este permanent legată de unicitatea suferinţelor lui Hristos şi de unicitatea euharistică. Aceste două elemente apar permanent în scrierile martirice ale primelor veacuri creştine. Sfântul Ignatie zice: „Fiţi plini de dorinţa de a celebra o singură Euharistie că una este Carnea Domnului nostru Iisus Hristos şi unul este paharul prin Sângele lui Hristos“. Accentul comuniunii euharistice se pune pe viaţa în Hristos şi în Carnea şi Sângele Lui. Faptul că Sfântul Ignatie vorbeşte despre Carne şi nu despre Trup şi despre Sânge ne duce cu mintea atât la realismul euharistic al Sfântului Ioan Evanghelistul, cât şi la viaţa creştină martirică marcată de râvna mărturisirii lui Hristos în faţa lumii şi în propriul trup. În această existenţă, asceza, ca dezbrăcare de omul păcatului, are un rol capital, ea fiind un ideal în vederea îndumnezeirii. Din această perspectivă, creştinii sunt chemaţi să „lucreze, să lupte, să alerge, să sufere, să adoarmă şi să se trezească împreună cu Hristos“, cum îndemna Sfântul Ignatie. Pentru că ei făceau parte din oastea lui Hristos aveau obligaţia să se străduiască să placă Celui în a Cărui oaste erau şi de la care primeau plata. Prin urmare, zice Sfântul Ignatie: „Botezul vostru să vă rămână armă, credinţa coif, dragostea suliţă, iar răbdarea armură; faptele bune să fie depozitele voastre, ca să vă primiţi, după vrednicie, plata voastră. Fiţi îndelung răbdători, cu bunătate unii cu alţii, precum este şi Dumnezeu cu voi“. Se înţelege de la sine că mucenicul, ca mădular al lui Hristos, trebuie să simtă chemarea la unire cu Dumnezeu în Duhul Sfânt, iar finalul acestui drum parcurs reprezenta idealul martiric.
Liturghia euharistică a muceniciei
Relaţia vie cu Hristos era resortul şi conţinutul dinamic al credinţei martirilor. Origen spune că „martirul, fiind un om generos şi vrând să răscumpere binefacerile primite de la Dumnezeu, caută cu ce măsură ar putea aduce mulţumire Domnului pentru toate câte le-a primit de la El. Şi nu găseşte nimic pe potriva binefacerilor care să poată fi dăruit lui Dumnezeu drept recunoştinţă, decât moartea de martir“. Şi în Psalmul 115, spune dascălul, stă scris despre această întrebare fără răspuns: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?“ Deci, răspunsul dat celui care se întreabă ce va da Domnului pentru toate pe care le-a primit sună astfel: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema“. Paharul mântuirii se numeşte de obicei martiriul, după cum aflăm în Evanghelie. Când râvneau mai multă cinste cei care voiau să fie aşezaţi de-a dreapta şi de-a stânga lui Iisus în Împărăţia Sa, le-a spus Domnul: „Puteţi bea paharul pe care Eu îl voi bea?“, prin pahar înţelegând martiriul, după cum apare lămurit şi din: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta, însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu“. Mai învăţăm şi că cel care bea acel pahar pe care l-a băut Iisus va şedea şi va împărăţi şi va judeca împreună cu Împăratul împăraţilor. Acesta este deci paharul mântuirii. Cel care-l va lua va chema numele Domnului, iar „cel ce va păzi numele Domnului se va mântui“. Având în minte aceste cuvinte ale Domnului, mucenicul, în experienţa lui sufletească, are conştiinţa prezenţei sale în Hristos şi a prezenţei lui Hristos în el. El trăieşte atât prin Patima lui Hristos, cât şi prin Sfânta Euharistie în care Domnul Hristos este adus jertfă „ca o oaie spre junghere şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde“. Deci, mucenicul lui Hristos, asemenea Stăpânului său în suferinţa sa martirică, ca într-o liturghie a fiinţei sale, rosteşte neîncetat cuvintele tâlharului de pe cruce: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta“. Alteori, martirul repetă în timpul patimii sale ceea ce Domnul a strigat pe Cruce: „Doamne, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul meu“.
Aşadar, întemniţaţii pentru Hristos participă real la jertfa unică şi plină de iubire a lui Hristos. Ca oameni ai credinţei adevărate, mucenicii revarsă din ei înşişi mireasma lui Hristos, descoperind pe Dumnezeu lumii prin tot ceea ce fac, şi mai ales prin suferinţa lor. În acest sens, creştinii din Lyon vedeau în Sfânta Blandina „pe Cel ce S-a răstignit pentru ei“. La rândul său, Sfântul Ignatie Teoforul trăieşte starea mistică de unire cu Dumnezeu ca trăire maximală a hristificării sale: „Lăsaţi-mă să fiu, spunea el, prin ceea ce pot ca să dobândesc pe Dumnezeu. Sunt grâul Lui şi doresc să fiu măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată lui Hristos“.
Martirul se coace în focul harului
Evident, aspiraţia martirică a Sfântului se suprapune peste concepţia sa euharistică. De fapt, Sfântul introduce în discursul său o confuzie voită în ceea ce priveşte gândirea sa despre mucenicie şi ceea ce vrea să spună despre Euharistie. Pentru el, atât mucenicia, cât şi Euharistia sunt „leacul nemuririi şi doctoria împotriva morţii“ pentru a trăi veşnic în Hristos. Ambele stări ale aceleiaşi experienţe mistice sunt legate de participarea la Învierea lui Hristos, care este premisa învierii noastre. Prin urmare, „descoperirea lui Hristos în pâinea euharistică e recapitulată în persoana martirului“ ca dorinţă a Duhului lui Hristos în cel botezat. Având în sine pe Duhul lui Dumnezeu, martirul se coace în focul harului într-o Cincizecime perpetuă. Sfântul Policarp, de pildă, stătea în mijlocul focului nu ca un trup care arde, ci ca o pâine care se coace, (…) apoi, din împunsătura făcută de suliţă în trupul său, a ieşit mult sânge încât a stins şi focul. Conştiinţa creştină din această perioadă martirică era că mucenicii sunt, în acelaşi timp, profund hristici şi profund pnevmatici. Acest adevăr reiese din faptul că mucenicii, în timpul chinurilor, aveau convingerea că „Domnul Însuşi era de faţă şi vorbea cu ei“, iar ei Îl mărturiseau în „bucuria Duhului Sfânt“ fiind, în acelaşi timp, covârşiţi de prezenţa Paracletului.