Din istoria Arcului de Triumf

Arcul de Triumf din Bucureşti este unul dintre monumentele cele mai îndrăgite, dar, înainte de a fi aşa cum îl ştim astăzi, a avut mai multe variante provizorii. După momentele istorice din anii 1848, 1859, 1878, 1906 şi 1918, edilii Bucureştilor s-au gândit să ridice câte un arc de triumf, însă toate erau construite din materiale nerezistente. Nici varianta dedicată Marii Uniri nu era construită dintr-un material prea rezistent, de aceea primarul Matei Gh. Corbescu a propus să fie ridicat un nou Arc de Triumf din lemn. George Enescu îi scria atunci primarului: „Dar adevăratul Arc de Triumf, pe când?” 

Prin urmare, în 1922, comisia care se ocupa de organizarea serbărilor încoronării regilor României a apelat la arhitectul Petre Antonescu. Scheletul noii construcţii a fost turnat în beton armat, iar frumoasele baso­reliefuri în ipsos. În jurul monumentului, inaugurat cu ocazia încoronării, a avut loc un spectacol grandios care evoca lupta poporului nostru pentru unitate statală.

Dar monumentul s-a degradat treptat, astfel că, în 1932, în urma unui articol apărut într-un ziar bucureştean, cu titlul „O datorie imperioasă” (semnat Mihail Mora), începe o largă conştientizare a nevoii de renovare. S-a luat decizia înlocuirii basoreliefurilor din stuc cu unele dăltuite în marmură de Ruşchiţa, cooptându-se şi artiştii potriviţi: Alexandru Călinescu, Mac Constantinescu, Ion Jalea, Constantin Baraschi, Dimitrie Paciurea şi Costin Petrescu. În 1935, pentru renovarea Arcului de Triumf s-a strâns, prin subscripţie publică, uriaşa sumă de 7 milioane de lei.